ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 698/2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 25 august 2010, astfel cum a fost completată la 14 decembrie 2010, reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar, a chemat în judecată pe pârâtele Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România-Frăția și SC B. SRL, prin lichidator judiciar, solicitând pe calea acțiunii oblice, în principal, obligarea Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România-Frăția ("CNSLR") să-i plătească suma de 20.326.560 RON (garanție pentru evicțiune în limita a 74% din clădirea cumpărată), iar în subsidiar, obligarea CNSLR la plata sumei de 27.468.324 RON către pârâta B. (garanție pentru evicțiune în limita a 100% din clădirea cumpărată), cu titlu de garanție contra evicțiunii rezultată în urma vânzărilor din 19 iunie 1997 a imobilului din b-dul x nr. 25 colț cu str. x A. Saligny (dintre CNSLR și SC B. SRL, în procent de 100% din imobil) și din 17 decembrie 1997 (dintre B. SRL și SC A. SA, în procent de 74%), urmate de constatarea nulității absolute, la cererea unor terți, a celor două vânzări intervenite (prin Sentința civilă nr. 996/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8328/2009 a Curții de Apel București).

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 974, 1337, 1344 C. civ.

Pârâta SC B. SRL - chemată în judecată prin cererea completatoare, pentru ca, în calitate de debitoare, soluția pronunțată în acțiunea oblică să-i fie opozabilă - a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanta A. SA și pârâta CNSLR, prin care a solicitat, cu titlu de garanție pentru evicțiune, obligarea pârâtei CNSLR să-i plătească suma de 27.468.324 RON, arătând, în esență, că aceasta este valoarea imobilului pe care l-a cumpărat de la pârâta CNSLR la data de 19 iunie 1997 și de care ulterior a fost evinsă.

La data de 19 aprilie 2011, Uniunea Generală a Sindicatelor din România a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea reclamantei A. SA la plata sumei de 27.468.324 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru imobil, obligarea reclamantei să-i predea intervenientei imobilul ocupat fără drept, obligarea pârâtei CNSRL la plata sumei de 20.326.560 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru același imobil.

Prin încheierea interlocutorie din 17 mai 2011, tribunalul a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție principală formulată de SC B. SRL și a respins cererea de intervenție principală formulată de Uniunea Generală a Sindicatelor din România, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru încuviințarea în principiu a acesteia.

Prin Sentința nr. 1813 din 26 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România-Frăția și, de asemenea, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 184 A din 3 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SA și de pârâta SC B. SRL, a desființat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, sancționând omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de SC B. SRL.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 723 din 1 aprilie 2013 a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România-Frăția. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele, ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC B. SRL, ca neîntemeiată.

A reținut, în esență, că atâta timp cât contractele de vânzare-cumpărare a imobilului au fost anulate prin hotărâre judecătorească și cum actul juridic nul nu produce niciun efect, între părți nu există nicio obligație de garanție izvorând din cele două contracte.

Prin Decizia nr. 16A din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, validând raționamentul primei instanțe în sensul că răspunderea pentru evicțiune nu poate fi antrenată atunci când actul ce a stat la baza dobândirii dreptului de proprietate a fost constatat nul.

Prin Decizia nr. 3482 din 7 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de apel, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În considerentele hotărârii sale, Înalta Curte a arătat, în esență, că în puterea art. 1337 C. civ. se naște în sarcina vânzătorului o obligație legală de garanție contra evicțiunii, astfel că, chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancționată cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție în această ipoteză nu izvorăște din vânzare ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi-delict, care a transmis un bun care nu-i aparține.

Rejudecând, prin Decizia nr. 1064 A din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, cererea principală și a obligat-o pe pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri aferente obligației de garanție pentru evicțiune. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenție a B. SRL, ca neîntemeiată, a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat-o pe apelanta la plata către intimata-pârâtă a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1130 din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar C. și D. și de intervenienta SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Au fost găsite nefondate criticile reclamantei prin care a susținut pronunțarea unei hotărâri contradictorii de către instanța de apel, observându-se și faptul că instanța a reținut incidența autorității de lucru judecat în ceea ce privește soluția primei instanțe, necriticată în apel, de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a celei pasive a CNSLR Frăția, iar nu în ce privește lipsa acestor calități, soluția nefiind greșită nici prin raportare la dezlegările și îndrumările din Decizia de casare nr. 3482/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nefondate au fost găsite și criticile prin care s-a susținut nelegalitatea Încheierilor de ședință din 25 aprilie 2018 și 2 mai 2018.

Instanța supremă a procedat, în continuare, la analiza comună a recursurilor, constatând că acestea vizează, în substanța lor, soluția adoptată de instanța de apel pe fondul raporturilor juridice litigioase, chiar dacă criticile invocate au susținut, deopotrivă, încălcarea unor norme de drept material și de drept procesual.

S-a constatat că așa cum rezultă din considerentele și dispozitivul deciziei pronunțate și după cum o afirmă în mod expres, instanța de apel a soluționat o acțiune directă în angajarea răspunderii pârâtei CNSLR Frăția față de reclamantă pentru garanție în caz de evicțiune, acțiune pe care a identificat-o a fi una în garanție pe cale ascendentă și al cărei temei a considerat că e dat de dispozițiile art. 1325 C. civ.

S-a reținut că instanța de apel a soluționat o cu totul altă acțiune decât cea dedusă judecății prin cererea principală, astfel cum a fost ea completată și modificată de reclamantă, cerere care, prin temeiul de drept indicat (art. 974 C. civ.) și prin conținut (justificare) constituie, indubitabil, o acțiune oblică prin care se solicită soluționarea unui singur raport juridic conflictual, cel în angajarea răspunderii civile pentru garanție în caz de evicțiune a CNSLR Frăția.

S-a mai constatat că nu numai că instanța de apel a soluționat o acțiune ce nu i-a fost dedusă judecății prin cererea reclamantei (simpla solicitare subsidiară a obligării pârâtei la plata în favoarea ei a despăgubirii pentru evicțiune, neînsoțită de afirmarea unui drept propriu și a unui temei adecvat în drept, nejustificând aprecierea instanței asupra unei atare învestiri), ci și una inexistentă ca instrument procesual sub regimul de reglementare al C. civ. de la 1865, aplicabil raporturilor juridice litigioase în cauză, în acord cu normele tranzitorii ale art. 5 din Legea nr. 71/2011, date fiind momentele de încheiere a actelor de vânzare-cumpărare între părți (anul 1997) și cauza generatoare a evicțiunii, ce datează din anii 2007 - 2008 (data pronunțării Sentinței civile nr. 996/2007 a Tribunalului București și a deciziei civile nr. 708A/2 octombrie 2008 a Curții de Apel București).

S-a observat că distorsionarea cadrului procesual de soluționare a cauzei (care a condus, în final, la angajarea răspunderii directe a CNSLR Frăția față de reclamantă, deși acestea nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice contractuale/directe) a influențat, inevitabil, și modul de soluționare a cererii de intervenție în interes propriu a SC B. SRL - ce a dedus judecății raportul juridic direct de răspundere pentru evicțiune dintre CNSLR Frăția și SC B. SRL - cerere care a fost respinsă prin hotărârea atacată, fără însă ca soluția dată acesteia să fie motivată în vreun fel.

Înalta Curte a reținut pe de altă parte, având în vedere modul în care instanța de apel a înțeles să dezlege raporturile juridice litigioase, că nici considerentele ce explică soluționarea unei acțiuni în răspundere ascendentă pentru evicțiune nu ar putea fundamenta rezolvarea dată cererii formulate de SC B. SRL, astfel că, în lipsa oricărei motivări, exercitarea controlului judiciar nu s-a putut realiza.

În soluționarea litigiului, instanța de apel era chemată să analizeze o prioritate între cele două acțiuni ce îi fuseseră adresate, cea oblică, a reclamantei și cea directă, din cererea de intervenție principală formulată de SC B., în sensul de a determina dacă în prezența celei de-a doua, aparținând debitorului pretins inactiv, mai puteau fi considerate realizate/întrunite condițiile legale ale unei acțiuni oblice și, mai departe, în soluționarea căreia dintre acestea urma a se angaja răspunderea vânzătorului CNSLR Frăția față de cumpărătorul B. SRL.

S-a observat însă că acest aspect absolut necesar a fi verificat în soluționarea procesului a fost lăsat fără un răspuns astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 7 corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și în aplicarea art. 312 alin. (3) teza a II-a din cod s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținându-se că nemotivarea soluției de respingere a cererii de intervenție principală a B. nu permite exercitarea efectivă a unui control judiciar iar, pe de altă parte, că reluarea judecății parțiale a acesteia nu este posibilă dată fiind corelarea și strânsa determinare care există între cererea de chemare în judecată principală și aceasta, acțiuni în care practic, a fost dedus judecății unul și același raport juridic conflictual, cel privitor la răspunderea civilă a CNSLR Frăția, în calitate de vânzător, pentru garanție contra evicțiunii față de cumpărătorul SC B. SRL.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere urmează să verifice condițiile acțiunii oblice - având în vedere că situația premisă a acesteia este cea a unui debitor inactiv - și, raportat la acest aspect, să decidă în soluționarea căreia/cărora din acțiunile cu care a fost învestită va dezlega pe fond raportul juridic conflictual, în angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătoarei CNSLR Frăția, așa cum a dispus decizia de casare anterioară, nr. 3482/2014 a ÎCCJ.

Aspectele de ordin substanțial ale criticilor de recurs susținute de ambele recurente, invocate de acestea cu referire la soluția instanței de apel, au fost analizate chiar în condițiile prefigurării unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare determinată de argumentele procedurale reținute anterior întrucât, cu toate că instanța de apel a soluționat dreptul la despăgubire al reclamantei (iar nu pe cel al SC B. SRL), aceasta a reținut că "reclamanta, în calitate de cumpărător subsecvent evins, este îndreptățită a fi despăgubită de pârâta CNSLR Frăția exclusiv în limitele în care aceasta ar răspunde și față de propria cumpărătoare, respectiv în limitele prețului efectiv încasat", dovedind că, în fapt, a analizat în substanță (inclusiv) elementele relevante ale garanției pentru evicțiune datorate între CNSLR Frăția și SC B. SRL.

Prin memoriile lor de recurs, atât reclamanta, cât și intervenienta au contestat întinderea obligației de garanție pentru evicțiune a CNSLR Frăția, pe care instanța de apel a considerat-o ca fiind limitată la prețul efectiv plătit și încasat între părți, prevăzut în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/9 iunie 1997 la suma de 50.000 RON.

Înalta Curte a reținut că sensul dispozițiilor art. 1341 pct. 1 C. civ., în puterea cărora vânzătorul răspunzător de evicțiune datorează cumpărătorului evins restituirea prețului, au în vedere prețul convenit de părți iar nu cel efectiv încasat de vânzător, fiind fără relevanță în determinarea întinderii garanției pentru evicțiune măsura ori modul în care părțile contractului și-au executat celelalte obligații izvorâte din acesta, cum ar fi cele legate de plata și încasarea prețului, pentru realizarea cărora beneficiau de alte garanții contractuale (cum ar fi acțiunea ex contractu în plata prețului ori acțiunea în rezoluțiune pentru neplata prețului).

Odată în plus, apărările intimatei-pârâte privitoare la neplata diferenței de preț convenită cu SC B. SRL prin Actul adițional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997 (în sumă de 6.411.788.000 RON vechi) nu puteau fi primite în vederea limitării răspunderii CNSLR Frăția pentru garanție în caz de evicțiune, tocmai în considerarea raporturilor juridice reținute ca existând între părți.

Potrivit celor menționate de instanța de apel, SC B. SRL a fost înființată chiar de pârâta CNSLR Frăția, al cărei unic asociat acesta este, astfel că neplata diferenței de preț ori chiar nedovedirea acesteia constituie aspecte ce se aflau în puterea de control și decizie chiar a celui ce se prevalează de ele.

Reținând și că această apărare a intimatei-pârâte a fost invocată pentru întâia oară la finalul judecății în apel în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei și la 21 de ani de la data încheierii actului juridic pretins neexecutat, Înalta Curte a apreciat că se opune valorificării sale în proces principiul general de drept al neinvocării propriei turpitudini, astfel că în mod nelegal răspunderea intimatei-pârâte în garanție pentru evicțiune a fost limitată de instanța de apel la prețul din contract dovedit ca plătit, respectiv cel inițial de 50.000 RON, fără luarea în considerare și a celui din Actul adițional autentificat sub nr. x/1997 semnat între aceleași părți.

În ceea ce privește criticile relative la aplicarea între părți a dispozițiilor art. 1344 C. civ. în privința sporului de valoare înregistrat de bun între momentul vânzării și cel al producerii evicțiunii -, s-a apreciat ca fiind corectă dezlegarea instanței de apel, în sensul că cumpărătorul de rea-credință, care a cunoscut cauza evicțiunii, acceptând astfel riscul contractului, nu va putea obține sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, acesta fiind îndreptățit să obțină, într-un astfel de caz, doar restituirea prețului din contract, care, în cazul de față este cel convenit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 și prin Actul adițional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997, ambele încheiate între vânzătoarea CNSLR Frăția și cumpărătoarea SC B. SRL.

Astfel fiind, față de cele mai sus reținute, apreciind asupra caracterului fondat al recursurilor, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Rejudecând după casare, prin Decizia nr. 1198A din 30 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat, în parte, sentința civilă atacată în sensul că a admis, în parte, cererea de intervenție principală. A obligat-o pe pârâta CNSLR Frăția la plata către intervenienta SC B. SRL a sumei de 691.178,8 RON reprezentând despăgubiri aferente obligației de garanție pentru evicțiune. A respins, în rest, cererea de intervenție principală, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect. A menținut restul dispozițiilor sentinței. A luat act că intimata-pârâtă CNSLR Frăția și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu titlu preliminar, curtea a respins excepțiile invocate de intimata-pârâtă CNSLR Frăția, respectiv excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Cu privire la excepția lipsei de interes, curtea de apel a constatat că în condițiile în care în ciclul procesual anterior a fost admisă calea de atac formulată de reclamantă (deci, au fost analizate pe fond criticile din apel) iar în prezent se rejudecă apelul ca urmare a recursului declarat de reclamantă și intervenientă, nu mai poate fi pus în discuție interesul acestei părți (reclamanta) în formularea căii de atac întrucât altfel ar fi încălcat principiu non reformatio in peius consacrat de art. 296 C. proc. civ.

Mai mult, curtea de apel a apreciat că reclamanta are interes în declararea căii de atac împotriva sentinței primei instanțe, atât sub aspectul soluției date cererii principale, cât și din perspectiva modului de soluționare a cererii de intervenție în interes propriu, atâta timp cât aceasta are calitatea de creditoare a B. SRL, urmărind protejarea patrimoniului debitoarei prin recuperarea creanțelor acesteia în vederea realizării ulterioare a drepturilor sale.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, curtea a reținut, în esență, ca așa cum s-a stabilit prin decizia de casare, instanțelor li s-a dedus spre soluționare o acțiune oblică, iar în cadrul unei astfel de acțiuni, calitatea procesuală activă aparține persoanei care se pretinde a fi creditorul debitorului inactiv.

Or, în speță, reclamanta A. a dovedit calitatea de creditoare a B., aspect de altfel, necontestat de părți.

Curtea a mai reținut că modalitatea de soluționare a cererii principale, astfel cum a fost modificată și completată, din perspectiva stabilirii persoanei în raport de care va fi obligată pârâta la plata sumei datorate cu titlu de garanție pentru evicțiune este un aspect ce vizează fondul acțiunii oblice, neputând fi valorificat pe calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Referitor la excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității acțiunii, curtea a reținut că, în realitate, acestea nu reprezintă veritabile excepții luând în considerare că se urmărește valorificarea apărării privind inexistența unui debitor inactiv ca urmare a formulării cererii de intervenție în interes propriu de către debitoarea SC B. SRL, solicitându-se, fie respingerea acțiunii ca inadmisibilă, fie ca rămasă fără obiect. Prin urmare, această chestiune a fost analizată la momentul dezlegării pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Referitor la cererea de intervenție principală, curtea a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 de BNP F., pârâta Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România - Frăția - CNSLR a vândut SC B. SRL imobilul situat în b-dul x nr. 25, colț cu str. x, pentru prețul de 500.000.000 ROL. În cuprinsul contractului, vânzătoarea a declarat că a primit prețul la data autentificării contractului.

Prin Actul adițional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997 de BNP F., pârâta Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România - FRĂȚIA - CNSLR și intervenienta SC B. SRL au convenit să modifice Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997, stabilind prețul la suma de 6.911.788.000 ROL și prevăzând că suma de 500.000.000 ROL a fost achitată, iar diferența de 6.411.788.000 ROL urma a fi plătită în ziua autentificării actului.

Ulterior, SC B. SRL a vândut, prin Contractul autentificat sub nr. x/17 decembrie 1997 de BNP G., o cotă de 74% din același imobil către H. SA, prețul fiind stabilit la 7.627.000.000 ROL, fără TVA. Prin ordinul de plată nr. x din 17 decembrie 1997, SC A. SA a achitat către SC B. SRL suma de 8.999.860.000 ROL, din care 1.372.860.000 ROL TVA, pentru imobilul în litigiu.

La data de 24 septembrie 1998, sub nr. x, a fost autentificat contractul prin care SC B. SRL a vândut Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România-Frăția - CNSLR cota de 26% din dreptul de proprietate asupra imobilului, pentru prețul de 2.587.054.602 ROL, pentru care vânzătoarea a emis factura nr. x din 9 decembrie 1998.

Prin Sentința civilă nr. 4236 din 22 mai 2001 a Tribunalului București, secția comercială s-a admis acțiunea creditoarei SC I. SRL împotriva debitoarei SC B. SRL și a Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România-Frăția și s-a dispus anularea Actului adițional nr. x/1997 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998. S-a reținut, în considerentele acestei hotărâri, că prețul stabilit în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1998 nu a fost achitat, iar cele două acte juridice anulate au fost încheiate în scopul favorizării asociatului unic al debitoarei (CNSLR Frăția) și al prejudicierii debitoarei în detrimentul creditorilor acesteia.

Prin Sentința nr. 996 din 27 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 345 din 5 octombrie 2001 a Curții de Apel București) s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 159/1996 a CNSLR - Frăția, Comitetul Director, precum și a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 9 iunie 1997 la BNP F., respectiv sub nr. x din 17 decembrie 1997 la BNP G., pe care intervenienta își întemeiază pretențiile, reținându-se în considerentele acestei hotărâri, în esență, că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997 s-a făcut prin fraudă la lege, întrucât pârâta CNSLR Frăția s-a folosit de dispozițiile legale care îi permiteau să înființeze societăți comerciale (fiind asociat unic la SC B. SRL), dar nu în scopul prevăzut de art. 25 lit. d) din Legea nr. 54/1990, ci în scopul fraudării intereselor membrilor de sindicat, prin micșorarea patrimoniului pe care îl avea în administrare, nu în proprietate. De asemenea, s-a constatat că nu poate fi reținută buna-credință a pârâtei SC A. SA la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 decembrie 1997, întrucât în contracte era trecut modul de dobândire a imobilului, iar cumpărătoarea ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că bunurile ce fac parte din patrimoniul sindical nu pot face obiectul unor înstrăinări și să aibă cel puțin îndoieli cu privire la titlul SC B. SRL.

Sentința civilă nr. 996 din 27 iunie 2007 a rămas definitivă prin respingerea apelurilor, prin Decizia nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a, prin care s-au confirmat argumentele tribunalului privind încheierea celor două contracte în scopul fraudării legii și reaua credință a SC A. SA, decizie irevocabilă, prin Decizia nr. 8328 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Contractele de cesiune nr. x din 4 iunie 1998, nr. y din 20 octombrie 1998 și nr. z din 16 decembrie 1998, SC B. SRL a cedat către CNSLR Frăția acțiunile deținute la SC J. SA și H. SA. Contractele au fost anulate prin Sentința civilă nr. 9162 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția comercială (irevocabilă prin respingerea recursului), reținându-se că, deși în contracte s-a arătat că s-a plătit și primit prețul acțiunilor, în contabilitatea celor două părți contractante nu au fost cuprinse aceste operațiuni, fiind evidentă înțelegerea părților cu privire la fraudarea creditorilor SC B. SRL.

Instanța de fond a respins cererea de intervenție principală în virtutea argumentului conform căruia nu există garanție pentru evicțiune datorată intervenientei de către CNSLR Frăția, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat iar un act juridic nul nu poate produce niciun efect.

Acest aspect a fost însă tranșat cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 3482/7 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2010 prin care s-a stabilit că "în ipoteza vânzării bunului altuia, chiar dacă vânzarea este nulă, obligația de garanție izvorăște din actul a cărui realitate juridică nu poate fi contestată, pe care părțile l-au calificat vânzare, sancțiunea nulității vânzării neputând afecta răspunderea vânzătorului în temeiul art. 1337 C. civ. în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de dispozițiile care reglementează răspunderea pentru evicțiune, garanția fiind un efect al desființării retroactive a vânzării.

În sfârșit se impune a sublinia că în situația evicțiunii totale, dispozițiile legale (art. 1341 C. civ.) prevăd un sistem de despăgubire a cumpărătorului evins mai favorabil decât cel care ar rezulta din aplicarea consecințelor nulității și nu există nicio interdicție legală pentru cumpărătorul evins să opteze pentru răspunderea contra evicțiunii ci dimpotrivă caracterul legal al acestui tip de răspundere a vânzătorului obligă la aplicarea întocmai a dispozițiilor care stabilesc întinderea despăgubirilor.(...)

Instanța de apel era datoare în raport de caracterul devolutiv al căii de atac și de motivele invocate prin cererea de apel să examineze cauza prin prisma temeiurilor de drept arătate, respectiv în ce măsură pierderea proprietății de către reclamanta-cumpărătoare în favoarea unui terț, prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile, antrenează garanția legală prevăzută de art. 1337 C. civ. în sarcina vânzătorului.

Cu alte cuvinte, să examineze în mod concret și în raport de circumstanțele cauzei condițiile cerute pentru ca împrejurarea invocată ca evicțiune să antreneze garanția legală prevăzută de art. 1337 C. civ., condiții care, în raport de dispozițiile legale citate în prima parte a acestor considerente se circumscriu verificării cauzei evicțiunii, respectiv dacă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului, care provine dintr-o cauză anterioară vânzării și dacă nu există o cauză de negaranție".

Referitor la cauza evicțiunii, curtea a reținut că pierderea proprietății de către intervenientă a fost determinată de un viciu iminent dreptului vânzătorului și provine dintr-o cauză anterioară vânzării, chestiune ce rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 996 din 27 iunie 2007 a Tribunalului București, ale Deciziei civile nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București și ale Deciziei nr. 8328 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a constatat că vânzătoarea - CNSLR Frăția - nu putea transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât, atât Legea nr. 54/1990, cât și propriul statut îi interziceau înstrăinarea bunurilor sindicale, permițându-i numai administrarea și folosirea acestora în interesul membrilor de sindicat.

În ceea ce privește existența unei cauze de negaranție, curtea a constatat că, potrivit art. 1338 C. civ. din 1864, părțile pot conveni să adauge, să micșoreze sau să șteargă obligația de a răspunde de evicțiune. În speță, nu a fost inserată în contractul de vânzare-cumpărare vreo clauză exoneratoare de răspundere pentru vânzător, astfel că prevederile art. 1340 C. civ. din 1864, invocate de pârâta CNSLR Frăția, nu au fost găsite incidente.

Cu privire la întinderea garanției pentru evicțiune, curtea a reținut, prin prisma deciziei de casare, că răspunderea pentru evicțiune a pârâtei CNSLR Frăția în raport de intervenienta SC B. SRL va fi angajată în limitele sumei de 691.178,8 RON reprezentând prețul stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 iunie 1997 și prin Actul adițional autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1997.

Pe fondul cererii principale, curtea a reținut, în raport de decizia de casare, că, în conformitate cu prevederile art. 974 C. civ. din 1864, creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale. Așadar, acțiunea oblică este reglementată de lege ca un mijloc de protecție a drepturilor creditorilor, în situația în care debitorul este pe cale de a deveni insolvabil sau de a-și agrava insolvabilitatea, datorită faptului că refuză sau neglijează să-și exercite drepturile și acțiunile pe care le are împotriva terților, compromițând astfel dreptul de gaj general al creditorilor săi.

Creditorul care exercită acțiunea oblică trebuie să fie titularul unui drept de creanță împotriva debitorului în locul căruia se substituie, creanța acestuia trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă iar debitorul să fie inactiv adică să nu acționeze el însuși împotriva propriilor creditori.

Luând în considerare faptul că, în speță, ca urmare a a demersurilor făcute în justiție de către creditoarea-reclamantă, debitoarea SC B. SRL a ieșit din pasivitate, formulând cererea de intervenție în interes propriu prin care a solicitat obligarea pârâtei CNSLR Frăția la plata către aceasta a sumei de 27.468.324 RON cu titlu de garanție pentru evicțiune, curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA a rămas fără obiect, neputând fi calificat acest demers procesual ca o cerere de intervenție accesorie în favoarea intervenientei principale în acest stadiu procesual.

Întrucât soluțiile date de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și a excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei CNSLR Frăția nu au fost criticate prin cererea de apel, intrând în puterea lucrului judecat, acestea au fost menținute fără a fi supuse unei noi analize.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, curtea, în temeiul principiului disponibilității care guvernează procesul civil și luând în considerare că la ultimul termen de judecată intimata-pârâtă a învederat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, a luat act de acest aspect.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanta și pârâta.

1)Prin motivele de recurs, subsumate pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., A. SA - instituție de credit în faliment (fostă SC H. SA), reprezentată prin lichidatorii judiciari C. și D. și K. a solicitat modificarea, în parte, a deciziei și admiterea, în tot, a cererii de intervenție, cu consecința obligării intimatei-pârâte Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România Frăția la plata, în principal, a sumei de 27.468.324 RON reprezentând răspunderea pentru evicțiune pentru 100% din clădire la data evicțiunii, întrucât debitoarea SC B. SRL a cumpărat de la CNSLR întreaga clădire - sumă reținută în baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de L. SRL, iar în subsidiar, a sumei de 15.507.151 RON - sumă reținută în baza raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză de expert tehnic M.; în subsidiar, a sumei de 6.911.788.000 ROL, dar care urmează a fi actualizată cu indicele de inflație.

În motivarea recursului declarat, reclamanta a susținut ca fiind parțial nelegală hotărârea atacată - în baza căreia, deși s-a reținut în mod corect atragerea răspunderii pentru evicțiune a intimatei-pârâte CNSLR Frăția, această răspundere a fost limitată la suma de 6.911.788.000 ROL - sub două argumente:

- instanța de apel a aplicat și a interpretat în mod eronat art. 1344, art. 1337, art. 1339, art. 1340 C. civ. Potrivit recurentei, prevederile art. 1344 C. civ. nu fac absolut nicio distincție în funcție de cauza evicțiunii, stipulând în mod expres că "vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".

- În subsidiar, și în situația în care s-ar primi argumentele instanței de apel, susține recurenta că prețul vânzării trebuia cel puțin actualizat cu indicele de inflație.

Aceasta întrucât este nelegal și inechitabil ca, după peste 12 ani de la pierderea proprietății (27 iunie 2007 - data pronunțării Sentinței civile nr. 996 a Tribunalului București), C.N.S.L.R. Frăția să restituie doar prețul vânzării la nivelul anului 1997, în condițiile în care este evident că prețul vânzării, astfel cum a fost reținut de instanța de apel, a suferit o depreciere semnificativă în toată această perioadă: 1997 - 2020.

A arătat că vânzătorul (C.N.S.L.R. Frăția) este răspunzător pentru evicțiune, întrucât a înstrăinat ceva care nu îi aparținea, iar reaua-credință îi aparține acesteia în primul rând.

Față de normele legale incidente în cauză, recurenta a susținut că este fără relevanță faptul că contractul a fost declarat nul, iar norma legală privind evicțiunea (respectiv art. 1344 C. civ.) se aplică, întrucât aceasta este finalitatea ei - vânzătorul care a vândut ceva ce nu îi aparținea răspunde față de cumpărător.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

2)Prin motivele sale de recurs, Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România - Frăția (CNSLR - FRĂȚIA) a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub mai multe aspecte:

- decizia atacată este nelegală prin prisma aplicării greșite a principiului non reformatio in pejus, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865.

Recurenta-pârâta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 296 și ale 315 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la principiul non reformatio in peius, aspect ce a condus la neanalizarea excepției lipsei de interes pe care a invocat-o, cauzându-i astfel, prin decizia recurată, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Astfel, a arătat că la termenul de judecată din data de 16 septembrie 2019, a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de apel împotriva soluției pronunțate de către Tribunalul București cu privire la cererea de intervenție principală formulată de către B. SRL, arătând că A. SA nu obține și nici nu poate obține vreun folos practic prin formularea acestei căi de atac, întrucât aceasta câștigase litigiul în raport de terțul intervenient în folos propriu - (cererea de intervenție în folos propriu prin care se pretindea dreptul dedus judecății fiind respinsă).

Prin decizia criticată, instanța de apel a statuat că nu poate fi analizată excepția lipsei de interes, întrucât, în caz contrar ar fi încălcat principiului non reformatio in pejus, astfel cum este el prevăzut de art. 296 C. proc. civ.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, în opinia recurentei, câtă vreme partea a cărei cerere a fost respinsă nu a formulat ea însăși calea de atac, nu poate fi reținută încălcarea principiului non reformatio in peius.

Astfel, potrivit principiului mai sus enunțat, redat de art. 296 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât cea reținută prin hotărârea primei instanțe.

Or, în prezenta cauză, apelantei-reclamante A. SA nu i s-ar fi putut crea o situație mai rea decât cea reflectată prin hotărârea primei instanțe, prin care a fost respinsă cererea de intervenție principală, ca neîntemeiată.

Totodată, a solicitat a se observa că reclamantei nu i-ar fi fost creată o situație mai rea nici în raport de calea de atac a recursului exercitată de către acesta împotriva Deciziei nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel București, pronunțată în ciclul procesual anterior, în același dosar, întrucât și prin această hotărâre a fost respinsă cererea de intervenție principală ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut, pe de altă parte, că principiul non reformatio in peius nu se opune verificării condițiilor de exercitare a acțiunii civile în privința cererii de apel ca formă a acțiunii civile, direct în calea de atac, în cauza dedusă judecății.

Astfel, a menționat că nu a invocat excepția lipsei de interes prin raportare la cererea de chemare în judecată sau a altor forme de exercitare a acțiunii civile din prima instanță, ci prin raportare la cererea de apel formulată împotriva soluției pronunțate cu privire la cererea de intervenție principală.

În măsura în care principiul anterior enunțat s-ar interpreta în maniera reținută de către instanța de apel, s-ar ajunge la concluzia absurdă că intimatul nu ar putea invoca excepții absolute cu privire la cererea de apel.

Or, rațiunea pentru care legiuitorul nu permite înrăutățirea situației apelantului în propria cale de atac nu este de a valida o cerere de apel care nu îndeplinește condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, ci aceea de "a nu descuraja partea nemulțumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obținerii unei soluții mai puțin favorabile decât cea care o nemulțumește".

Astfel, având în vedere că prin aplicarea nelegală a art. 296 C. proc. civ. în cauza dedusă judecății, excepția lipsei de interes invocată nu a fost analizată de instanța de apel, a solicitat a se observa că i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei recurate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din cod.

Având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

- Cu privire la motivul de recurs referitor la judecata instanței de apel asupra condițiilor de existență a interesului, a solicitat a se observa că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că, inclusiv în situația în care principiul non reformatio in pejus nu s-ar opune analizării excepției lipsei de interes, acesta oricum există, fiind justificat de calitatea de creditoare a reclamantei în raport cu intervenientul în folos propriu.

Considerentele expuse de către instanța de apel sunt pentru recurentă supraabundente din perspectiva soluției pronunțate de instanța de apel, fapt ce echivalează, în opinia acesteia, cu nemotivarea hotărârii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A considerat că, față de soluția instanței de apel cu privire la excepția lipsei de interes - aceea de a aprecia că art. 296 C. proc. civ. se opune analizării acesteia - se impune a se observa că nu era necesară expunerea, în continuare, a motivelor pentru care, totuși, apelanta-recurentă ar fi avut interes în exercitarea apelului.

Prin urmare, motivarea oferită de către prima instanță cu privire la acest aspect este supraabundentă, nefiind necesară determinarea existenței sau inexistenței interesului în contextul în care, oricum, instanța de apel a apreciat că există un impediment la soluționarea acestei excepții.

Astfel, constatând că acest considerent este străin de soluția pronunțată de către prima instanță, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

- În mod greșit instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă ar avea interes în exercitarea căii de atac împotriva hotărârii pronunțate cu privire la cererea de intervenție principală (dezlegare criticată pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Pornind de la criteriile care trebuie îndeplinite pentru a exista condiția interesului de a exercita calea de atac a apelului, recurenta a susținut că în cauza supusă analizei, apelanta-reclamantă a câștigat în fața primei instanțe, prin respingerea cererii de intervenție în interes propriu prin care se pretindea chiar dreptul dedus judecății, motiv pentru care nu poate fi reținută motivarea instanței de apel cu privire la existența pretinsului interes.

Prin urmare, în măsura în care s-ar aprecia ca acest considerent prin care instanța de apel a reținut existența interesului apelantei-reclamante nu este supraabundent, s-a solicitat a se observa că, oricum, prin aplicarea greșită a criteriilor în raport de care condiția interesului este apreciată ca fiind îndeplinită, i s-a cauzat, prin decizia recurată, o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

- instanța de apel a aplicat în mod nelegal dispozițiile C. civ. cu privire la garanție pentru evicțiune, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat aplicarea în mod greșit a dispozițiilor art. 1337 C. civ., în opinia sa, instanța de apel trebuind să observe că cererea de intervenție în interes propriu formulată de B. se impunea a fi respinsă, ca neîntemeiată, în raport de neîndeplinirea condițiilor evicțiunii prin fapta unui terț.

Reglementând obligația de garanție pentru evicțiune, C. civ. de la 1864 vizează, atât garanția contra evicțiunii provenind din fapte personale, cât și garanția contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț.

În cazul în care tulburarea provine din partea unei terțe persoane, vânzătorul este obligat să îl apere pe cumpărător, iar dacă nu reușește să îl apere, va fi obligat să suporte consecințele evicțiunii.

În opinia recurentei, constatând că intervenientul în interes propriu a cunoscut cauza evicțiunii, instanța de apel ar fi trebuit să observe că în speța de față nu este îndeplinită cea de-a treia condiție pentru existenta unei obligații de garantare împotriva evicțiunii prin fapta unui terț.

În cauză, este fără putință de tăgadă că B. a cunoscut riscul evicțiunii la momentul contractării, având cunoștință de circuitul imobilului cumpărat, respectiv de modalitatea de dobândire a acestuia, din chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu CNSLR Frăția.

Deși din convenția de vânzare-cumpărare reieșea, așadar, că CNSLR Frăția nu a deținut niciodată proprietatea imobilului înstrăinat succesiv în speța dedusă judecății, imobilul fiind înstrăinat cu nesocotirea dispozițiilor legale care interziceau vânzarea unui astfel de bun, B. a agreat operațiunea de vânzare-cumpărare asumându-și, practic, în mod neechivoc, riscul unei eventuale evicțiuni ulterioare.

Pe de altă parte, B. nu putea invoca necunoașterea dispozițiilor legale care conțineau interdicția înstrăinării Imobilului, respectiv art. 22 din Legea nr. 54/1990, conform căruia "bunurile mobile și imobile din patrimoniul organizațiilor sindicale pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărțite între aceștia".

Așadar, B. cunoștea și și-a asumat faptul că CNSLR Frăția nu se afla în proprietatea imobilului vândut, întrucât, pe de o parte, sindicatele nu puteau să încheie acorduri decât cu privire la administrarea și folosirea unui bun ce aparținuse fostului U.G.S.R. (cazul imobilului), iar pe de altă parte, legea nepermițând nici măcar împărțirea bunurilor între membrii de sindicat, cu atât mai puțin ar fi putut fi permisă legal înstrăinarea unui bun aparținând patrimoniului sindical către terțe persoane.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să observe că nu poate fi reținută o bună-credință a B. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care să antreneze în sarcina CNSLR Frăția o obligație de răspundere pentru evicțiune.

În sensul celor de mai sus, a solicitat a se avea în vedere că aceeași lipsă de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare - de această dată, cu B. - a fost reținută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și în privința A..

În mod similar, în opinia recurentei, reaua-credință trebuie reținută și în ceea ce o privește pe B. SRL, situația de fapt fiind identică.

- instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1341 C. civ., fapt ce a condus la greșita cuantificare a obligației de garanție pentru evicțiune.

În ceea ce privește chestiunea cuantumului garanției pentru evicțiune, respectiv problema identificării prețului ce urmează a fi restituit (prețul convenit în contract sau prețul convenit în contract dovedit a fi fost plătit), recurenta a opinat că instanța de casare nu a dezlegat care dintre cele două cuantumuri urmează a fi plătit, indicând doar instanței de trimitere că trebuie să ia în calcul nu doar prețul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, ci și prețul convenit ulterior de părți prin actul adițional la contractul de vânzare - sarcina aprecierii probelor cu privire la plată revenind, în consecință, tot instanței de trimitere.

În sensul celor de mai sus, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere aprecierile doctrinare și jurisprudențiale cu privire la aspectele sesizate, care converg spre soluția restituirii prețului efectiv achitat și încasat.

Or, în speță, singurul preț primit în mod efectiv, a cărui achitare a fost probată, este cel de 50.000 RON, stipulat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între CNSLR Frăția și B., prețul ulterior convenit prin actul adițional nefiind niciodată dovedit a fi fost plătit.

Prin urmare, în opinia recurentei, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1341 pct. 1 C. civ. 1864, apreciind că acesta se referă la prețul prevăzut în contract și nu la prețul efectiv plătit de către intervenientul în interes propriu, motiv pentru care în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea (note scrise) formulată de recurenta - reclamantă s-a solicitat, în principal, verificarea îndeplinirii obligației de timbrare de către recurenta - pârâtă, precum și observarea caracterului nefondat al recursului promovat de CNSLR Frăția.

A solicitat să se observe că excepțiile invocate prin întâmpinarea depusă de pârâtă în anul 2011, în primul ciclu procesual, referitoare la lipsa calității procesuale pasive/active a părților și la lipsa interesului, au fost respinse și că pârâta nu a promovat recurs împotriva hotărârii de apel - Decizia nr. 1064 A din 22 octombrie 2018 - prin care s-a reținut că această parte răspunde pentru evicțiune, motiv pentru care trebuie considerat că problema calității procesuale, a interesului și răspunderii pentru evicțiune au fost tranșate. De asemenea, analizarea de către instanța de apel a excepțiilor invocate de pârâtă în cel de-al treilea ciclu procesual, urmare a admiterii unei căi de atac, a recursului, promovate de reclamantă și intervenientă ar contraveni principiului non reformatio in pejus.

Art. 1344 C. civ. se aplică în înțelesul său concret care nu lasă loc de interpretări.

Recurenta - pârâtă a solicitat, prin întâmpinarea formulată, față de cererea de recurs a reclamantei, să se admită excepția inadmisibilității cererii de actualizare a prețului cu indicele de inflație deoarece prin cererea de recurs la ultima decizie de rejudecare a cauzei în apel a fost pentru prima oară formulată o astfel de solicitare. De asemenea, s-a cerut să se admită excepția lipsei de interes a reclamantei în declararea recursului și să se respingă recursul ca fiind lipsit de interes, iar în măsura în care se va trece peste excepție, să se respingă cererea de recurs, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată, SC B. SRL a solicitat respingerea recursului CNSRL Frăția, ca nefondat și, în consecință, menținerea deciziei curții de apel ca fiind temeinică și legală (cu excepția soluției referitoare la întinderea obligației pentru evicțiune, în sensul necesității actualizării acestei sume cu indicele de inflație).

Luând spre analiză recursurile formulate, Înalta Curte are în vedere următoarele aspecte:

1).Recursul formulat de reclamanta SC A. SA, îndreptat împotriva soluției date în apel cererii de intervenție principală a SC B. SRL (sub aspectul întinderii despăgubii stabilite în sarcina pârâtei C.N.S.L.R. Frăția pentru evicțiune) i-a fost opusă excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare de către recurenta C.N.S.L.R. Frăția. În esență, excepția lipsei de interes în promovarea recursului de către reclamantă, a fost susținută pe argumentul că, de vreme ce debitoarea acesteia, SC B. SRL, a ieșit din pasivitate, solicitând angajarea răspunderii pârâtei pentru evicțiune, acțiunea oblică a SC A. SA apare ca fiind lipsită de interes. În mod simetric, și recursul promovat de reclamantă împotriva soluției dată cererii de intervenție principală a SC B. SRL apare ca lipsit de interes în condițiile în care însuși titularul cererii (SC B. SRL) nu a uzat de calea de atac a recursului.

Înalta Curte apreciază că apărarea ridicată de recurenta-pârâtă pe calea excepției lipsei de interes nu poate fi reținută deoarece nesocotește chiar esența raporturilor juridice dintre părți și drepturile specifice care justifică acțiunile reclamantei, decurgând din dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului, consacrat prin dispozițiile art. 1718 din C. civ.

Astfel cum s-a stabilit în ciclurile procesuale anterioare, reclamanta are calitatea de creditoare a SC B. SRL, fiind înscrisă în tabelul de creanțe al acestei societăți aflată în procedur