ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2013

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Tribunalului București,

reclamanții P.T. și P.C. au solicitat în contradictoriu cu A.N.R.P. și C.C.S.D.

soluționarea notificării nr. 492/2002 prin care reclamanții au solicitat

despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 192,34 mp situat în

București, Bdul. Bucureștii Noi, sector 1, teren evidențiat în patrimoniul SC P.

SA B., în sensul de a fi obligată pârâta să emită decizia de acordare a

despăgubirilor pentru terenul ce face obiectul cauzei, cu cheltuieli de

judecată.

2.Hotărârea instanței

de fond

Prin sentința nr. 7255

din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă, în parte,

acțiunea reclamantului P.T. formulată în contradictoriu cu A.N.R.P. și C.C.S.D.,

în sensul că a fost obligată CCSD să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire pe numele reclamantului, cu obligarea la plata sumei de 1000 lei

cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că

procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă intenția legiuitorului de a asigura

o despăgubire justă și echitabilă, în raport cu practica jurisdicțională

internă și internațională, iar o astfel de reparație nu poate fi asigurată

decât în condițiile acordării integrale a sumelor actualizate, într-un termen

rezonabil.

A reținut instanța de

primă jurisdicție că au trecut 6 ani de când prin decizia AVAS a fost

soluționată notificarea reclamanților, dosarul fiind înaintat la C.C.S.D..

A apreciat instanța

că omisiunea autorităților de a se conforma unei decizii definitive, poate

antrena o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din CEDO, iar trecerea

unui termen de mai mult de un an de la momentul la care pârâta trebuia să

trimită dosarul reclamantului la evaluare este expresia refuzului de

soluționare a unei cereri, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

S-a reținut că în

cauza dedusă judecății dosarul conținând decizia AVAS și documentația aferentă

a fost înregistrat la CCSD sub nr. 2499/CC, a fost parcursă etapa analizării

dosarului și a fost declanșată etapa evaluării, dosarul reclamantului fiind

înaintat evaluatorului desemnat.

de C.C.S.D.

Recurenta a criticat

soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că instanța de

fond în mod greșit a reținut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul

rezonabil reglementat de art. 6 din CEDO.

A precizat recurenta

că adoptarea Legii nr. 247/2005 a scindat procedura stabilirii măsurilor

reparatorii prin echivalent în două etape distincte, egal obligatorii:

Legea nr. 10/2001 ;

prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată a

despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire.

S-a arătat că procedura

administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată

îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea

dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea dosarului ce cuprinde

decizia și întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ.

În cauza supusă

judecății recurenta a arătat faptul că etapa transmiterii și înregistrării

dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de

măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent

Deciziei nr. 236/2005 a fost transmis de AVAS, în calitate de entitate

notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C. sub nr. 2499/CC.

Recurenta a precizat

că dosarul reclamantului a fost analizat în privința legalității respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condițiile Legii nr. 10/2001,

iar în prezent dosarul reclamantului a fost transmis la evaluatorul desemnat de

C.C., fiind întocmit și raportul de evaluare, depus la dosarul cauzei.

A fost criticată

dispoziția instanței privind emiterea direct a deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, arătându-se că nu se poate trece peste etapele administrative

obligatorii prevăzute de lege.

De asemenea, a fost

criticată soluția instanței de fond și cu privire la acordarea cheltuielilor de

judecată reclamantului, arătând că recurenta este o entitate aflată în

subordinea Ministerului Finanțelor, neavând buget propriu.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

În cauza de față,

Înalta Curte a constatat că prin Notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001

de către P.T. și P.C., s-a solicitat restituirea imobilului-teren în suprafață

de 192,34 mp situat în București, Bdul. Bucureștii Noi, sector 1, iar prin

Decizia nr. 236/2005 emisă de AVAS s-a propus acordarea de despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziție care a fost comunicată

C.C.S.D. și înregistrată de aceasta la nr. 2499/CC, în vederea emiterii

Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la

îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au

fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

Pe parcursul

soluționării dosarului depus la instanță, a intervenit decesul reclamantei P.C.,

al cărei unic moștenitor este P.T., conform înscrisurilor aflate la dosarul

cauzei.

În conformitate cu

dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de

soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune

parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării

dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul C.C. sub aspectul

restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa

evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod

întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi

transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C. a

deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în

condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.nr. 81/2007 care include în cuprinsul

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată

„Valorificarea titlurilor de despăgubire”.

În aceste condiții,

verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul

pârâtei de rezolvare a cererii reclamantului se privește ca fiind nejustificat,

cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea reclamanților.

Critica

formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanța de fond

a obligat pârâta C.C.S.D.

să emită reclamantului decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul

individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr.

247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape

care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

Înalta Curte a constatat că

reclamanții s-au adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea

cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare

care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen

rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată.

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte

este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de

lege, drept la care acesta privește cu speranță legitimă.

Prin urmare, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea în soluționarea cererii,

reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.

247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora

„prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților

fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest

aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională.”

Înalta Curte nu poate

primi nici critica cu privire la greșita acordare a cheltuielilor de judecată,

văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

, conform

cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în

pretenții.

Având ca

fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii

pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, culpa procesuală

a pârâtului rezultă implicit din soluția dată.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

Văzând cererea de

cheltuieli de judecată formulată de intimat, în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite cererea și va dispune obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 7255 din 30 noiembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Obligă recurenta la

plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant P.T. în sumă de 1000

lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2013.