ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1130/2019

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 25 august 2010, astfel cum a fost completată la 14 decembrie 2010, reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar, a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, prin lichidator judiciar, solicitând pe calea acțiunii oblice, în principal, obligarea Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România - B. ("CNSLR") să-i plătească suma de 20.326.560 RON (garanție pentru evicțiune în limita a 74% din clădirea cumpărată), iar în subsidiar, obligarea CNSLR la plata sumei de 27.468.324 RON către pârâta C. SA (garanție pentru evicțiune în limita a 100% din clădirea cumpărată), cu titlu de garanție contra evicțiunii rezultată în urma vânzărilor din 19 iunie 1997 a imobilului din B-dul x nr. 25 colț cu str. x A. Saligny (dintre CNSLR și SC C. SRL, în procent de 100% din imobil) și din 17 decembrie 1997 (dintre C. SRL și SC A. SA, în procent de 74%), urmate de constatarea nulității absolute, la cererea unor terți, a celor două vânzări intervenite (prin sentința civilă nr. 996/2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 8328/2009 a Curții de Apel București, secția Civilă).

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 974, 1337, 1344 C. civ.

Pârâta SC C. SRL - chemată în judecată prin cererea completatoare, pentru ca, în calitate de debitoare, soluția pronunțată în acțiunea oblică să-i fie opozabilă - a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanta A. SA și pârâta CNSLR, prin care a solicitat, cu titlu de garanție pentru evicțiune, obligarea pârâtei CNSLR să-i plătească suma de 27.468.324 RON, arătând, în esență, că aceasta este valoarea imobilului pe care l-a cumpărat de la pârâta CNSLR la data de 19 iunie 1997, și de care ulterior a fost evinsă.

La data de 19 aprilie 2011, D. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat obligarea reclamantei A. SA la plata sumei de 27.468.324 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru imobilul situat în Bd. x, colț cu str. x, obligarea reclamantei să-i predea intervenientei imobilul ocupat fără drept, obligarea pârâtei CNSRL la plata sumei de 20.326.560 RON cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru același imobil.

Prin încheierea interlocutorie din 17 mai 2011, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală formulată de SC C. SRL și a respins cererea de intervenție principală formulată de D., constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru încuviințarea în principiu a acesteia.

Prin Sentința civilă nr. 1813 din 26 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CNSLR - B., și, de asemenea, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 184 A din 3 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SA și de pârâta SC C. SRL, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, sancționându-se astfel omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de SC C. SRL

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2010*.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 723 din 1 aprilie 2013, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CNSLR - B., a respins ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, și cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC C. SRL, reținând, în esență, că atâta timp cât contractele de vânzare-cumpărare a imobilului în speță au fost anulate prin hotărâre judecătorească și cum actul juridic nul nu produce niciun efect, între părți nu există nicio obligație de garanție izvorând din cele două contracte.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 16A din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, care a validat raționamentul primei instanțe în sensul că răspunderea pentru evicțiune nu poate fi antrenată atunci când actul ce a stat la baza dobândirii dreptului de proprietate a fost constatat nul.

Prin Decizia civilă nr. 3482 din 7 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA (fostă E. SA) împotriva acestei decizii, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, arătând, în esență, că în puterea art. 1337 C. civ. se naște în sarcina vânzătorului o obligație legală de garanție contra evicțiunii, astfel că, chiar dacă vânzarea bunului altuia este sancționată cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție în această ipoteză nu izvorăște din vânzare, ci din culpa vânzătorului, delict sau quasi - delict, care a transmis un bun ce nu-i aparține.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 25 februarie 2015, sub nr. x/2010**.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1064A din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii principale și al obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON, reprezentând despăgubiri aferente obligației de garanție pentru evicțiune, respingând în rest cererea ca neîntemeiată. A fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu a SC C. SRL și a fost menținut restului dispozițiilor sentinței, cu obligarea apelantei la plata către intimata-pârâtă a sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în temeiul art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar F., și intervenienta SC C. SRL, prin lichidator judiciar G.

1.) Recursul declarat de A. SA a fost îndreptat atât împotriva Deciziei civile nr. 1064A din 22 octombrie 2018, cât și a tuturor încheierilor de ședință anterioare, solicitându-se modificarea în parte a acestora, cu consecința, în principal, a admiterii în tot a acțiunii oblice formulate de A. SA și obligării intimatei - pârâte B. la plata către C. SRL (în faliment) a sumei de 27.468.324 RON (în baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de H. SRL) sau a sumei de 15.507.151 RON (în baza raportului de expertiză efectuat în apel de expertul tehnic judiciar I.); în subsidiar, admiterea cererii de intervenție principală formulată de C. SRL și obligarea B. la plata sumei de 27.468.324 RON sau a sumei de 15.507.151 RON, ipoteză în care acțiunea (principală) oblică fie rămâne fără obiect, fie va fi calificată și admisă ca cerere de intervenție accesorie (în interesul debitorului C. SRL).

De asemenea, cu titlu subsidiar, s-a solicitat obligarea CNSLR la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 20.326.560 RON reprezentând răspunderea pentru evicțiune în limita a 74% din clădire - partea deținută de A. SA

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a susținut următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea este contradictorie - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs prin care s-a susținut existența unor contradicții între hotărâri, respectiv, între încheierea din 1 aprilie 2015 a Curții de Apel București (în rejudecare) prin care s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică având ca obiect stabilirea valorii de circulație a imobilului la data de evicțiunii (fiind impuse de instanță, din oficiu, două momente, 27 iunie 2007 și 2 octombrie 2008), în urma aprecierii acestei probe ca fiind relevantă și concludentă, și Decizia civilă nr. 1064A/22 octombrie 2018, prin care, cu toate că a reținut că operează răspundea pentru evicțiune, aceeași instanță a infirmat ambele momente de evaluare și implicit propriile dispoziții, considerând că evicțiunea poate opera doar "în limitele prețului efectiv încasat."

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră contradictorie reținerea instanței de apel din considerente, în sensul că soluțiile date de prima instanță asupra excepției lipsei calității procesual active a reclamantei și excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei CNSLR B. nu au fost criticate, intrând în puterea lucrului judecat, față de soluția proprie adoptată în apel, de admitere a acestuia, schimbării în parte a sentinței de primă instanță și obligării CNSLR B. la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri aferente obligației de garanție pentru evicțiune.

Recurenta-reclamantă apreciază contradictorie soluția instanței de apel care, cu toate că reține greșit incidența unei autorități de lucru judecat - în ceea ce privește lipsa calității procesuale atât a reclamantei A. SA cât și a CNSLR B., admite totuși în parte acțiunea.

Arată că soluția este greșită și raportat la hotărârea și considerentele Deciziei civile nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 pronunțate de Î.C.C.J., care a admis recursul formulat de A. SA și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare " în raport de caracterul devolutiv al căii de atac și de motivele invocate prin cererea de apel."

- Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut ca fiind nelegale atât încheierea din 02.05.2018, cât și măsurile dispuse de instanța de apel prin care a fost încuviințată intimatei B. - în apelul formulat reclamanta A. - cererea de suplimentare a probatoriului, fără ca aceste probe și apărări să fi fost invocate vreodată prin întâmpinarea respectivei părți, fără ca aceasta să fi formulat/promovat o cale de atac după discutarea tuturor probelor (conform încheierii din 1 aprilie 2015) și fără ca necesitatea de administrare a probelor să rezulte din dezbateri.

În raport de conținutul art. 292 C. proc. civ., apare ca nelegal și vădit abuziv ca, la aproximativ 8 de ani la sesizarea instanței, B. să solicite probe la momentul la care dezbaterile puteau fi declarate închise și soluționată cauza în apel (probe nesolicitate până la acel moment).

Măsura instanței de apel care a încuviințat aceste probe, după 16 termene de judecată anterioare celui din 25 aprilie 2018 - nefiind nimic nou în dezbateri care să impună administrarea ei - constituie, deopotrivă, și o încălcare a dreptului la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, măsura instanței de apel constituie (și) o încălcare a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., care reglementează principiul neagravării situației apelantei în propria cale de atac.

- Invocarea propriei turpitudini - nemo auditur propriam turpitudiniem alegans.

Caracterul nelegal al încheierilor din 25 aprilie 2018 și din 2 mai 2018, ca și a probelor încuviințate intimatei B., este demonstrată și de încălcarea de către instanța de apel a principiului "nemo auditur propriam turpitudiniem alegans."

Astfel, instanța de apel a permis, la 8 ani de la demararea litigiului, în cadrul unei acțiuni oblice, prin care se urmărește obligarea ei să răspundă pentru evicțiune, ca B. să probeze că, în realitate, a transferat proprietatea asupra unui activ important, fără să încaseze prețul. B. a avut această "revelație" la aproximativ 21 de ani la încheierea actului de vânzare - cumpărare, și după ce actul a fost declarat nul (în 2006), cu motivația că B. nu putea dispune legal de acel bun.

Dacă B. a acceptat acest transfer de proprietate fără să încaseze prețul și nu a acționat în niciun fel să încaseze prețul de la C. SRL (societate în care B. a fost și este acționar unic), este exact culpa B. și nu și-o poate invoca ca apărare. Este de neconceput ca B. să susțină că nu ar răspunde pentru evicțiune întrucât nu a încasat prețul integral de la o societate asupra căreia avea controlul total în calitate asociat unic - C. SRL

B. se comportă ca și cum C. SRL nu ar fi fost o societate aflată cu totul sub controlul său, ci o societate cu totul străină. Dacă nu ar fi încasat prețul (ceea ce nu este real), B. avea la dispoziție, în termenul de prescripție, acțiunea în rezoluțiune. CNSRL putea promova, dacă se considera îndrituită, o cerere reconvențională împotriva C. SRL, care este parte în proces - potrivit art. 119 C. proc. civ.

Totodată, dacă B. nu a încasat prețul și nu a formulat în termen acțiunea în rezoluțiune pe acest motiv, acesta s-a prescris, iar formularea unei cereri reconvenționale ar fi tardivă.

Între timp, oricum contractul a fost declarat nul, însă nu poate fi primită invocarea propriei turpitudini pentru a nu răspunde civil.

Consideră recurenta-reclamantă că măsurile și dispozițiile instanței de apel, care a valorificat (cu mult peste termenul legal) argumentele prezentate de B., constituie o încălcare a principiului sus-enunțat cât și a dispozițiilor art. 119 C. proc. civ.

- Încuviințarea unor probe neconcludente peste termen - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar motivării instanței de apel, proba propusă de B. nu era nici măcar utilă și/sau nici concludentă pentru soluționarea cauzei. Astfel, obiectul prezentului dosar îl reprezintă atragerea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului inițial (B. față de debitorul reclamantei, care este C. SRL, societate intrată între timp în faliment, atragere a răspunderii care a fost solicitată de A. SA pe calea acțiunii oblice.

Este indubitabil că A. SA este creditor al C. SRL situație care rezultă dintr-un tabel de creanțe publicat în BPI (depus la dosarul cauzei), și necontestat de nimeni. Așadar, răspunderea pentru evicțiune a C. SRL față de A. SA a fost deja tranșată, acceptată, și nu face obiectul prezentei cauze, astfel că inclusiv dovada plății de la A. SA la C. SRL nu servește cu nimic litigiului.

Pe de altă parte, răspunderea pentru evicțiune a B. față de C. SRL nu are nicio legătură cu plata prețului.

De aceea, soluția instanței de fond dispuse prin încheierile din 25 aprilie 2018, respectiv 2 mai 2018 contravine dispozițiilor art. 167 C. proc. civ. în ceea ce privește încuviințarea și administrarea probelor, cât și dreptului Ia apărare.

Încălcarea drepturilor, atât ale A. SA, cât și ale intervenientei C. SRL, este fără tăgadă în condițiile în care această nouă apărare a fost invocată la 21 de ani de la încheierea contractului, respectiv la 8 ani de la demararea litigiului când, cea mai mare parte a înscrisurilor aparținând celor două societăți în insolvență, au dispărut și/sau au fost imposibil a mai fi administrate, și fără ca actualii reprezentanți desemnați de judecătorul sindic să mai poată anticipa o asemenea apărare.

- Aplicarea greșită a legii (art. 1344 C. civ.) - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin acest motiv de recurs s-a susținut că, deși a reținut în cauză incidența răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului față de cumpărător, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit aceste norme, limitând această răspundere doar la suma de 50.000 RON.

Contrar motivării instanței, indiferent de reaua-credință a vânzătorului sau a cumpărătorului, norma legală (art. 1344 C. civ.) privind evicțiunea se aplică conform înțelesului său, care nu lasă loc de interpretare, întrucât aceasta este finalitatea ei: vânzătorul care a vândut ceva ce nu îi aparținea răspunde față de cumpărător din orice cauză.

Vânzătorul (B. este răspunzător pentru evicțiune fată de C. SRL întrucât a înstrăinat ceva care nu îi aparținea, iar reaua-credință îi aparține lui în primul rând. Nu se poate reține în culpa cumpărătorului că a cumpărat ceva ce vânzătorul nu deținea, întrucât în acest caz răspunderea pentru tulburarea de drept nu ar mai opera niciodată.

Este fără dubiu că ipoteza este cea reglementată de art. 1344 C. civ., în care reclamanta a solicitat inclusiv excedentele valorii în timpul evicțiunii, motiv pentru a și fost încuviințată expertiză tehnică de specialitate.

Izvorul evicțiunii este legal și se aplică (inclusiv) conform reținerilor instanței de apel, neexistând nicio clauză exoneratoare de răspundere motiv pentru care, în măsura în care art. 1344 C. civ. fi fost aplicat corect, B. trebuia obligată, în principal, la plata sumei de 27.468.324 RON (reținută în baza raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de H. SRL), iar în subsidiar la plata sumei de 15.507.151 RON (sumă reținută în baza raportului de expertiză efectuat de expertul tehnic I.).

Totodată consideră că instanța nu este învestită să cenzureze calitatea de creditor a A. SA față de C. SRL (pentru cea de-a doua răspundere pentru evicțiune), aceasta putând fi cenzurată doar în dosarul de faliment al C. SRL prin contestarea tabelului de creanțe al C. SRL. Ca atare, este total irelevant cât a plătit A. SA la C. SRL, întrucât creanța sa a fost deja recunoscută și necontestată, relevantă fiind doar răspunderea pentru evicțiunea a CNSRLR față de C. SRL

- Aplicarea greșită a legii (art. 274 C. proc. civ.) - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la soluția Deciziei civile nr. 1064A din 22 octombrie 2018 prin care instanța de apel a dispus obligarea A. SA la plata către B. a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Susține că, și din acest punct de vedere, hotărârea este contradictorie și dată cu aplicarea greșită a legii deoarece fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții". Chiar dacă apelul său a fost admis doar în parte, culpa procesuală aparține B. care, mai întâi a refuzat plata sumei (nu a achitat nici măcar cei 50.000 RON) chiar dacă a fost pusă în întârziere anterior acționării în judecată, iar ulterior a pierdut litigiul în apel.

Nu în ultimul rând, factura fiscală depusă de reprezentanții intimatei nu conține nicio mențiune cât privește numărul acestui Dosar (x/3/2010**), iar delegația avocațială depusă conține un număr diferit de contract față de cel indicat în cuprinsul facturii.

Raportat la cele arătate susține că soluția instanței de apel care, deși i-a admis apelul, a obligat-o (tot) pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. 1 C. proc. civ.

În temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

2.) Prin recursul declarat de intervenienta principală SC C. SRL a fost criticată pentru nelegalitate decizia instanței de apel în considerarea următoarelor motive:

- Instanța de apel nu motivează soluția respingerii cererii de intervenție principale formulată de societate, cu toate că a dispus respingerea acesteia, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii

În contextul speței, poziția juridică de cumpărător evins a C. și A. este aceeași. Cu toate acestea, instanța de fond a admis în parte cererea A. și a respins ca neîntemeiată cererea C.

Nu există nicio justificare în drept a soluției respingerii ca neîntemeiată a cererii de intervenție formulată de C., în condițiile în care este admisă cererea principală formulată de A.

Instanța de fond invocă art. 1325 C. civ., în interpretarea căruia bunul se transmite împreună cu toate accesoriile sale, de la primul vânzător la ultimul cumpărător. Instanța reține că "subdobânditorul primește, odată cu proprietatea bunului, toate drepturile derivate și strâns conexate cu acesta, drepturi care fac parte integrantă din obiectul contractului de vânzare - cum este garanția pentru evicțiune, inclusiv cea pe care vânzătorul o are față de propriul autor".

Din eroare, instanța de fond nu duce raționamentul de mai sus până la capăt și nu îl aplică la toate împrejurările speței.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 9 iunie 1997, CNSLR-B. vinde C. 100% din imobilul situat în Bd Elisabeta nr. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17 decembrie 1997, C. vinde A. doar 74% din acest imobil, rămânând proprietarul unui procent de 26%.

Or, dacă vânzătorul transferă către cumpărător toate drepturile derivate și strâns conexate cu proprietatea bunului - obiect al contractului, rezultă că C. a transmis către A. garanția pentru evicțiune pentru 74% din imobil, pentru restul de 26% CNSLR-B. urmând să răspundă pentru evicțiune fată de C.

Soluția instanței de fond presupune că, prin vânzarea unei părți a imobilului către A., C. transferă garanția împotriva evicțiunii pentru întregul imobil, situație care nu poate fi primită și care contravine chiar prevederilor art. 1325 C. civ. invocat de instanță.

Indiferent de modalitatea în care instanța cuantifică suma pe care intimata-pârâtă CNSLR-B. urmează să o achite în temeiul garanției pentru evicțiune, această sumă trebuie achitată către C. (având în vedere și efectele acțiunii oblice) sau în proporție de 26% către C. și de 74% către A. (conform procentului din imobil ce a revenit fiecărei părți, anterior anulării contractelor de vânzare-cumpărare).

Mai mult, având în vedere că garanția pentru evicțiune acordată de către C. cumpărătorului evins A. este un subiect soluționat prin înscrierea A. în calitate de creditor la masa credală a C., esența prezentului litigiu o constituie garanția pentru evicțiune ce revine CNSLR-B. față de cumpărătorul C., pentru întregul imobil.

- Instanța de apel nu a aplicat în mod corect legea, respectiv dispozițiile art. 1344 C. civ., pentru cuantificarea prejudiciului suferit de C., fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, deși instanța avea toate datele la dosar - raportul de expertiză tehnică judiciară (administrarea probei fiind dispusă din oficiu de instanță) întocmit de expertul evaluator I., prin care au fost estimate 2 valori: valoarea imobilului la data anulării contractelor în fond - 27 iunie 2007 - 15.507.151 RON și valoarea imobilului la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, 2 octombrie 2008 - 17.248.496 RON - și era obligată să acorde cumpărătorilor/cumpărătorului C. cel puțin diferența în plus a valorii bunului dintre momentul vânzării și momentul evicțiunii, aceasta folosește criterii eronate de cuantificare a întinderii garantei pentru evicțiune.

Singura parte din dosar care a fost de rea-credință, constatată prin toate hotărârile de anulare a contractelor în care aceasta a fost implicată, este CNSLR-B.. Atitudinea ilicită a CNSLR-B. a condus la fraudarea drepturilor creditorilor, cu suma de 13.442.643 RON, datorii angajate prin intermediul C., societate creată pentru desfășurarea de operațiuni comerciale de către CNSLR-B.

În contractele având ca obiect imobilul situat în Bd Elisabeta nr. 25, CNSLR-B. a încasat direct de la C. suma reținută de instanță (deși în realitate sunt și alte sume și prestații) de 500.000.000 ROL și a încasat de la A., prin intermediul C. suma de 7.627.000.000 ROL.

Este profund injust ca instanța de fond să limiteze răspunderea pentru evicțiune a CNSLR-B. la doar 50.000 RON, în condițiile în care CNSLR-B. a încasat cel puțin 500.000.000 ROL de la C. și 7.627.000.000 ROL de la A. prin intermediul C. și, prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul se reîntoarce în proprietatea/administrarea aceleiași CNSLR-B.

Instanța de fond a apreciat greșit că întinderea garanției pentru evicțiune echivalează cu sumele încasate de vânzător. Instanța trebuia să aibă în vedere și calitatea CNSLR-B. de asociat unic al C.. Or în calitate de asociat unic, CNSLR-B. este beneficiarul real al tuturor sumelor încasate de C.

Instanța de fond nu a avut în vedere atitudinea pasivă a CNSLR-B. vânzător care o perioadă de 10 ani, între 9 iunie 1997 (data vânzării către C.) și 27 iunie 2007 (anularea contractului în primă instanță) nu a efectuat niciun act exterior prin care să reclame neîncasarea prețului să solicite plata acestuia.

În calitate de asociat unic al C., CNSLR-B. avea posibilitatea să adopte în orice moment o hotărâre AGA prin care să dispună orice plată efectuată de C., inclusiv plata prețului imobilului din Bd. x.

În concluzie, dacă instanța de fond a admis cererea principală și a dispus ca vânzătorul CNSLR-B. să răspundă pentru evicțiune, întinderea obligației trebuia să fie stabilită avându-se în vedere: 1) prețul convenit de părți în contractul de vânzare-cumpărare; 2) diferența de valoare a imobilului de la data vânzării la data rămânerii definitive a hotărârii care face aplicabilă răspunderea pentru evicțiune.

Chiar și în ipoteza cuantificării garanției pentru evicțiune în funcție de sumele plătite, instanța de fond apreciază eronat întinderea garanției pentru evicțiune doar în funcție de sumele pe care părțile CNSLR-B. și C. le-au declarat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare că le-au primit/plătit, considerând că nu are relevanță suma achitată de către A. către C.

Prin înscrisul depus la dosar la 20 mai 2019, recurenta-reclamantă A. SA a arătat că achiesează în totalitate la recursul declarat de intervenient.

La data de 21 mai 2019, intimata-pârâtă CNSLR-B. a depus la dosar întâmpinări la recursurile declarate de reclamantă și intervenientul principal, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului fondat al acestora în limitele și potrivit celor ce urmează:

1.) Analiza recursului reclamantei A. SA

Sunt nefondate criticile prin care recurenta-reclamantă acuză pronunțarea unei hotărâri contradictorii de către instanța de apel, dată fiind contradicția care există, în opinia acesteia, între încheierea din 1 aprilie 2015, prin care s-a încuviințat administrarea probei cu expertiza tehnică pentru determinarea valorii de circulație a imobilului la data evicțiunii (27 iunie 2007 sau 2 octombrie 2008), și decizia pronunțată, prin care s-a apreciat că intimata-pârâtă CNSLR B. datorează o garanție pentru evicțiune în limita prețului efectiv încasat, de 50.000 RON.

Încheierea prin care instanța de judecată încuviințează părților administrarea de probe este una preparatorie și nu interlocutorie, astfel că nu leagă instanța. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că instanța poate să revină, motivat, asupra probelor încuviințate, iar pe de altă parte că, fiind ținută de principiul aflării adevărului, instanța poate dispune ca părțile să completeze probele, atunci când cele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea procesului, ori să pună în discuție necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.

Întrucât judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unor hotărâri temeinice și legale (art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), în activitatea de valorificare a probelor, aceștia păstrează libertatea ca, funcție și de apărările formulate de celelalte părți litigante, să-și fundamenteze hotărârea pe toate ori numai pe o parte din probele administrate, cu înlăturarea justificată a celorlalte.

În sfârșit, încuviințarea și administrarea probelor propuse de o parte în proces este departe de a semnifica încuviințarea pretențiilor sau apărărilor acesteia, după cum nu constituie întotdeauna o garanție și a valorificării acestora în respectivul litigiu.

Prin urmare, faptul că la 1 aprilie 2015, instanța de apel a încuviințat apelantei-reclamante administrarea probei cu expertiza tehnică evaluatorie pentru determinarea valorii de circulație a imobilului (chiar la cele două momente propuse din inițiativa instanței) nu avea să însemne că urma să încuviințeze pretențiile SC A. SA în acest conținut, astfel că nu este nimic contradictoriu în faptul că, la finalul procesului și consecință a valorificării și altor probatorii din dosar, instanța de apel a apreciat motivat că întinderea obligației de garanție de care este ținută intimata-pârâtă are un alt conținut decât al valorii de circulație a imobilului, respectiv cel al prețului efectiv plătit de intervenienta C. SRL pentru cumpărarea imobilului.

Măsura în care soluția adoptată de instanța de apel este și cea legală, constituie o chestiune distinctă, ce va face obiectul verificării în celelalte motive ale recursului reclamantei.

De asemenea, nu este nimic contradictoriu între observația instanței de apel - care a reținut că soluția primei instanțe asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CNSLR B. (ambele respinse prin hotărârea tribunalului) nu au fost criticate prin cererea de apel, intrând astfel în puterea lucrului judecat - și soluția din hotărârea acesteia, prin care s-a dispus angajarea răspunderii civile a intimatei-pârâte CNSLR B. pentru garanție datorată în caz de evicțiune.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, aceste dezlegări ale instanței de apel sunt corecte în raport de conținutul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât verificările instanței de apel asupra situației de fapt și aplicării legii de către prima instanță au loc "în limitele cererii de apel", adică exact ceea ce instanța de apel a realizat prin judecata sa, observând ceea ce nu a fost contestat prin declarația de apel, elemente reflectate în dispozitiv prin mențiunea "Menține restul dispozițiilor sentinței".

Aceste dezlegări sunt, deopotrivă, și coerente întrucât soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei sau a excepției lipsei calității procesuale pasive a CNSLR B. din sentința tribunalului este perfect compatibilă cu aceea regăsită în decizia instanței de apel, de admitere în parte a cererii și obligării pârâtei (CNSLR B.) la plata către reclamantă a unei sume de bani, cu titlu de garanție pentru evicțiune.

Față de susținerile recurentei-reclamante din memoriul de recurs, subsumate acestui motiv, se mai impune observația că instanța de apel a reținut incidența autorității de lucru judecat în ceea ce privește soluția primei instanțe, necriticată în apel, de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei A. SA și a celei pasive a CNSLR B., iar nu în ce privește lipsa acestor calități, după cum trunchiat critică partea.

Soluția astfel criticată nu este greșită nici prin raportare la dezlegările și îndrumările din Decizia de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare așa cum o arată și recurenta, respectiv "în raport de caracterul devolutiv al căii de atac și de motivele invocate prin cererea de apel", caracter devolutiv care nu se poate întinde dincolo de ceea ce s-a criticat în apel (potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.), iar motivele de apel nu au vizat și partea de soluție a primei instanțe aflate în discuție (față de rezolvarea dată excepțiilor, reclamanta - singura apelantă - nici nu avea interes să o atace).

- Criticile subsumate motivelor de recurs menționate la punctele II și IV ale memoriului de recurs au susținut nelegalitatea încheierilor de ședință din 25 aprilie 2018 și din 2 mai 2018 prin care instanța de apel a încuviințat intimatei-pârâte CNSLR B. suplimentarea probei cu înscrisuri în legătură cu actul juridic al plății prețului din cele două contracte de vânzare-cumpărare a imobilului din București, b-dul x nr. 25 colț cu str. x încheiate între CNSLR B. și SC C. SRL și, ulterior, între SC C. SRL și fosta J.

Deși nelegalitatea încheierilor a fost susținută atât pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9, cât și pe cel al dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate criticile se circumscriu și vor fi analizate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 304.pct. 5 C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte că se contestă măsuri procesuale ale instanței de judecată - încuviințarea administrării de probe suplimentare în apel - iar, pe de altă parte, că argumentele de nelegalitate se raportează la principii și la norme care guvernează procesul civil, cum ar fi nesocotirea dispozițiilor art. 167 și 292 din C. proc. civ., încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), a principiului neagravării situației apelantei în propria cale de atac (art. 296 teza a II-a din C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază criticile ca fiind nefondate, observând că suplimentarea probatoriului a fost încuviințată intimatei-pârâte în circumstanțele prezentate de recurentă - adică la 8 ani de la începerea procesului, în justificarea unei apărări a pârâtei CNSLR B. care nu fusese invocată până atunci în proces prin actele procesuale ale acesteia (întâmpinări) și după momentul procesual al încuviințării de probe în rejudecarea apelului, consumat la 1 aprilie 2015 -, apreciindu-se de către curtea de apel că înscrisurile solicitate (dovezi de plată a prețului imobilului de către cumpărătorii din cele două contracte de vânzare-cumpărare) sunt în legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce, în mod evident nu poate fi contestat de plano.

Astfel justificată, măsura procesuală a instanței de apel nu apare ca fiind nelegală nici în raport cu dispozițiile art. 167, dar nici cu cele ale art. 292 C. proc. civ., având în vedere că aceasta se afla în etapa devoluării fondului în apel astfel cum, de altfel, îndrumase și Decizia de casare nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte mai are în vedere că, în sine, încuviințarea administrării unor probe în afara cadrului dat de aceste dispoziții legale, chiar sub rezerva demonstrării ulterioare a caracterului lor neutil, nu atrage în mod automat nelegalitatea hotărârii adoptate, în afara unor critici care să demonstreze și nelegalitatea soluției întemeiată pe aceste probe (critici care au fost însă susținute și vor fi examinate cu ocazia analizei celorlalte motive de recurs invocate de parte).

Pe de altă parte, verificarea caracterului concludent și util al probelor astfel încuviințate, în raport cu obiectul de soluționare a cauzei, nu poate avea loc în abstract și independent de aspectele de fond ale raportului juridic litigios rezolvat prin hotărârea instanței de apel.

Nu în ultimul rând, se reține că măsura criticată nu a generat o afectare a principiului "non reformatio in pejus" (principiul procesual al neagravării situației părții în propria cale de atac) invocat de recurenta-reclamantă, observându-se că la momentul procesual al încuviințării suplimentării probatoriului la cererea intimatei-pârâte, apelantei-reclamante nu îi fusese încă recunoscut - prin judecățile înfăptuite în etapele procesuale anterioare - nimic din pretențiile deduse judecății prin cererea principală. Astfel fiind, partea adversă era liberă să propună orice probe în apărarea sa, iar instanța să le încuviințeze în îndeplinirea obligațiilor sale legale, regăsite în dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului.

2) Analiza comună a recursurilor. Motivele regăsite la punctele III și V ale memoriului de recurs formulat de recurenta-reclamantă, ca și cele susținute de recurenta-intervenientă prin propriul memoriu de recurs au vizat, în substanța lor, soluția adoptată de instanța de apel pe fondul raporturilor juridice litigioase, astfel că acestea vor fi analizate în comun, chiar dacă criticile invocate au susținut, deopotrivă, încălcarea unor norme de drept material și de drept procesual.

Aspecte de ordin procesual.

Așa cum rezultă din considerentele și dispozitivul deciziei pronunțate și după cum o afirmă în mod expres, instanța de apel a soluționat o acțiune directă în angajarea răspunderii pârâtei CNSLR B. față de reclamantă pentru garanție în caz de evicțiune, acțiune pe care o identifică a fi una în garanție pe cale ascendentă și al cărei temei consideră că e dat de dispozițiile art. 1325 din C. civ.

Prin urmare, instanța de apel a soluționat o cu totul altă acțiune decât cea dedusă judecății prin cererea principală, astfel cum a fost ea completată și modificată de reclamantă, cerere care, prin temeiul de drept indicat (art. 974 C. civ.) și prin conținut (justificare) constituie, indubitabil, o acțiune oblică prin care se solicită soluționarea unui singur raport juridic conflictual, cel în angajarea răspunderii civile pentru garanție în caz de evicțiune a CNSLR B. față de SC C. SRL.

Atât cererea de chemare în judecată, cât și cea de modificare și completare a acesteia (singura în care apare formulată și solicitarea de obligare a CNSLR B. la plata despăgubirii direct către SC A. SA), care poartă în mod clar denumirea de acțiune oblică, au fost justificate de reclamantă nu printr-un drept propriu la acțiune, așa cum eronat reține instanța de apel, ci prin calitatea sa de creditoare a C. SRL (dovedită prin înscrierea la masa credală a acesteia) și prin pasivitatea și falimentul acestei societăți, de fiecare dată precizându-se că SC A. SA exercită drepturile și acțiunile debitoarei sale, în puterea și pe temeiul art. 974 C. civ.

Grefat pe acest prim raport juridic litigios al cererii principale, pârâta chemată în judecată SC C. SRL a formulat o cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat, la rândul său, obligarea vânzătorului inițial CNSLR B. la plata sumei de 27.468.324 RON cu titlu de garanție pentru evicțiune.

Cererea de intervenție în interes propriu a fost admisă în principiu prin încheierea interlocutorie a Tribunalului București din 17 mai 2011, în primul ciclu procesual de soluționare a cauzei.

Așadar, în raport cu actele procesuale de învestire formulate în cauză, se constată că instanțelor de judecată li s-a dedus spre soluționare unul și același raport juridic - respectiv cel al regimului legal al garanției datorată pentru caz de evicțiune de către vânzătoarea CNSLR B., cumpărătoarei SC C. SRL - o dată pe calea acțiuni principale oblice, formulate de reclamantă, în calitatea sa de creditoare a debitoarei inactive SC C. SRL și a doua oară pe cale acțiunii directe, în cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC C. SRL împotriva celui ce i-a vândut bunul.

Nu există niciun dubiu asupra cadrului procesual de învestire a instanțelor, rezultând din hotărârile pronunțate în ciclurile procesuale anterioare că toate instanțele au judecat în cererea principală a reclamantei o acțiune oblică și ca atare s-au raportat la aceasta în adoptarea soluțiilor lor, inclusiv atunci când au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și pe cea pasivă a pârâtei. Neîndoielnic, aceleași raporturi juridice litigioase au fost deduse spre rejudecare instanței de apel ca efect al casării dispuse prin Decizia de recurs nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma infirmării unui prim raționament adoptat de instanțele de fond în sensul respingerii de plano a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cât timp actul de dobândire a proprietății imobilului a fost constatat nul, raționament greșit care a condus la o necercetare a fondului cauzei, potrivit deciziei de casare.

Dar, nu numai că instanța de apel a soluționat o acțiune ce nu i-a fost dedusă judecății prin cererea reclamantei (simpla solicitare subsidiară a obligării pârâtei la plata în favoarea ei a despăgubirii pentru evicțiune, neînsoțită de afirmarea unui drept propriu și a unui temei adecvat în drept, nejustificând aprecierea instanței asupra unei atare învestiri), ci și una inexistentă ca instrument procesual sub regimul de reglementare al C. civ. de la 1865, aplicabil raporturilor juridice litigioase în cauză, în acord cu normele tranzitorii ale art. 5 din Legea nr. 71/2011, date fiind momentele de încheiere a actelor de vânzare-cumpărare între părți (anul 1997) și cauza generatoare a evicțiunii, ce datează din anii 2007 - 2008 (data pronunțării Sentinței civile nr. 996/2007 a Tribunalului București și a Deciziei civile nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel București).

Posibilitatea promovării unei acțiuni în răspundere ascendentă pentru evicțiune a fost recunoscută de doctrină sub regimul Noului C. civ. și pe baza unui temei legal specific, respectiv art. 1706 din C. civ. Dispozițiile art. 1325 din C. civ. de la 1865 - regăsit într-un conținut similar în dispozițiile art. 1673 alin. (2) din actualul C. civ. - nu constituie un temei legal suficient pentru a admite posibilitatea nașterii de obligații directe între părți ale unor acte juridice distincte, prin derogare de la principiul relativității efectelor actului juridic, astfel cum hotărârea pronunțată a creat între intimata-pârâtă CNSLR B. și recurenta-reclamantă (părți ale unor acte de vânzare-cumpărare ce privesc același bun imobil, dar care sunt diferite și subsecvente). Astfel, față de recurenta-reclamantă, actul juridic încheiat între SC C. SRL și CNSLR B., autentificat sub nr. x/9 iunie 1997, din care s-a născut obligația pârâtei de garanție pentru evicțiune, rămâne o res inter alia acta.

Această distorsionare a cadrului procesual de soluționare a cauzei - prin judecarea de către instanța de apel nu a acțiunii oblice deduse judecății de reclamantă în temeiul art. 974 C. civ., în calitatea sa de creditoare necontestată a SC C. SRL, înscrisă în tabelul de creanțe al acesteia, ci a unei alte acțiuni, în garanție ascendentă pentru evicțiune - a fost criticată într-un mod indirect de către recurenta-reclamantă, nu cu referire la soluția propriu-zisă a acțiuni principale, ci în legătură cu probatoriile încuviințate și analizate în favoarea pârâtei CNSLR B., partea reamintind că atragerea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului inițial (CNSLR B.) față de debitorul său (SC C. SRL, intrată în faliment) a fost solicitată pe calea acțiuni oblice, motiv pentru care instanța nu se putea considera învestită și nu avea a cerceta răspunderea pentru evicțiune a C. SRL față de A. SA, aceasta fiind deja tranșată și acceptată în dosarul de faliment al SC C. SRL (doar acolo putând fi cenzurată pe calea contestării tabelului de creanțe, ceea ce nu s-a întâmplat), astfel că nici dovada prețului imobilului între acestea nu servește cu nimic prezentei cauze.

Se observă însă că distorsionarea cadrului procesual de soluționare a cauzei (care a condus, în final, la angajarea răspunderii directe a CNSLR B. față de reclamantă, deși acestea nu s-au aflat niciodată în raporturi juridice contractuale/directe) a influențat, inevitabil, și modul de soluționare a cererii de intervenție în interes propriu a SC C. SRL - ce a dedus judecății raportul juridic direct de răspundere pentru evicțiune dintre CNSLR B. și SC C. SRL - cerere care a fost respinsă prin hotărârea atacată, fără însă ca soluția dată acesteia să fie motivată în vreun fel.

Or, cel dintâi motiv de recurs al memoriului formulat de recurenta-intervenientă critică tocmai lipsa oricărei justificări în drept a soluției de respingere ca neîntemeiată a cererii de intervenție în interes propriu și faptul că, făcând aplicare dispozițiilor art. 1325 din C. civ., instanța de apel a ignorat particularitățile date de împrejurarea că prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 9 iunie 1997 s-a vândut 100% din imobilul situat în b-dul x nr. 25, în timp ce prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 17 decembrie 1997 C. SRL a vândut către A. SA doar 74% din imobil, păstrând proprietatea unui procent de 26% asupra bunului, astfel că, în mod corespunzător ar fi trebuit să fie avută în vedere și întinderea obligației de garanție pentru evicțiune a fiecărui vânzător. În sfârșit, acest recurent a mai susținut că, date fiind efectele acțiunii oblice, indiferent de suma la care se cuantifica obligația de garanție a CNSLR B., această sumă trebuia achitată direct către C., esența litigiului constituind-o garanția pentru evicțiune ce revine vânzătorului CNSLR B. față de cumpărătorul C. pentru întreg imobilul.

Înalta Curte reține, în legătură cu cererea de intervenție principală, că niciun considerent al hotărârii de apel nu explică soluția dată acesteia. Pe de altă parte, având în vedere modul în care instanța de apel a înțeles să dezlege raporturile juridice litigioase, nici considerentele ce explică soluționarea unei acțiuni în răspundere ascendentă pentru evicțiune nu ar putea fundamenta rezolvarea dată cererii formulate de SC C. SRL, astfel că, în lipsa oricărei motivări, exercitarea controlului judiciar nu se poate realiza.

De altfel, imposibilitatea explicării soluției date cererii de intervenție principală a SC C. SRL și lipsirea acesteia de orice argumentare a fost indusă chiar de maniera procedurală eronată în care instanța de apel a înțeles să dezlege raportul juridic litigios dedus judecății.

Într-adevăr, în soluționarea litigiului, instanța de apel era chemată să analizeze o prioritate între cele două acțiuni ce îi fuseseră adresate, cea oblică, a reclamantei, și cea directă, din cererea de intervenție principală formulată de SC C., în sensul de a determina dacă în prezența celei de-a doua, aparținând debitorului pretins inactiv, mai puteau fi considerate realizate/întrunite condițiile legale ale unei acțiuni oblice și, mai departe, în soluționarea căreia dintre acestea urma a se angaja răspunderea vânzătorului CNSLR B. față de cumpărătorul C. SRL

Acest aspect absolut necesar a fi verificat în soluționarea procesului a fost însă lăsat fără un răspuns tocmai întrucât, în mod eronat și în afara oricărui cadru procedural (potrivit celor reținute anterior), instanța de apel a considerat că are a analiza o altă prioritate, cea între "acțiunile reclamantei", una directă - în garanție ascendentă pentru evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1325 C. civ. și pe un drept propriu al acesteia împotriva pârâtei CNSLR B. (inexistentă în cererea reclamantei și, deopotrivă, lipsită de temei legal ca instrument procesual) - și una oblică, fundamentată pe drepturile SC C. SRL

Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., și în aplicare art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., găsind întemeiat recursul declarat de recurenta-intervenientă, Înalta Curte va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că nemotivarea soluției de respingere a cererii de intervenție principală a C. nu permite exercitarea efectivă a unui control judiciar iar, pe de altă parte, că reluarea judecății parțiale a acesteia nu este posibilă dată fiind corelarea și strânsa determinare care există între cererea de chemare în judecată principală și aceasta, acțiuni în care practic, a fost dedus judecății unul și același raport juridic conflictual, cel privitor la răspunderea civilă a CNSLR B., în calitate de vânzător, pentru garanție contra evicțiunii față de cumpărătorul SC C. SRL

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere urmează să verifice condițiile acțiunii oblice - având în vedere că situația premisă a acesteia este ce a unui debitor inactiv - și, raportat la acest aspect, să decidă în soluționarea căreia/cărora din acțiunile cu care a fost învestită va dezlega pe fond raportul juridic conflictual, în angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătoarei CNSLR B., așa cum a dispus Decizia de casare anterioară, nr. 3482 din 7 noiembrie 2014 a ÎCCJ.

Aspecte de ordin substanțial.

Aspectele de ordin substanțial ale criticilor de recurs susținute de ambele recurente, invocate de acestea cu referire la soluția instanței de apel, vor fi analizate chiar în condițiile prefigurării unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare determinată de argumentele procedurale reținute anterior întrucât, cu toate că instanța de apel a soluționat dreptul la despăgubire al reclamantei (iar nu pe cel al SC C. SRL), aceasta a reținut că "reclamanta, în calitate de cumpărător subsecvent evins, este îndreptățită a fi despăgubită de pârâta CNSLR B. exclusiv în limitele în care aceasta ar răspunde și față de propria cumpărătoare, respectiv în limitele prețului efectiv încasat", dovedind că, în fapt, a analizat în substanță (inclusiv) elementele relevante ale garanției pentru evicțiune datorate între CNSLR B. și SC C. SRL.

Prin memoriile lor de recurs, atât recurenta-reclamantă, cât și recurenta-intervenientă au contestat întinderea obligației de garanție pentru evicțiune a CNSLR B., pe care instanța de apel a considerat-o ca fiind limitată la prețul efectiv plătit și încasat între părți, prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/9 iunie 1997 la suma de 50.000 RON.

Astfel, ambele recurente au susținut, în esență, că intimata-pârâtă datorează garanția pentru evicțiune în conținutul dat de dispozițiile art. 1341 și 1344 C. civ., aceasta fiind datoare să restituie nu doar prețul efectiv încasat, ci pe acela convenit în actele încheiate cu SC C. SRL, după cum este ținută să restituie diferența de valoare a imobilului de la data vânzării la data rămânerii definitive a hotărârii care face aplicabilă răspunderea pentru evicțiune, și aceasta indiferent de buna sau reaua sa credință.

În legătură cu primul aspect, Înalta Curte reține că sensul dispozițiilor art. 1341 pct. 1 C. proc. civ., în puterea cărora vânzătorul răspunzător de evicțiune datorează cumpărătorului evins restituirea prețului, au în vedere prețul convenit de părți iar nu cel efectiv încasat de vânzător, fiind fără relevanță în determinarea întinderii garanției pentru evicțiune măsura ori modul în care părțile contractului și-au executat celelalte obligații izvorâte din acesta, cum ar fi cele legate de plata și