ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 114/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea adresată Tribunalului București, reclamanții P.T. și P.C. au solicitat în contradictoriu cu A.N.R.P. și C.C.S.D. soluționarea notificării nr. 492/2002 prin care reclamanții au solicitat despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 192,34 mp situat în București, Bdul. Bucureștii Noi, sector 1, teren evidențiat în patrimoniul SC P. SA B., în sensul de a fi obligată pârâta să emită decizia de acordare a despăgubirilor pentru terenul ce face obiectul cauzei, cu cheltuieli de judecată. 2.Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 7255 din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantului P.T.

formulată în contradictoriu cu A.N.R.P. și C.C.S.D., în sensul că a fost obligată CCSD să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pe numele reclamantului, cu obligarea la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă intenția legiuitorului de a asigura o despăgubire justă și echitabilă, în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, iar o astfel de reparație nu poate fi asigurată decât în condițiile acordării integrale a sumelor actualizate, într-un termen rezonabil.

A reținut instanța de primă jurisdicție că au trecut 6 ani de când prin decizia AVAS a fost soluționată notificarea reclamanților, dosarul fiind înaintat la C.C.S.D.. A apreciat instanța că omisiunea autorităților de a se conforma unei decizii definitive, poate antrena o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din CEDO, iar trecerea unui termen de mai mult de un an de la momentul la care pârâta trebuia să trimită dosarul reclamantului la evaluare este expresia refuzului de soluționare a unei cereri, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004. S-a reținut că în cauza dedusă judecății dosarul conținând decizia AVAS și documentația aferentă a fost înregistrat la CCSD sub nr. 2499/CC, a fost parcursă etapa analizării dosarului și a fost declanșată etapa evaluării, dosarul reclamantului fiind înaintat evaluatorului desemnat.

3. Recursul declarat de C.C.S.D. Recurenta a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că instanța de fond în mod greșit a reținut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din CEDO. A precizat recurenta că adoptarea Legii nr. 247/2005 a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent în două etape distincte, egal obligatorii: 1. Cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 ; 2. Procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire. S-a arătat că procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, după transmiterea dosarului ce cuprinde decizia și întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ.

În cauza supusă judecății recurenta a arătat faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 236/2005 a fost transmis de AVAS, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C. sub nr. 2499/CC. Recurenta a precizat că dosarul reclamantului a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condițiile Legii nr. 10/2001, iar în prezent dosarul reclamantului a fost transmis la evaluatorul desemnat de C.C., fiind întocmit și raportul de evaluare, depus la dosarul cauzei.

A fost criticată dispoziția instanței privind emiterea direct a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, arătându-se că nu se poate trece peste etapele administrative obligatorii prevăzute de lege. De asemenea, a fost criticată soluția instanței de fond și cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reclamantului, arătând că recurenta este o entitate aflată în subordinea Ministerului Finanțelor, neavând buget propriu. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: În cauza de față, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 de către P.T.

și P.C., s-a solicitat restituirea imobilului-teren în suprafață de 192,34 mp situat în București, Bdul. Bucureștii Noi, sector 1, iar prin Decizia nr. 236/2005 emisă de AVAS s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziție care a fost comunicată C.C.S.D. și înregistrată de aceasta la nr. 2499/CC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei. Pe parcursul soluționării dosarului depus la instanță, a intervenit decesul reclamantei P.C., al cărei unic moștenitor este P.T., conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

În conformitate cu dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul C.C. sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C.C.

a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”. În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantului se privește ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanța de fond, admițând acțiunea reclamanților. Critica formulată de recurent este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită reclamantului decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a constatat că reclamanții s-au adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta privește cu speranță legitimă. Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea în soluționarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.” Înalta Curte nu poate primi nici critica cu privire la greșita acordare a cheltuielilor de judecată, văzând dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. , conform cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat. Văzând cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimat, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea și va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 7255 din 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant P.T. în sumă de 1000 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.