ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 9/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 august 2016, astfel cum a fost completată prin cererea depusă la data de 8 septembrie 2016, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016, precum și a Deciziei de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/06.09.2016, emise de pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în anulare a actului administrativ.

Prin Sentința civilă nr. 381 din 16 septembrie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.07.2016 și a Deciziei de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/06.09.2016, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva Sentinței civile nr. 381 din 16 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare a executării actelor administrative ce fac obiectul judecății.

În dezvoltarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a avut în vedere, în mod eronat, argumentele intimatei-reclamante, în ceea ce privește aparența de nelegalitate a actelor administrative, analizând aspecte care vizează însuși fondul cauzei și care nu se circumscriu condiției cazului bine justificat, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reluând concluziile inspecției fiscale cu privire la neregulile constatate în privința înregistrărilor contabile operate de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă a apreciat a fi întemeiată concluzia legalității actelor administrative reprezentate de decizia de impunere și de decizia de calculare a obligațiilor accesorii, iar simplele afirmații contrare ale intimatei-reclamante nu sunt de natură a proba existența cazului bine justificat.

În ceea ce privește îndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă a arătat că paguba iminentă trebuie să fie o consecință a executării actului administrativ, iar nu însăși executarea actului administrativ. Executarea unei obligații bugetare stabilită printr-un act administrativ-fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui, prin ea însăși, o pagubă.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 decembrie 2016, intimata-reclamantă A. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Reclamanta A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării actelor administrativ-fiscale reprezentate de Decizia de impunere nr. x din 29 iulie 2016 și de Decizia de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 6 septembrie 2016, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Rezultă, din prevederile legale citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă numai până la data pronunțării instanței de fond asupra acțiunii în anulare a acestui act.

Analizând prezentul recurs din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că, prin Sentința civilă nr. 325 din 7 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, având ca obiect cererea de anulare a Deciziei nr. 672 din 14 decembrie 2016 privind soluționarea contestației administrative, a Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a soluționat fondul cauzei, respingând acțiunea în anularea actului administrativ a cărui executare se cere a fi suspendată în cauza de față, respectiv Decizia de impunere nr. x din 29 iulie 2016.

În condițiile respingerii acțiunii în anulare a actului administrativ, interesul pârâtei în susținerea recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării actului administrativ nu îndeplinește cerința de a fi actual, în sensul art. 33 din C. proc. civ., fiind depășit termenul până la care hotărârea de admitere a cererii de suspendare și-a produs efectele, conform legii. Astfel cum s-a arătat anterior, suspendarea executării actului administrativ, solicitată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate fi dispusă până la pronunțarea instanței de fond, iar singura ipoteză consacrată legislativ, în care măsura suspendării se prelungește de drept peste acest termen, este cea reglementată de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, fără însă ca această normă legală să fie incidentă în cauza de față, dată fiind soluția de respingere a acțiunii în anulare.

Aceleași concluzii sunt valabile și în privința Deciziei de impunere referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 6 septembrie 2016, a cărei suspendare s-a solicitat prin cererea completatoare a acțiunii, pentru aceleași motive ca în cazul Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2016. Decizia de calculare a penalităților are caracter accesoriu față de decizia de impunere, iar soluția de menținere a deciziei de impunere a debitului principal, pronunțată în cauza având ca obiect cererea în anulare, se răsfrânge și asupra situației juridice a deciziei de stabilire a obligațiilor accesorii, atât timp cât reclamanta nu a înțeles să invoce elemente de nelegalitate proprii acestei decizii.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva Sentinței civile nr. 381 din 16 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CL