ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3021/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6115/2006, reclamanții R.D.C., R.D.D., R.D.A., P.M., R.E. și M.R. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin C.N.A.D.N. București și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului București, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligați pârâții la plata unor juste despăgubiri pentru terenul proprietatea reclamanților în suprafața de 153,69 m.p., preluat în mod abuziv și, ulterior, expropriat.

Prin sentința civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007, Tribunalul Prahova, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 7.809,83 RON despăgubiri (potrivit raportului de expertiză întocmit de expert P.D.) și 850 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și expert. Pentru a pronunța această sentință, prima instanța a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 și 26 din Legea nr. 33/1994, din ansamblul probator administrat rezultând că exproprierea s-a făcut tară a se acorda reclamanților o despăgubire dreaptă și prealabilă, conform art. 1 din Legea nr. 33/1994.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în care se prevede că expropriator este Statul Român - prin C.N.A.S. - Drumuri Naționale de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. Prin decizia civilă nr. 455 din 2 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-au admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București împotriva sentinței civile nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, pe care a desființat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: 1. Apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București este fondat, întrucât expertiza în specialitatea topografie s-a efectuat de un expert ce nu este evaluator, astfel cum prevăd dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2000. Totodată, lucrarea nu a fost întocmită de o comisie constituită în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994. 2. Apelul declarat de reclamanți este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. întrucât reclamanții au câștigat procesul, sunt îndreptățiți la acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, dovedite.

3. Apelul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului s-a apreciat a fi nefondat, cu referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004. S-a reținut că din acest text legal rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriator este Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Prin decizia nr. 4542 din 4 iulie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului împotriva deciziei nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis apelul declarat de acest pârât împotriva sentinței civile nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova, a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a respins acțiunea față de acesta, pentru acest considerent. În luarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 84/2003, pârâta C.N.A.D.N.R. SA are personalitate juridică distinctă, iar mențiunea din lege „sub autoritatea Ministerului Transporturilor" vizează numai structura organizatorică din perspectiva ministerului în subordonarea căruia funcționează.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6115/105/2006. Pe linia deciziei de desființare cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul Prahova a dispus efectuarea unei noi expertize de specialitate de către o comisie formată din 3 experți autorizați. Prin sentința civilă nr. 165 din 5 februarie 2010, Tribunalul Prahova, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 4.649,12 euro, respectiv 21 . 893,14 RON, reprezentând justă despăgubire pentru terenul expropriat și 1.850 RON cheltuieli de judecată, în toate ciclurile procesuale. Prin decizia civilă nr. 102 din 13 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R.

SA împotriva sentinței civile nr. 165 din 5 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin Hotărârea de Stabilire a Despăgubirilor nr. 1 din 15 iunie 2006, Comisia de Stabilire a Despăgubirilor a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru suprafața de 153,69 m.p., ce urma să fie expropriată, la suma de 5,20 dolar SUA/m.p., într-un cuantum total de 799,18 dolar SUA. Raportul de expertiză a fost întocmit cu respectarea criteriilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, fiind avute în vedere prețurile cu care s-au tranzacționat în mod obișnuit terenurile de același fel în zona unde este situat terenul expropriat, la momentul efectuării lucrării.

împrejurarea că nu au fost atașate și copii ale contractelor de vânzare-cumpărare, din care au rezultat prețurile reținute, nu este de natură a afecta legalitatea întocmirii raportului de expertiză. Cu prilejul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, nu a fost încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac, de vreme ce sentința nr. 627 din 18 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost atacată cu apel nu numai de către pârâtă, ci și de către reclamanți. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5050 din 9 iunie 2011, a admis recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București împotriva deciziei nr. 102 din 13 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

În luarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin atacarea parțială a sentinței civile nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova și limitarea criticilor numai la soluția dată asupra cheltuielilor de judecată, pentru reclamanți sentința civilă nr. 627/2007 a intrat în puterea lucrului judecat în ce privește cuantumul despăgubirilor pe care le-ar putea pretinde și obține ca efect al exproprierii. Împrejurarea că împotriva sentinței menționate a declarat apel și pârâta, fiind admise ambele apeluri, nu justifică aprecierea Curții de Apel Ploiești, care a pronunțat decizia nr. 102 din 13 mai 2010, în sensul că, prin obligarea acesteia, în fond după casare, la o sumă mai mare cu titlu de despăgubiri nu i-a fost agravată situația în propria cale de atac.

Conform art. 296 teza a II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Cerințele textului se extind și în etapa rejudecării fondului după admiterea apelului, indiferent după cum reluarea judecății este consecința desființării sau schimbării sentinței. Prin urmare, întrucât, în cauză, numai pârâta a criticat hotărârea primei instanțe în ce privește cuantumul despăgubirilor, în fond după casare nu putea fi obligată la o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentința civilă nr. 627/2007 a Tribunalului Prahova. A concluzionat Înalta Curte de Casație și Justiție că se impune refacerea raportului de expertiză pentru a se determina cuantumul despăgubirilor în raport de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, terenurile de aceeași natură, în zona în care se află terenul expropriat.

în același timp, experții vor determina și daunele suferite de reclamanți prin lipsirea de proprietatea lor asupra terenului, pe perioada cuprinsă între data de la care au fost efectiv lipsiți de proprietate și până la momentul întocmirii expertizei. De asemenea, s-a statuat că instanța de trimitere va analiza și critica formulată de pârâta C.N.A.D.N.R. SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București privitoare la luarea în considerare, la determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată și a sumei de 1.000 RON achitată expertului parte. Pe linia deciziei de casare, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 295 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a dispus completarea probatoriului cu o nouă expertiză efectuată de 3 experți (unul numit de instanță, unul desemnat de expropriator și cel de-al treilea de către expropriat) conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Expertiza a fost efectuată în cauză de ing. P.I., G.E. și M.D.. Prin decizia civilă nr. 45 din 11 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta C.N.A.D.N. S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, împotriva sentinței civile nr. 165 din 5 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, și în consecință: A schimbat în parte sentința civilă nr. 165 din 5 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că, cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat este de 7.809,83 RON, iar cel al cheltuielilor de judecată este de 1.300 RON, ambele sume urmând a fi plătite de pârâtă, reclamanților. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin decizia de casare nr. 5050 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că sentința civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova a intrat pentru reclamanți în puterea lucrului judecat, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate ca efect al exproprierii, astfel că, în fond după casare, pârâta nu poate fi obligată la o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentința menționată, respectiv 7.809,83 RON. Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară ing. P.I., G.E. și M.D. (efectuat după casare cu trimitere spre rejudecare) cuantumul despăgubirilor ce s-ar cuveni reclamanților este de 10.395 RON.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În acest context, față de argumentele de fapt și de drept expuse în precedent, cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate reclamanților este de 7.809,83 RON. Referitor la obligația pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanți, se impun următoarele precizări. Prin decizia civilă nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, în cuantum de 1.000 RON (conform dovezilor existente la dosar fond).

Dat fiind faptul că recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești nu a vizat cheltuielile de judecată acordate în primă instanță, în primul ciclu procesual, sub acest aspect există putere de lucru judecat. În primă instanță, în al doilea ciclu procesual, reclamanților nu li se poate acorda, cu titlu de cheltuieli de judecată, decât suma de 300 RON, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței din 25 iunie 2009 (dosar fond după casare). Atâta timp cât nu s-a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în fața primei instanțe după casare, nu se poate pune în discuție suportarea cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariile experților.

În baza aceluiași considerent (neomologarea raportului de expertiză tehnică judiciară ing. P.I., G.E. și M.D.) nu se pot acorda cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile experților. Potrivit considerentelor expuse, pârâta datorează reclamanților, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.300 RON. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.D.C., R.D.D., R.D.A., P.M., R.E. și M.R.. Prin motivele de recurs se critică soluția instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocate dispozițiile art. 304 punctele 7-9 C. proc. civ. a) O primă critică vizează faptul că instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al recurenților-reclamanți față de imposibilitatea apărătorului acestora de a se prezenta la proces - datorită unei situații obiective, urgente (deces în familie).

Faptul că respectiva cerere de amânare motivat de intervenirea unor situații obiective privind imposibilitatea de prezentare - nu a fost depusă la dosarul cauzei de către serviciul arhivă al Curții de Apel Ploiești, nu îndreptățea instanța de judecată să rămână în pronunțare asupra fondului cauzei, fără măcar să dispună amânarea pronunțării pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. Din această perspectivă, decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare al recurenților-reclamanți - fiind incident art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. b) O altă critică de recurs vizează nerespectarea deciziei de casare în ceea ce privește perioada pentru care ar fi trebuit calculată lipsa de folosință și în ce privește cuantumul despăgubirii datorată pentru această perioadă.

De asemenea, potrivit deciziei de casare, trebuia să se aibă în vedere data la care recurenții-reclamanți au fost lipsiți de dreptul lor de proprietate, calculul trebuind să se facă începând cu anul 2003 la zi. Totodată, față de întreaga perioadă în care au fost lipsiți de o justă și prealabilă despăgubire, se impunea să se efectueze o reactualizare a sumei respective. c) O ultimă critică formulată prin motivele de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, în speță impunându-se obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. SA la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate pe întreg parcursul acestui litigiu și nu doar la suma de 1.300 RON, pârâta căzând în pretenții prin admiterea acțiunii și obligarea acesteia la despăgubiri.

Recurentii-reclamanti susțin că au făcut mult mai multe cheltuieli pe parcursul întregului litigiu - și nu doar acelea reținute de Curtea de Apel Ploiești - care a înlăturat în mod eronat toate înscrisurile depuse și care reprezintă tot cheltuieli efectuate de aceștia pentru soluționarea dosarului, fiind efectuate în interesul procesului - onorariu de avocat și taxe de expertiză.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică de recurs, vizând încălcarea dreptului la apărare al recurenților reclamanți de către instanța de apel, față de imposibilitatea apărătorului acestora de a se prezenta la proces, Înalta Curte constată că în cel de-al treilea ciclu procesual, la termenul la care s-a rejudecat pricina în apel, 11 iunie 2012, a fost prezent personal în fața instanței intimatul reclamant R.D.C., care a arătat că a încercat să ia legătura cu apărătorul său ales, însă nu a reușit să-l contacteze. Față de împrejurarea că la dosar nu a fost depusă vreo cerere sau vreun înscris prin care apărătorii aleși ai intimaților reclamanți să facă dovada eventualei imposibilități de prezentare, intimatul reclamant R.D.C.

a arătat că dorește judecarea cauzei la acest termen de judecată. Având în vedere că părțile nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, Curtea a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbaterea apelului. Fată de această situație, ce rezultă cu evidentă din dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că nu s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al intimaților reclamanți în apel, astfel cum susțin aceștia în mod eronat. Dreptul la apărare este reglementat de art. 24 din Constituția României și constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil.

În speță, în lipsa unei cereri sau a unui înscris prin care apărătorii aleși ai intimaților reclamanți (cu împuternicire avocațială la dosar) să solicite acordarea unui nou termen și să facă dovada eventualei imposibilități de prezentare, și în prezența intimatului reclamant R.D.C., care a arătat că dorește judecarea cauzei la acel termen de judecată, instanța de apel, judecând cauza, nu a pricinuit intimaților reclamanți nicio vătămare, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură nelegal. Intimații reclamanți și apărătorii lor aleși ar fi trebuit să depună toate diligentele și să facă demersurile legale, pentru a se asigura de respectarea drepturilor lor procedurale și a garanțiilor procesuale.

Instanța de judecată a procedat în condiții de deplină legalitate, în lipsa unei cereri temeinic motivate, pentru lipsă de apărare, din partea intimaților reclamanți, formulate conform art. 156 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanța dispune această măsură la cererea părții interesate, ceea ce în cauză nu a existat, astfel încât, neamânarea pronunțării nu conduce la încălcarea dreptului de apărare al acesteia.

În recurs, apărătorul ales al recurenților reclamanți, A.E.M., a făcut dovada că la termenul la care s-a judecat pricina în apel, 11 iunie 2012, a avut un deces în familie, însă nu a făcut dovada existentei unei cereri de acordare a unui nou termen de judecată pentru imposibilitate de prezentare, sau a unei cereri de amânarea pronunțării pentru depunerea de concluzii scrise, după cum nu s-a făcut dovada imposibilității de prezentare a celorlalți avocați trecuți pe împuternicirea avocațială din 26 octombrie 2011 și care aveau obligația să se prezinte la termen sub sancțiunea judecării pricinii în lipsa nejustificată a acestora. În contextul acestor considerente, Înalta Curte apreciază că nu s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al intimaților reclamanți în apel, drept garantat de art. 24 din Constituție, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind perfect legală.

Referitor la cea de-a doua critică, vizând nerespectarea deciziei de casare privind perioada și cuantumul despăgubirii la care erau îndreptățiți recurenții reclamanți, Înalta Curte constată că prin decizia de casare nr. 5050 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ultima care a reinvestit instanța de trimitere cu rejudecarea apelului pârâtei, s-a statuat că prin atacarea parțială a sentinței și limitarea criticilor numai la soluția dată asupra cheltuielilor de judecată, pentru reclamanți, sentința civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova a intrat în puterea lucrului judecat, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate ca efect al exproprierii, astfel că, în fond după casare, pârâta nu poate fi obligată la o sumă mai mare decât cea stabilită prin sentința menționată, respectiv 7.809,83 RON.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În acest context, instanța de trimitere nu era îndreptățită să reexamineze o problemă de drept irevocabil soluționată prin decizia instanței de recurs. Neconformarea instanței de trimitere în acest sens, ar fi atras casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea legii. Prin urmare, instanța de apel, în rejudecare, a procedat în mod corect, respectând obligativitatea hotărârii instanței de control judiciar cu privire la problema de drept dezlegată. Și ultima critică referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate este nefondată.

Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 627 din 18 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în primul ciclu procesual a fost apelată de reclamanți numai sub aspectul cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 455 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, în cuantum de 1.000 RON (conform dovezilor existente la dosar fond). Dat fiind faptul că recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 455 din 2 noiembrie 2007 nu a vizat cheltuielile de judecată astfel stabilite, această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat. S-a stabilit, de asemenea, că în al doilea ciclu procesual, în primă instanță, reclamanții nu au dreptul decât la suma de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței din 25 iunie 2009 (dosar fond după casare).

Atâta timp cât nu s-a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în fața primei instanțe, după casare, nu se poate pune în discuție suportarea cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariile experților. În baza aceluiași considerent (neomologarea raportului de expertiză tehnică judiciară ing. P.I., G.E. și M.D.) nu s-au acordat cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile experților efectuate în cel de-al treilea ciclu procesual. Potrivit considerentelor expuse, s-a stabilit în mod corect că pârâta C.N.A.D.N.R. SA datorează recurenților reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.300 RON. Cheltuielile de judecată astfel stabilite corespund pretențiilor admise ale reclamanților.

Nu au fost incluse în cuantumul acestor cheltuieli onorariile experților efectuate în cel de-al doilea și în cel de-al treilea ciclu procesual, deoarece nu s-a omologat raportul de expertiză tehnică efectuat în fața primei instanțe după casare, în cel de-al doilea ciclu procesual, și nici cel efectuat în apel după casare, în cel de-al treilea ciclu procesual. În consecință, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate în recurs, și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.D.C., R.D.D., R.D.A., P.M., R.E. și M.R. împotriva deciziei civile nr. 45 din 11 iunie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.