ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 33/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.393/1/2019 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), și ale art. 36 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Elena Carmen Popoiag, pentru președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secția civilă, în Dosarul nr. 9.414/211/2017, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimații-reclamanți au depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Cluj - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 6 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 9.414/211/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 decembrie 2019 cu nr. 3.393/1/2019.

Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare

Prin Sentința civilă nr. 6.343 din 9 octombrie 2018 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca s-a dispus obligarea pârâtei Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca la întocmirea documentației necesare și punerea în posesie a reclamanților A, B, C și D pe vechiul amplasament, precum și la înmânarea titlurilor de proprietate pentru patru suprafețe de teren și obligarea aceleiași pârâte la întocmirea documentației necesare și punerea în posesie a reclamanților pe un alt amplasament, în echivalent valoric, cu privire la suprafața de teren de 2.900 mp identificată în CF nr. xxx Feleacu. De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 - Cluj la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafețele de teren în litigiu în favoarea antecesorului reclamanților.

Cu privire la punerea în posesie a reclamanților pe un alt amplasament pentru suprafața de teren de 2.900 mp, ca urmare a faptului că pe teren au fost realizate puneri în posesie și eliberate titluri de proprietate pentru alte persoane, instanța de fond a reținut că, în cauză, devin aplicabile dispozițiile art. 27 și 64 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), precum și ale art. 5 lit. i) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca.

La data de 29 mai 2019, intimații-reclamanți au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dacă echivalența valorică între bunurile care au făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) și bunurile care se acordă în compensare se stabilește prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) și în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000) și Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005)."

La termenul de judecată din 6 noiembrie 2019, instanța a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată, Tribunalul Cluj - Secția civilă a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 6 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj - Secția civilă a reținut că problema de drept care se impune a fi lămurită, raportat la soluțiile diferite pronunțate de către Secția civilă a Tribunalului Cluj, este dacă, în cazul în care restituirea terenurilor agricole solicitate în temeiul legilor fondului funciar nu se poate realiza pe vechiul amplasament, ci doar prin atribuirea unui alt teren pe un alt amplasament, echivalența între terenuri se stabilește în mod valoric, prin raportare la prevederile art. 22

Această problemă a fost determinată de faptul că la nivelul municipiului Cluj-Napoca o parte din cererile de reconstituire a dreptului de proprietate nu au putut fi soluționate prin atribuirea terenurilor pe vechiul amplasament din varii motive, iar rezerva comisiei locale din care se oferă terenuri agricole pentru aceste situații nu este atractivă raportat la poziționarea actuală a terenurilor care au fost preluate abuziv și care nu mai pot fi restituite, existând într-adevăr o disproporție valorică între acestea.

Instanța de trimitere a constatat că o parte dintre criticile formulate în calea de atac se circumscriu acestei probleme, respectiv acelea prin care se solicită a se da eficiență dispozițiilor specifice materiei de fond funciar, și anume art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

Rezultă așadar că lămurirea incidenței art. 22

Totodată, este o chestiune nouă, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Cluj - Secția civilă a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării instanței supreme potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin Cererea formulată la 29 mai 2019, intimații- reclamanți au solicitat instanței, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prin care să dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: dacă în aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 este posibil ca, în situația în care vechiul amplasament revendicat de fostul proprietar nu este liber, foștii proprietari să fie compensați cu o suprafață de teren echivalentă valoric din terenurile intravilane sau, în lipsă, extravilane din rezerva comisiei locale sau, după caz, din terenul proprietate privată a unității administrativ- teritoriale și dacă echivalența valorică între bunurile care au făcut obiectul notificării, în baza Legii nr. 10/2001, și bunurile care se acordă în compensare se stabilește prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și în cazul imobilelor care fac obiectul legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005, față de faptul că, potrivit articolului unic din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 (Hotărârea Guvernului nr. 89/2014), după articolul 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 s-a introdus un nou capitol, capitolul III

Consideră că sunt întrunite condițiile pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece cauza se află pe rolul tribunalului în calea de atac a apelului (ultima cale de atac), există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluția pe fondul cauzei cu privire la terenul de 2.900 mp din CF nr. xxx Feleacu și instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra problemei semnalate, având în vedere și faptul că practica judiciară în materie nu este unanimă.

Apelanta-pârâtă Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare, motivat de faptul că aceasta nu îndeplinește condiția ca problema de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei să fie nouă, condiție esențială prevăzută de lege.

Pentru a putea face obiectul sesizării instanței supreme, problema de drept trebuie să fie veritabilă, putându-se concretiza în următoarele probleme: modalități diferite de interpretare a unui text de lege, textul este incomplet (nu acoperă toate situațiile de facto), există sincope în corelarea cu celelalte dispoziții legale în vigoare sau a devenit caduc. Mai mult, nu este suficientă formularea unei simple întrebări privitoare la interpretarea unui text de lege, ci este obligatoriu a se indica în concret ce neclarități împiedică aplicarea acestuia.

După apariția Legii nr. 165/2013 și a normelor de aplicare a acesteia, prevederile art. 10 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, care stabileau posibilitatea pentru comisia locală de a face propuneri pentru terenurile ocupate, au fost abrogate. Așadar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, comisia locală nu mai poate face propuneri privind atribuirea în compensare a unor alte terenuri decât în condițiile art. 12 din acest act normativ.

În ceea ce privește echivalența valorică, prin aplicarea grilei notariale, comisia locală de fond funciar are la dispoziție, conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, doar terenurile aflate la data de 1 ianuarie 1990 în patrimoniul cooperativei agricole de producție, și nicidecum alte terenuri sau bunuri ale autorității publice.

Prin art. 12 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a stabilit în mod clar care este procedura de acordare a terenurilor în compensare, inclusiv categoriile de terenuri care se pot acorda în compensare, pentru terenurile revendicate în baza Legii nr. 18/1991 și care nu pot fi restituite în natură.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 36 lit. f) din Legea nr. 165/2013, constituie contravenție nerespectarea ordinii de atribuire prevăzute la art. 12 alin. (1); prin urmare, reclamanții sunt obligați să respecte ordinea de atribuire a terenurilor în compensare stabilită prin art. 12 din Legea nr. 165/2013 și nu pot solicita alte terenuri și în altă ordine.

În contextul în care, spre deosebire de restituirile realizate în temeiul Legii nr. 10/2001, care presupun evaluarea imobilelor preluate abuziv raportat la valorile de circulație stabilite în cadrul expertizei folosite de Camera Notarilor Publici din anul 2013, în materia Legii nr. 18/1991, conform art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, echivalarea terenurilor agricole pe categorii de folosință în echivalent arabil se realizează conform anexei nr. 18 la Regulament. Astfel, potrivit coeficienților de transformare în arabil a categoriilor de folosință agricolă, pentru 1 ha teren arabil preluat echivalența este de 1 ha teren arabil la restituire.

Așadar, în ceea ce privește echivalența prevăzută de art. 23 din Legea nr. 18/1991, în forma sa inițială, consideră că aceasta se stabilea prin raportare la art. 31, 32 și 33 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere contextul în care este menționată posibilitatea echivalării unor terenuri, consideră că operațiunea de echivalare nu putea viza decât terenuri agricole, așa cum prevăzuse Legea nr. 18/1991. În raport cu aceste prevederi care constituie cadrul general, este evident că formula "echivalență valorică" nu se poate referi la altceva decât la criteriile de echivalare a terenurilor agricole prevăzute în anexa nr. 18 la Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.

După comunicarea raportului, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimații-reclamanți au depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susținând, în esență, că sesizarea este admisibilă, chestiunea de drept supusă dezlegării fiind esențială pentru soluționarea apelului declarat de pârâtă; de asemenea, au apreciat că asupra acestei probleme de drept instanța supremă nu a mai statuat și că interesul în pronunțarea unei hotărâri prealabile este actual, dată fiind jurisprudența neunitară existentă și la acest moment.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 9.414/211/2017 a reținut că din analiza dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se desprinde concluzia că în materia fondului funciar, în situația în care nu este posibilă restituirea terenurilor pe vechiul amplasament, se vor aplica măsurile specifice acestei materii, așa cum au fost stabilite prin legile fondului funciar, precum și compensarea prin puncte, prevăzută de legea menționată anterior.

De asemenea, din analiza dispozițiilor art. 12 alin. (1) și (3) din aceeași lege reiese că atribuirea unui alt teren se va putea face doar în ordinea stabilită de legiuitor dintre categoriile de teren arătate, refuzul persoanei îndreptățite putând fi exprimat doar pentru prima și ultima categorie de terenuri.

Ca o consecință, art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 stabilește posibilitatea pentru comisiile județene de fond funciar și Comisia de fond funciar a municipiului București de a propune Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit legii, numai după epuizarea suprafețelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.

Așadar, soluționarea cererilor de restituire formulate în materia fondului funciar se realizează după o procedură specială, dat fiind specificul acestei materii, măsura compensării prin puncte urmând a se stabili doar în contextul în care nu este posibilă restituirea pe un alt amplasament.

Prevederile art. 22

Plecând de la premisa că în materia fondului funciar prevalează procedura specială stabilită de legile fondului funciar și dispozițiile derogatorii ale Legii nr. 165/2013, prevederile legale în discuție (art. 22

Aceasta cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 au fost edictate în condițiile în care, în legile fondului funciar, pentru terenurile agricole este menționată echivalența - echivalent arabil - doar cu titlu excepțional; spre exemplu, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 stabilește că pentru terenurile din intravilan foștii proprietari vor fi compensați cu o suprafață de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan.

Făcând aplicarea echivalenței prevăzute în anexa nr. 18 la Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, rezultă că pentru un hectar de teren agricol se poate acorda pe un alt amplasament un hectar de teren agricol, indiferent de valoarea acestora.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că prevederile art. 22

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante, precum și puncte de vedere teoretice ale magistraților.

Opinia majoritară, reflectată în hotărârile judecătorești pronunțate și în punctele de vedere exprimate, a fost aceea că dispozițiile art. 22

În sprijinul acestui punct de vedere au fost invocate considerentele Deciziei nr. 80 din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018 (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018), arătându-se că în situația cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar, în măsura în care nu este posibilă reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, se aplică măsurile specifice, așa cum au fost prevăzute în această legislație, coroborat cu cap. II privind restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din Legea nr. 165/2013.

De altfel, Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 au fost structurate în același mod ca actul a cărui executare o asigură. Așa cum identifică și textul, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent se aplică de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001. Această reglementare nu este întâmplătoare, întrucât doar Legea nr. 10/2001 menționa ca măsură reparatorie compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent [art. 1 alin. (2) și (3), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8) etc.].

Așadar, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent beneficiază de o reglementare distinctă de celelalte măsuri reparatorii în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Măsura se aplică de către entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, se dispune prin dispoziția, decizia sau, după caz, ordinul conducătorului entității învestite cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 și constă în acordarea de bunuri libere de orice sarcini, în echivalent valoric. Entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 are obligația de a afișa la sfârșitul fiecărei luni, atât pe site-ul, cât și la sediul acesteia, situația bunurilor care pot fi acordate în compensare.

În lipsa unei prevederi exprese a legii, bunurile din această listă nu se confundă cu terenurile agricole și forestiere care fac obiectul de reglementare al cap. II din Legea nr. 165/2013 și care sunt destinate restituirii în natură, ca formă distinctă și prioritară de reparație, cu semnificația prevăzută de art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013.

Totodată, măsurii compensării cu bunuri oferite în echivalent, reglementate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

De altfel, aceasta a fost și interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013 și a art. 22

Așadar, opțiunea legiuitorului a fost aceea de a stabili proceduri distincte în situația acordării măsurilor compensatorii prin bunuri în echivalent pentru imobilele care formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cele care intră sub incidența Legii nr. 18/1991, restituirea terenurilor pe alt amplasament nefiind o formă de compensare cu un alt bun, ci, dimpotrivă, o formă de restituire, așa cum prevede expres art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013.

În mod izolat, câteva instanțe (în opinie majoritară: judecătoriile Giurgiu și Bolintin-Vale, Tribunalul Ilfov) au apreciat că prevederile art. 22

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de contencios constituțional nu are abilitarea de a se pronunța asupra constituționalității unor dispoziții din hotărârile Guvernului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat o serie de decizii relevante cu privire la problema de drept din cauza de față.

Astfel, prin Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, și la art. 22

Prin Decizia nr. 34 din 24 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 23 septembrie 2019, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul recunoașterii competenței Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură ori în sensul limitării acestei competențe la verificările strict prevăzute de alin. (5) al acestui articol, respectiv existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii; în cazul în care art. 21 din Legea nr. 165/2013 recunoaște competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a verifica și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, într-o contestație împotriva deciziei de invalidare emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în urma acestei verificări, în care se constată că este posibilă restituirea în natură, prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că instanța judecătorească dispune această măsură (restituirea în natură), fără a depăși competențele etapei de analiză ce se desfășoară în procedura de validare/invalidare, ori că obligă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să trimită dosarul unității deținătoare a imobilului, pentru emiterea de către aceasta a actului de restituire".

De asemenea, prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 20 decembrie 2018, s-au statuat următoarele: "1. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în forma anterioară modificării acesteia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităților cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare pentru finanțarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la București la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2017, stabilește că: Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei de compensare se realizează prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și categoriei de folosință la data preluării acestuia, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nefiind aplicabile. 2. Dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016, se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate."

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv condiția distinctă a noutății chestiunii de drept și cea negativă, a nepronunțării anterioare de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie mai multe condiții cumulative de admisibilitate în vederea declanșării acestei proceduri, și anume: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat.

Primele trei condiții menționate sunt îndeplinite.

Astfel, cauza în cadrul căreia s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată în ultimă instanță la Tribunalul Cluj, instanță ce a fost învestită cu soluționarea unui apel declarat într-un litigiu având drept obiect obligarea pârâtei Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 a municipiului Cluj-Napoca la întocmirea documentației necesare și punerea în posesie a reclamanților A, B, C și D pe vechiul amplasament, precum și la înmânarea titlurilor de proprietate pentru cinci suprafețe de teren. De asemenea, s-a solicitat și obligarea pârâtei Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 - Cluj la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafețele de teren în litigiu în favoarea antecesorului reclamanților.

Completul de judecată din cadrul Tribunalului Cluj - Secția civilă care a adresat întrebarea este legal învestit cu soluționarea apelului împotriva sentinței pronunțate de judecătorie în această cauză și, de asemenea, judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2, art. 483 alin. (2) și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, hotărârea sa nefiind supusă recursului, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

În ceea ce privește chestiunea de drept cu privire la care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta este următoarea: interpretarea art. 221 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, respectiv dacă acesta se aplică și în cazul cererilor de restituire formulate în temeiul legilor fondului funciar, în privința terenurilor agricole care nu pot fi restituite pe vechiul amplasament, ci doar pe un alt amplasament.

Este îndeplinită și condiția ca de lămurirea acestor chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, raportat la obiectul litigiului menționat anterior.

Problema supusă prezentei analize este aceea dacă, în cazul în care restituirea terenurilor agricole solicitate în temeiul legilor fondului funciar nu se poate realiza pe vechiul amplasament, ci doar prin atribuirea unui alt teren, pe un alt amplasament, echivalența între terenuri se stabilește în mod valoric prin raportare la prevederile art. 22

Cum o parte dintre criticile formulate în calea de atac a apelului se circumscriu acestei probleme, respectiv se solicită a se da eficiență dispozițiilor specifice materiei fondului funciar, și anume art. 32 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, rezultă așadar că lămurirea incidenței art. 22

Nu este însă îndeplinită condiția ca asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat anterior.

Prin Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) raportat la art. 12 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și la art. 22

În cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 25 din 10 octombrie 2016 se reține că:

În privința măsurii compensării cu bunuri oferite în echivalent, reglementată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, și art. 221-223 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 și completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, nu sunt aplicabile prevederile cuprinse în art. 12 al Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare. Textul se referă în mod expres la terenurile agricole a căror restituire nu mai este posibilă pe vechiul amplasament, stabilindu-se posibilitatea atribuirii de teren pe alt amplasament, conform ordinii prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare.

Atribuirea de teren pe alt amplasament intră în conținutul noțiunii de «restituire în natură», cu semnificația prevăzută de art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare. Or, așa cum s-a arătat, «restituire în natură», în sensul acestei legi, semnifică fie restituirea imobilului preluat în mod abuziv (ceea ce, în cazul dat, nu mai este posibil, deoarece construcțiile nu mai există în materialitatea lor), fie, în ceea ce privește terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament, această modalitate de reparație fiind aplicabilă exclusiv în cazul în care imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii sunt terenuri agricole."

Așadar, problema de drept supusă dezlegării a fost anterior rezolvată printr-o decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au interpretat chiar prevederile art. 22

Simplul fapt că actuala sesizare ține doar de interpretarea și aplicarea art. 22

Răspunsul Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent beneficiază de o reglementare distinctă de celelalte măsuri reparatorii în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Rolul și funcția hotărârii prealabile nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată în interpretarea și aplicarea unor texte de lege care conțin una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile trebuie văzută ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât la o problemă de drept punctuală, cât și la altele identice ori similare.

Este evident că sesizarea dedusă în prezent spre soluționare nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare, față de dezlegările chestiunii de drept din Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016, privind incidența prevederilor art. 22

De altfel, aceasta este și soluția majoritară, împărtășită de instanțele naționale în jurisprudența deja consacrată, motiv pentru care se constată că nu este îndeplinită nici cerința noutății chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită în cauza de față.

Referitor la condiția noutății chestiunii de drept, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a subliniat că noutatea poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, căreia instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ci și de una veche, cu condiția însă ca instanța să fie chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluționarea unei astfel de sesizări, așa cum instanța supremă a decis în mod constant în jurisprudența sa (a se vedea în acest sens deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019, etc.).

S-a statuat deja că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, de o anumită întindere sau consistență.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei), astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 și 60).

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Acest caracter de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, ca urmare a unei interpretări concretizate într-o practică judiciară consacrată.

În urma verificărilor efectuate se constată că s-a cristalizat jurisprudența în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, încă din 2015, existând un număr semnificativ de hotărâri judecătorești, nemaifiind justificat interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

Astfel, examinarea hotărârilor judecătorești identificate relevă faptul că instanțele au statuat că prevederile art. 22

Astfel fiind, întrucât se constată că sesizării deduse spre soluționare îi lipsesc condiția distinctă a noutății și cea negativă, a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra acesteia, instanța o va respinge ca inadmisibilă.