Decizia nr. 33 din 30 martie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.393/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, pentru preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă, în Dosarul nr. 9.414/211/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimaţii-reclamanţi au depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Cluj – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 6 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 9.414/211/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 decembrie 2019 cu nr. 3.393/1/2019.

Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare

Prin Sentinţa civilă nr. 6.343 din 9 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca s-a dispus obligarea pârâtei Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca la întocmirea documentaţiei necesare şi punerea în posesie a reclamanţilor A, B, C şi D pe vechiul amplasament, precum şi la înmânarea titlurilor de proprietate pentru patru suprafeţe de teren şi obligarea aceleiaşi pârâte la întocmirea documentaţiei necesare şi punerea în posesie a reclamanţilor pe un alt amplasament, în echivalent valoric, cu privire la suprafaţa de teren de 2.900 mp identificată în CF nr. xxx Feleacu. De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 – Cluj la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafeţele de teren în litigiu în favoarea antecesorului reclamanţilor.

Cu privire la punerea în posesie a reclamanţilor pe un alt amplasament pentru suprafaţa de teren de 2.900 mp, ca urmare a faptului că pe teren au fost realizate puneri în posesie şi eliberate titluri de proprietate pentru alte persoane, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, devin aplicabile dispoziţiile art. 27 şi 64 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), precum şi ale art. 5 lit. i) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca.

La data de 29 mai 2019, intimaţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă echivalenţa valorică între bunurile care au făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) şi bunurile care se acordă în compensare se stabileşte prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) şi în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000) şi Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005).”

La termenul de judecată din 6 noiembrie 2019, instanţa a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecăţii.

Prin Încheierea pronunţată la 6 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a reţinut că problema de drept care se impune a fi lămurită, raportat la soluţiile diferite pronunţate de către Secţia civilă a Tribunalului Cluj, este dacă, în cazul în care restituirea terenurilor agricole solicitate în temeiul legilor fondului funciar nu se poate realiza pe vechiul amplasament, ci doar prin atribuirea unui alt teren pe un alt amplasament, echivalenţa între terenuri se stabileşte în mod valoric, prin raportare la prevederile art. 22

Această problemă a fost determinată de faptul că la nivelul municipiului Cluj-Napoca o parte din cererile de reconstituire a dreptului de proprietate nu au putut fi soluţionate prin atribuirea terenurilor pe vechiul amplasament din varii motive, iar rezerva comisiei locale din care se oferă terenuri agricole pentru aceste situaţii nu este atractivă raportat la poziţionarea actuală a terenurilor care au fost preluate abuziv şi care nu mai pot fi restituite, existând într-adevăr o disproporţie valorică între acestea.

Instanţa de trimitere a constatat că o parte dintre criticile formulate în calea de atac se circumscriu acestei probleme, respectiv acelea prin care se solicită a se da eficienţă dispoziţiilor specifice materiei de fond funciar, şi anume art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

Rezultă aşadar că lămurirea incidenţei art. 22

Totodată, este o chestiune nouă, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării instanţei supreme potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin Cererea formulată la 29 mai 2019, intimaţii- reclamanţi au solicitat instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prin care să dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 este posibil ca, în situaţia în care vechiul amplasament revendicat de fostul proprietar nu este liber, foştii proprietari să fie compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă valoric din terenurile intravilane sau, în lipsă, extravilane din rezerva comisiei locale sau, după caz, din terenul proprietate privată a unităţii administrativ- teritoriale şi dacă echivalenţa valorică între bunurile care au făcut obiectul notificării, în baza Legii nr. 10/2001, şi bunurile care se acordă în compensare se stabileşte prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi în cazul imobilelor care fac obiectul legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, faţă de faptul că, potrivit articolului unic din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 (Hotărârea Guvernului nr. 89/2014), după articolul 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 s-a introdus un nou capitol, capitolul III

Consideră că sunt întrunite condiţiile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece cauza se află pe rolul tribunalului în calea de atac a apelului (ultima cale de atac), există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţia pe fondul cauzei cu privire la terenul de 2.900 mp din CF nr. xxx Feleacu şi instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra problemei semnalate, având în vedere şi faptul că practica judiciară în materie nu este unanimă.

Apelanta-pârâtă Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare, motivat de faptul că aceasta nu îndeplineşte condiţia ca problema de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei să fie nouă, condiţie esenţială prevăzută de lege.

Pentru a putea face obiectul sesizării instanţei supreme, problema de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalităţi diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situaţiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziţii legale în vigoare sau a devenit caduc. Mai mult, nu este suficientă formularea unei simple întrebări privitoare la interpretarea unui text de lege, ci este obligatoriu a se indica în concret ce neclarităţi împiedică aplicarea acestuia.

După apariţia Legii nr. 165/2013 şi a normelor de aplicare a acesteia, prevederile art. 10 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, care stabileau posibilitatea pentru comisia locală de a face propuneri pentru terenurile ocupate, au fost abrogate. Aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, comisia locală nu mai poate face propuneri privind atribuirea în compensare a unor alte terenuri decât în condiţiile art. 12 din acest act normativ.

În ceea ce priveşte echivalenţa valorică, prin aplicarea grilei notariale, comisia locală de fond funciar are la dispoziţie, conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, doar terenurile aflate la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul cooperativei agricole de producţie, şi nicidecum alte terenuri sau bunuri ale autorităţii publice.

Prin art. 12 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a stabilit în mod clar care este procedura de acordare a terenurilor în compensare, inclusiv categoriile de terenuri care se pot acorda în compensare, pentru terenurile revendicate în baza Legii nr. 18/1991 şi care nu pot fi restituite în natură.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 36 lit. f) din Legea nr. 165/2013, constituie contravenţie nerespectarea ordinii de atribuire prevăzute la art. 12 alin. (1); prin urmare, reclamanţii sunt obligaţi să respecte ordinea de atribuire a terenurilor în compensare stabilită prin art. 12 din Legea nr. 165/2013 şi nu pot solicita alte terenuri şi în altă ordine.

În contextul în care, spre deosebire de restituirile realizate în temeiul Legii nr. 10/2001, care presupun evaluarea imobilelor preluate abuziv raportat la valorile de circulaţie stabilite în cadrul expertizei folosite de Camera Notarilor Publici din anul 2013, în materia Legii nr. 18/1991, conform art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, echivalarea terenurilor agricole pe categorii de folosinţă în echivalent arabil se realizează conform anexei nr. 18 la Regulament. Astfel, potrivit coeficienţilor de transformare în arabil a categoriilor de folosinţă agricolă, pentru 1 ha teren arabil preluat echivalenţa este de 1 ha teren arabil la restituire.

Aşadar, în ceea ce priveşte echivalenţa prevăzută de art. 23 din Legea nr. 18/1991, în forma sa iniţială, consideră că aceasta se stabilea prin raportare la art. 31, 32 şi 33 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, cu modificările şi completările ulterioare. Având în vedere contextul în care este menţionată posibilitatea echivalării unor terenuri, consideră că operaţiunea de echivalare nu putea viza decât terenuri agricole, aşa cum prevăzuse Legea nr. 18/1991. În raport cu aceste prevederi care constituie cadrul general, este evident că formula „echivalenţă valorică” nu se poate referi la altceva decât la criteriile de echivalare a terenurilor agricole prevăzute în anexa nr. 18 la Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

După comunicarea raportului, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimaţii-reclamanţi au depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susţinând, în esenţă, că sesizarea este admisibilă, chestiunea de drept supusă dezlegării fiind esenţială pentru soluţionarea apelului declarat de pârâtă; de asemenea, au apreciat că asupra acestei probleme de drept instanţa supremă nu a mai statuat şi că interesul în pronunţarea unei hotărâri prealabile este actual, dată fiind jurisprudenţa neunitară existentă şi la acest moment.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 9.414/211/2017 a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se desprinde concluzia că în materia fondului funciar, în situaţia în care nu este posibilă restituirea terenurilor pe vechiul amplasament, se vor aplica măsurile specifice acestei materii, aşa cum au fost stabilite prin legile fondului funciar, precum şi compensarea prin puncte, prevăzută de legea menţionată anterior.

De asemenea, din analiza dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege reiese că atribuirea unui alt teren se va putea face doar în ordinea stabilită de legiuitor dintre categoriile de teren arătate, refuzul persoanei îndreptăţite putând fi exprimat doar pentru prima şi ultima categorie de terenuri.

Ca o consecinţă, art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 stabileşte posibilitatea pentru comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de fond funciar a municipiului Bucureşti de a propune Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit legii, numai după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.

Aşadar, soluţionarea cererilor de restituire formulate în materia fondului funciar se realizează după o procedură specială, dat fiind specificul acestei materii, măsura compensării prin puncte urmând a se stabili doar în contextul în care nu este posibilă restituirea pe un alt amplasament.

Prevederile art. 22

Plecând de la premisa că în materia fondului funciar prevalează procedura specială stabilită de legile fondului funciar şi dispoziţiile derogatorii ale Legii nr. 165/2013, prevederile legale în discuţie (art. 22

Aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 au fost edictate în condiţiile în care, în legile fondului funciar, pentru terenurile agricole este menţionată echivalenţa – echivalent arabil – doar cu titlu excepţional; spre exemplu, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 stabileşte că pentru terenurile din intravilan foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan.

Făcând aplicarea echivalenţei prevăzute în anexa nr. 18 la Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, rezultă că pentru un hectar de teren agricol se poate acorda pe un alt amplasament un hectar de teren agricol, indiferent de valoarea acestora.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că prevederile art. 22

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor.

Opinia majoritară, reflectată în hotărârile judecătoreşti pronunţate şi în punctele de vedere exprimate, a fost aceea că dispoziţiile art. 22

În sprijinul acestui punct de vedere au fost invocate considerentele Deciziei nr. 80 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018 (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018), arătându-se că în situaţia cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar, în măsura în care nu este posibilă reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, se aplică măsurile specifice, aşa cum au fost prevăzute în această legislaţie, coroborat cu cap. II privind restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din Legea nr. 165/2013.

De altfel, Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 au fost structurate în acelaşi mod ca actul a cărui executare o asigură. Aşa cum identifică şi textul, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent se aplică de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001. Această reglementare nu este întâmplătoare, întrucât doar Legea nr. 10/2001 menţiona ca măsură reparatorie compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent [art. 1 alin. (2) şi (3), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8) etc.].

Aşadar, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent beneficiază de o reglementare distinctă de celelalte măsuri reparatorii în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Măsura se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, se dispune prin dispoziţia, decizia sau, după caz, ordinul conducătorului entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi constă în acordarea de bunuri libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 are obligaţia de a afişa la sfârşitul fiecărei luni, atât pe site-ul, cât şi la sediul acesteia, situaţia bunurilor care pot fi acordate în compensare.

În lipsa unei prevederi exprese a legii, bunurile din această listă nu se confundă cu terenurile agricole şi forestiere care fac obiectul de reglementare al cap. II din Legea nr. 165/2013 şi care sunt destinate restituirii în natură, ca formă distinctă şi prioritară de reparaţie, cu semnificaţia prevăzută de art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013.

Totodată, măsurii compensării cu bunuri oferite în echivalent, reglementate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

De altfel, aceasta a fost şi interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013 şi a art. 22

Aşadar, opţiunea legiuitorului a fost aceea de a stabili proceduri distincte în situaţia acordării măsurilor compensatorii prin bunuri în echivalent pentru imobilele care formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cele care intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, restituirea terenurilor pe alt amplasament nefiind o formă de compensare cu un alt bun, ci, dimpotrivă, o formă de restituire, aşa cum prevede expres art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013.

În mod izolat, câteva instanţe (în opinie majoritară: judecătoriile Giurgiu şi Bolintin-Vale, Tribunalul Ilfov) au apreciat că prevederile art. 22

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios constituţional nu are abilitarea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor dispoziţii din hotărârile Guvernului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat o serie de decizii relevante cu privire la problema de drept din cauza de faţă.

Astfel, prin Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, şi la art. 22

Prin Decizia nr. 34 din 24 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 23 septembrie 2019, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul recunoaşterii competenţei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competenţe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii; în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaşte competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica şi legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestaţie împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanţa judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăşi competenţele etapei de analiză ce se desfăşoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unităţii deţinătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire”.

De asemenea, prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018, s-au statuat următoarele: „1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în forma anterioară modificării acesteia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2017, stabileşte că: Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei de compensare se realizează prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nefiind aplicabile. 2. Dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate.”

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv condiţia distinctă a noutăţii chestiunii de drept şi cea negativă, a nepronunţării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie mai multe condiţii cumulative de admisibilitate în vederea declanşării acestei proceduri, şi anume: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

Primele trei condiţii menţionate sunt îndeplinite.

Astfel, cauza în cadrul căreia s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată în ultimă instanţă la Tribunalul Cluj, instanţă ce a fost învestită cu soluţionarea unui apel declarat într-un litigiu având drept obiect obligarea pârâtei Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca la întocmirea documentaţiei necesare şi punerea în posesie a reclamanţilor A, B, C şi D pe vechiul amplasament, precum şi la înmânarea titlurilor de proprietate pentru cinci suprafeţe de teren. De asemenea, s-a solicitat şi obligarea pârâtei Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 – Cluj la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafeţele de teren în litigiu în favoarea antecesorului reclamanţilor.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Cluj – Secţia civilă care a adresat întrebarea este legal învestit cu soluţionarea apelului împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în această cauză şi, de asemenea, judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 2, art. 483 alin. (2) şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, hotărârea sa nefiind supusă recursului, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

În ceea ce priveşte chestiunea de drept cu privire la care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta este următoarea: interpretarea art. 221 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, respectiv dacă acesta se aplică şi în cazul cererilor de restituire formulate în temeiul legilor fondului funciar, în privinţa terenurilor agricole care nu pot fi restituite pe vechiul amplasament, ci doar pe un alt amplasament.

Este îndeplinită şi condiţia ca de lămurirea acestor chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, raportat la obiectul litigiului menţionat anterior.

Problema supusă prezentei analize este aceea dacă, în cazul în care restituirea terenurilor agricole solicitate în temeiul legilor fondului funciar nu se poate realiza pe vechiul amplasament, ci doar prin atribuirea unui alt teren, pe un alt amplasament, echivalenţa între terenuri se stabileşte în mod valoric prin raportare la prevederile art. 22

Cum o parte dintre criticile formulate în calea de atac a apelului se circumscriu acestei probleme, respectiv se solicită a se da eficienţă dispoziţiilor specifice materiei fondului funciar, şi anume art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, rezultă aşadar că lămurirea incidenţei art. 22

Nu este însă îndeplinită condiţia ca asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat anterior.

Prin Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi la art. 22

În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 25 din 10 octombrie 2016 se reţine că:

În privinţa măsurii compensării cu bunuri oferite în echivalent, reglementată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, nu sunt aplicabile prevederile cuprinse în art. 12 al Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Textul se referă în mod expres la terenurile agricole a căror restituire nu mai este posibilă pe vechiul amplasament, stabilindu-se posibilitatea atribuirii de teren pe alt amplasament, conform ordinii prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Atribuirea de teren pe alt amplasament intră în conţinutul noţiunii de «restituire în natură», cu semnificaţia prevăzută de art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Or, aşa cum s-a arătat, «restituire în natură», în sensul acestei legi, semnifică fie restituirea imobilului preluat în mod abuziv (ceea ce, în cazul dat, nu mai este posibil, deoarece construcţiile nu mai există în materialitatea lor), fie, în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament, această modalitate de reparaţie fiind aplicabilă exclusiv în cazul în care imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii sunt terenuri agricole.”

Aşadar, problema de drept supusă dezlegării a fost anterior rezolvată printr-o decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au interpretat chiar prevederile art. 22

Simplul fapt că actuala sesizare ţine doar de interpretarea şi aplicarea art. 22

Răspunsul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent beneficiază de o reglementare distinctă de celelalte măsuri reparatorii în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Rolul şi funcţia hotărârii prealabile nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege care conţin una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât şi la altele identice ori similare.

Este evident că sesizarea dedusă în prezent spre soluţionare nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare, faţă de dezlegările chestiunii de drept din Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016, privind incidenţa prevederilor art. 22

De altfel, aceasta este şi soluţia majoritară, împărtăşită de instanţele naţionale în jurisprudenţa deja consacrată, motiv pentru care se constată că nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită în cauza de faţă.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a subliniat că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, căreia instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, etc.).

S-a statuat deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei), astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 şi 60).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Acest caracter de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, ca urmare a unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.

În urma verificărilor efectuate se constată că s-a cristalizat jurisprudenţa în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, încă din 2015, existând un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti, nemaifiind justificat interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

Astfel, examinarea hotărârilor judecătoreşti identificate relevă faptul că instanţele au statuat că prevederile art. 22

Astfel fiind, întrucât se constată că sesizării deduse spre soluţionare îi lipsesc condiţia distinctă a noutăţii şi cea negativă, a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acesteia, instanţa o va respinge ca inadmisibilă.