ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 255/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 13 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, a solicitat anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 504/22.08.2016 emisă de DGRFP Craiova, a Deciziei de impunere nr. x/01.04.2016 emisă de APCM Craiova și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/01.04.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei cu titlu de TVA, în cuantum total de 1.535.381 RON, precum și suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/01.04.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/01.04.2016, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin Încheierea nr. 87 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/01.04.2016, până la soluționarea definitivă a cauzei, și a respins cererea de suspendare a executării Raportului de inspecție fiscală nr. x/01.04.2016.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Recurenta arată că instanța de fond a ignorat caracterul specific al actului administrativ, care dă dreptul organelor fiscale să pornească executarea, fără a fi necesară intervenția justiției, întrucât actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, este executoriu, iar suspendarea actului administrativ apare ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu.

În cauza dedusă judecății nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât nu există o îndoială serioasă în privința legalității actului atacat.

Condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care sunt prezentate argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare a executării, instanța efectuează o cercetare sumară a aparenței dreptului și nu poate prejudeca fondul litigiului. În cauză, susținerile reclamantei nu converg către existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, susține că reclamanta nu a dovedit necesitatea prevenirii producerii unei pagube iminente și nici impactul unei eventuale pagube asupra bunului mers al societății, asemenea dovezi nefiind reținute nici de către instanța de fond.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că soluția instanței de fond este legală și corectă, sub aspectul constatării îndeplinirii condițiilor pentru suspendarea actului administrativ fiscal atacat: existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Prin rezoluția din 9 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 23 ianuarie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt întemeiate, hotărârea recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/01.04.2016, emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, până la soluționarea definitivă a cererii în anulare a acestui act administrativ.

Susținerile recurentei potrivit cărora prima instanță a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalității actului administrativ-fiscal contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă, sunt fondate.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute cu titlu exemplificativ de către Înalta Curte, ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

În prezenta cauză nu se regăsește niciuna din aceste "împrejurări vădite", argumentele intimatei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat (referitoare, în esență, la nelegalitatea inspecției fiscale ca urmare a încălcării dispozițiilor referitoare la emiterea și comunicarea avizului de inspecție fiscală, la starea de fapt privind locul livrării bunurilor, transportul acestora cu implicații asupra caracterului intracomunitar al tranzacțiilor ce are drept consecință existența obligației de plată a TVA) nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Or, aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal sunt, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existența unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecție în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.

În raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea intimatei-reclamante acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, în raport de momentul temporal la care se soluționează prezenta cale de atac, reține Înalta Curte că prezumția de legalitate a Deciziei de impunere nr. x/01.04.2016 este menținută, dat fiind faptul că prin Sentința civilă nr. 533/06.10.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Craiova a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii în anularea acestei decizii.

Operează, așadar, o infirmare a indiciilor de nelegalitate ce a condus la luarea, de către prima instanță, a măsurii de temporizare a efectelor produse de actul administrativ fiscal, ce au fost ulterior menținute ca legale de către instanța de fond, cererea de suspendare nefiind confirmată ca întemeiată în prezenta cale de atac.

În privința pagubei iminente, rezultă din prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 că această noțiune are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Prima instanță a reținut în mod eronat că este suficient să constate că este îndeplinită această condiție doar prin faptul că s-ar crea iminența unui prejudiciu prin simpla punere în executare a deciziei de impunere, fără a se analiza niciun alt aspect referitor la situația financiară a intimatei-reclamante. De altfel, se observă din conținutul cererii de suspendare pe care a formulat-o A. S.R.L., că nu este susținută condiția pagubei iminente prin niciun argument de fapt invocat în acest sens, iar prima instanță a considerat, în mod formal, că cerința este îndeplinită.

În raport de faptul că nu s-a arătat în ce constă paguba iminentă de către persoana interesată în formularea cererii de suspendare și nici nu s-a probat îndeplinirea acestei condiții, se reține că este eronată soluția pronunțată de prima instanță, nici această condiție nefiind îndeplinită în cauză.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, va casa sentința recurată, iar în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare formulate de reclamanta A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Craiova, împotriva Încheierii nr. 87 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea atacată și, rejudecând cauza:

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN