ÎCCJ, decizie (scj.ro #169140)

Apelul. Limitele efectului devolutiv al apelului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

contract de vânzare acțiuni

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune

vicii ascunse

tantum devolutum quantum iudicatum

C. civ. din 1864, art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 alin. (2), art. 1336, art. 1352

C. proc. civ. din 1865, art. 166, art. 294 alin. (1)

O.G. nr. 25/2002, art. 21 alin. (1)

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, nefiind, așadar, permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel.

Astfel, în cazul în care litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul cărora reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, fără ca aceasta să fi solicitat, în primă instanță, angajarea răspunderii contractuale a vânzătoarei pe temeiul garanției legale pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci doar răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în mod corect instanța de prim control judiciar nu a luat în dezbatere viciile bunurilor incorporale înstrăinate făcând o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum).

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 334 din 11 februarie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23 iunie 2003, sub nr. x/2003, reclamanta Asociația A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului, să se constate că obligația de plată a prețului, stabilită în sarcina sa prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000, a fost deja executată.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei să îi restituie suma de 43.331.082.221 lei (ROL), în temeiul art. 992 - 993 C. civ.

Prin cererea depusă la data de 24 noiembrie 2003, reclamanta și-a micșorat câtimea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, la 37.237.695.879 lei.

Curtea de Apel București, prin sentința nr. 55 din 10 mai 2004, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a consilierului juridic al pârâtei, invocată de reclamantă.

A respins, de asemenea, excepția lipsei de obiect a cererii, invocată de pârâtă.

A respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința nr. 55/2004 și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 8 decembrie 2004, sub nr. x/3/2004.

În cursul soluționării cauzei, în rejudecarea fondului, reclamanta și-a modificat, de 2 (două) ori, cererea de chemare în judecată, la data de 22 martie 2005 și, respectiv, 5 aprilie 2005. A solicitat, în esență, să se constate culpa pârâtei în întocmirea documentelor de privatizare, prin vânzarea pachetului majoritar de acțiuni, reprezentând 69,9883% din capitalul social al SC B. SA, constând în neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății privatizate. A solicitat să se constate inexistența în cuprinsul contractului nr. 39 din 21 septembrie 2000 a vreunei clauze prin care pârâta vânzătoare să fie exonerată de obligația de garanție pentru evicțiune iar, în subsidiar, în situația în care s-ar aprecia că are un atare caracter clauza cuprinsă în art. 8.9.1 din contract, să se constate nulitatea acesteia.

Prin aceeași cerere, a solicitat să se constate că pârâta este obligată să răspundă pentru evicțiune, conform art. 1337 raportat la art. 1313 C. civ., să fie obligată pârâta să îi achite, cu titlu de daune-interese, suma de 56.205.637,563 lei, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neevidențierea, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societății, constând în cota aferentă datoriilor neaduse la cunoștința cumpărătorului la data privatizării.

Reclamanta a cerut să se constate că are o datorie către pârâtă în sumă de 29.580.886.800 lei, constând în rest de preț neachitat și să se constate compensarea datoriilor reciproce ale părților până la concurența celei mai mici, conform art. 1144 C. civ. În consecință, a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către reclamantă a sumei de 26.624.750.763 lei, diferența rămasă după compensare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 969, art. 970, art. 977-985, art. 1073, art. 1074, art. 1084, art. 1144, art. 1313, art. 1337, art. 1339, art. 1364 C. civ. de la 1864, art. 13 alin. 2 și 3, art. 22 alin. 1 lit. b) și d) din O.U.G. nr. 198/1999, art. 1.2, art. 6.3, art. 7.2 din H.G. nr. 97/2000, art. 274 C. proc. civ.

La data de 18 septembrie 2007, pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului a depus cerere reconvențională, precizată ulterior la 13 noiembrie 2007, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 6.667.069,95 Ron debit restant și un debit consolidat în Euro de 1.332.760, reprezentând rate scadente și neachitate din preț, la care se adaugă dobânzi și penalități, calculate până la data de 30 iunie 2007.

Prin sentința nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului București a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta-reclamantă. Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității clauzei cuprinse în art. 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 și referitor la obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 26.624.750.763 Rol (lei vechi), rezultate în urma compensării, ca nefondate. Au fost respinse toate celelalte capete de cerere din acțiunea principală, ca inadmisibile.

A fost respinsă, de asemenea, cererea reconvențională, ca nefondată.

Împotriva sentinței comerciale nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului București au formulat apel ambele părți, iar prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București au fost admise căile de atac, a fost desființată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, iar în acest al treilea ciclu procesual, reclamanta-pârâtă și-a modificat de două ori cererea introductivă de instanță, la 11 aprilie 2011 și, respectiv, la 9 mai 2017. Prin cele dintâi precizări a solicitat, în continuare, să se constate existența obligației de garanție pentru evicțiune a pârâtei-vânzătoare, să se constate nulitatea absolută a articolului 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 și să fie obligată pârâta la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea datoriilor reale ale SC B. SA în documentele de privatizare, despăgubiri care, după compensarea acestora cu datoria reclamantei însăși către pârâtă, constând în rest preț neachitat, au fost cuantificate la 26.624. 750.763 ROL (lei vechi).

În sfârșit, cauza a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, până la soluționarea dosarului penal nr. x/111/2007* al Tribunalului Bihor.

După repunerea cauzei pe rol, reclamanta-pârâtă a formulat ultima cerere de modificare a acțiunii, din 9 mai 2017, prin care, pe de o parte și-a majorat câtimea obiectului capătului de cerere în despăgubiri la 11.885.058,16 RON (lei noi). Pe de altă parte, a formulat un nou capăt de cerere, prin care a solicitat restituirea sumei de 739.522,17 RON, achitată către pârâtă cu titlu de avans din prețul pachetului de acțiuni, cu dobânda legală aferentă, de la data plății și până la restituirea efectivă a prețului.

Cu privire la acest capăt de cerere, a susținut că, prin Decizia penală nr. 575/A/2015 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/111/2007*, s-a dispus restabilirea situației anterioare încheierii contractului nr. 39 din 21 septembrie 2000, fără a se dispune însă și în sensul restituirii acelei părți din preț achitat de reclamanta-cumpărătoare.

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința nr. 3289 din 26 septembrie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă Asociația A., astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

A admis în parte cererea reconvențională, formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului și a obligat reclamanta-pârâtă să îi plătească dobânzile și penalitățile aferente ratelor din preț scadente și neachitate până la data desființării contractului, 16 iulie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

La data de 21 septembrie 2000, reclamanta-pârâtă Asociația A. (Asociația C. la data încheierii contractului), în calitate de cumpărător, a încheiat cu Ministerul Agriculturii și Alimentației, în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39.

Acest contract a fost modificat prin mai multe acte adiționale succesive.

Potrivit art. 2.1 din contract vânzătorul vinde și cumpărătorul cumpără, libere de orice sarcini, un număr de 1.719.819 acțiuni, cu o valoare nominală de 25.000 de lei vechi fiecare, în sumă totală de 42.995.475 de mii lei vechi, reprezentând 69,9883% din valoarea capitalului social subscris al societății B. S.A.

Potrivit art. 5.7, contractul va fi desființat de drept fără nicio somație, dacă cumpărătorul nu achită două rate consecutive prevăzute la art. 5.3.

În temeiul acestei clauze contractuale, prin hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului s-a aprobat nota de informare și decizie cu privire la derularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000; de asemenea, urma a se aduce la cunoștința Ministerului Economiei și Finanțelor că acest contract a fost rezoluționat.

Având în vedere această hotărâre, care nu a fost desființată în niciun mod prevăzut de lege (în acest sens, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condițiile art. 1169 C. civ. din 1864, aplicabil speței potrivit art. 5 și art. 223 din Legea nr. 71/2011, că măsura rezoluționării contractului din cauză ar fi fost desființată), a apreciat că, la data soluționării cauzei, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în ființă, fiind rezoluționat.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că prin sentința penală nr. 121 din 7 august 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, Secția penală în dosarul nr. x/111/2007*, așa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 575A din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. x/111/2007*, nu se face nicio referire la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000. În alte cuvinte, prin aceste hotărâri judecătorești nu s-a dispus nicio măsură cu privire la acest contract.

Relativ la cererea principală, tribunalul a reținut următoarele:

Prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, următoarele: „capetele de cerere nr. 1 și 4, prin care se solicită constatarea culpei instituției implicate în privatizare în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății privatizate și, respectiv, constatarea existenței obligației de garanție pentru evicțiune în sarcina vânzătoarei nu au o existență de sine-stătătoare. Ele sunt subsumate și reprezintă motivări ale capătului de cerere nr. 5, prin care se solicită obligarea pârâtei la daune interese constând în prejudiciul cauzat prin neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății. Se deduce că cererea în realizarea dreptului prin care se solicită daune este argumentată de către reclamantă atât pe considerente ale răspunderii civile delictuale, cât și pe cele ale răspunderii civile contractuale, situație în care instanța trebuia să clarifice corecta întemeiere în drept a acestei cereri. Cu privire la acest aspect, se consideră că, fiind vorba de o răspundere determinată de ipoteza neîntocmirii reale a documentelor de privatizare ale societății, deci despre o răspundere ce privește faza anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, aceasta nu poate avea decât caracter delictual.”

Relativ la primele două capete de cerere, referitoare la constatarea inexistenței dreptului pârâtei-reclamante de a fi exonerată de obligația de garanție pentru evicțiune, în executarea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000, și la constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse la art. 8.9.1 din același contract, tribunalul le apreciază ca neîntemeiate, având în vedere - așa cum s-a reținut anterior - că acest contract de vânzare-cumpărare de acțiuni nu mai este în ființă la acest moment, fiind rezoluționat din anul 2007. În alte cuvinte, în lipsa unui contract în ființă la momentul la care judecătorul se pronunță cu privire la aceste capete de cerere, tribunalul a constatat că aceste capete de cerere nu sunt întemeiate.

A mai reținut tribunalul că nu s-ar putea dispune constatarea nulității unei clauze contractuale dintr-un contract desființat, deoarece pronunțarea unei nulități presupune - cu necesitate - un contract în vigoare (în ființă).

La fel, nu s-ar putea constata inexistența unui drept (precum inexistența dreptului pârâtei-reclamante de a fi exonerată de obligația de garanție pentru evicțiune) al unui cocontractant, atâta timp cât contractul care lega părțile nu mai este în vigoare la momentul la care instanța se pronunță asupra respectivei cereri.

În ceea ce privește capătul de cerere, așa cum acesta a fost precizat, referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 11.885.058,16 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamanta-pârâtă, tribunalul a reținut următoarele:

Tribunalul a analizat acest capăt de cerere numai din perspectiva instituției răspunderii civile delictuale, având în vedere cele statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială.

Astfel, tribunalul a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. din anul 1864.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției, care în conformitate cu dispozițiile art. 998 C. civ. din anul 1864 îmbracă forma neglijenței sau imprudenței cu care s-a acționat.

Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acesteia.

În speța dedusă judecății, fapta ilicită pe care reclamata-pârâtă o impută pârâtei-reclamante constă - în esență - în prezentarea unei situații financiare nereale a B. S.A. Așa cum a arătat prin precizarea din data de 14 februarie 2011 a cererii de chemare în judecată, fapta ilicită constă în neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății privatizate.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat de expertul D. s-a constatat că au existat datorii neevidențiate în documentele de privatizare, valoarea actualizată fiind de 11.885.058,16 lei.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate prevederile art. 14 alin. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, așa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 99/1999, prevederi la care Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003 pronunțată în dosarul nr. x/2004.

Potrivit acestui text legal, la cererea potențialului cumpărător, în condițiile prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanțe de urgență, instituția publică implicată și societatea comercială supusă privatizării sunt obligate să asigure accesul liber la toate datele și informațiile privind activitatea și situația patrimonială a societății comerciale, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societății.

Astfel, raportat la acest text legal, tribunalul a apreciat că reclamanta-pârâtă, în calitate de potențial cumpărător, care participa la procedura de privatizare a societății B. S.A., avea posibilitatea de a solicita pârâtei-reclamante accesul liber la toate datele și informațiile privind activitatea și situația patrimonială a acestei societăți, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societății.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condițiile art. 1169 C. civ. din 1864, că a solicitat accesul la toate datele și informațiile privind activitatea și situația patrimonială a acestei societăți, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societății.

Neutilizând acest beneficiu acordat de lege, reclamanta-creditoare își invocă propria culpă în susținerea interesului său, încălcând - astfel - principiul potrivit căruia nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină (

nemo auditur propriam turpitudinem allegans

).

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că lipsa de diligență a reclamantei-pârâte o exonerează pe pârâta-reclamantă de răspunderea civilă care, altfel, îi revenea.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte condiții necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante.

În ceea ce privește capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 739.552,17 lei, solicitată cu titlu de restituire avans, precum și a dobânzii legale aferente, tribunalul a reținut următoarele:

Contrar celor susținute de reclamanta-pârâtă, tribunalul a constatat că prin sentința penală nr. 121 din 7 august 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor, Secția penală în dosarul nr. x/111/2007*, așa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 575A din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. x/111/2007*, s-a dispus restabilirea situației anterioare datei de 29 septembrie 2000 pentru B. S.A., iar nu anterior datei de 21 septembrie 2000, cum susține partea.

De asemenea, tribunalul a constatat că prin aceste hotărâri judecătorești nu s-a dispus nicio măsură cu privire la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Pe cale de consecință, contrar celor susținute de reclamanta-pârâtă prin cererea din data de 9 mai 2017, tribunalul a apreciat că dispozițiile acestor hotărâri judecătorești nu pot constitui un temei pentru admiterea acestui capăt de cerere și obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei de 739.552,17 lei, reprezentând avans achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Această sumă nu poate fi restituită nici în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, având în vedere prevederile art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002, precum și faptul că plata s-a efectuat în temeiul unui contract.

Astfel, prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002. Astfel, s-a reținut că prevederile art. 21 din acest act normativ sunt de aplicabilitate imediată.

Mai mult, tribunalul are în vedere și prevederile art. 21 alin. 1

2

din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora prevederile alin. 1 și 1

1

se aplică și proceselor în curs de judecată având ca obiect desființarea contractului, începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe, respectiv înainte de data de 26 iulie 2002 (data când acest text legal a fost introdus în acest act normativ prin Legea nr. 506/2002).

Făcând aplicarea principiului

a fortiori

, tribunalul a apreciat că prevederile alin. 1 și 1

1

se aplică și proceselor începute ulterior datei de intrare în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv ulterior datei de 26 iulie 2002 precum litigiul dedus judecății.

Ca atare, tribunalul a apreciat că trebuie să facă aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002, prevederi potrivit cărora în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară Autoritatea va reține de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice titlu, până la desființarea acestuia.

În alte cuvinte, tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile imperative ale acestui text legal (având în vedere utilizarea verbului „va reține”), nu se poate dispune restituirea către reclamanta-pârâtă a prețului achitat de aceasta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

De asemenea, având în vedere caracterul său accesoriu, tribunalul a apreciat că și capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de 739.552,17 lei este neîntemeiat.

La fel, având în vedere caracterul său accesoriu, tribunalul a constatat că și capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat.

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumelor reprezentând ratele scadente și neachitate, precum și a sumelor reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate.

În privința sumelor reprezentând ratele scadente și neachitate, tribunalul a reținut că reclamanta-pârâtă nu poate fi obligată la plata acestora, atâta timp cât - așa cum s-a reținut anterior - contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în ființă, fiind rezoluționat de la data de 16 iulie 2007, așa cum rezultă din hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului.

Ca atare, tribunalul a apreciat că nu mai există niciun temei contractual pentru care reclamanta-pârâtă trebuie să mai achite sumele reprezentând ratele scadente și neachitate.

De asemenea, în privința acestor sume nu se poate face nici aplicarea prevederilor art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002, întrucât acestea fac vorbire de sumele deja achitate de cumpărător în contul contractului, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, în privința sumelor reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate, tribunalul a reținut următoarele:

Așa cum s-a reținut anterior, în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 506/ 2002.

Potrivit art. 1

1

din acest act normativ, în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorității, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului, precum și penalitățile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale; b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de

H.G. nr. 1.045/2001

privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanților de către Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL).

Având în vedere că, așa cum s-a reținut anterior, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în ființă, fiind rezoluționat de la data de 16 iulie 2007, așa cum rezultă din hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția Domeniilor Statului, tribunalul a apreciat că în cauză sunt pe deplin incidente prevederile art. 1

1

lit. a) teza I din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora, în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorității, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului.

Ca atare, tribunalul a apreciat, față de aceste prevederi legale, că pârâtei-reclamante i se cuvin sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului, respectiv 16 iulie 2007.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta-reclamantă Ministerul Agriculturii Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Asociația A.

Pe cale de consecință, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumelor reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului, respectiv 16 iulie 2007.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă Asociația A.

Prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut următoarele:

În ce privește decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, contrar susținerilor apelantei, instanța de apel a reținut, referitor la capătul de cerere având ca obiect daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății, că temeiul nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală, față de natura precontractuală a obligației pe care reclamanta pretinde că a fost încălcată.

Această dezlegare are forță obligatorie pentru instanțele sesizate cu rejudecarea cauzei, fiind confirmată prin respingerea recursului formulat împotriva acestei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, susținerile apelantei privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a intimatei pentru neîndeplinirea obligației de a evidenția în documentația de privatizare sau în evidențele contabile a datoriilor reale ale societății SC B. SA nu pot fi analizate decât în măsura în care susțin îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu a celor ce privesc răspunderea contractuală.

Și în privința celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, în primul ciclu procesual, apelanta dă o interpretare greșită, prin omiterea unora din considerentele exprimate în cuprinsul acestei decizii. Astfel, neaplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 intervine doar atunci când legislația specială aplicabilă reglementează respectiva situație. Acest act normativ constituie dreptul comun în ce privește privatizarea. În paragraful următor celui citat de către apelantă, Înalta Curte reține că instanța de fond a ignorat, în mod greșit, prevederile art. 14 alin. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, chiar cele despre care apelanta susține că nu sunt aplicabile ca efect al autorității de lucru judecat al acestei decizii.

În al doilea rând, obiectul judecății în primul ciclu procesual a fost mai restrâns decât cel actual, din al treilea ciclu procesual. În consecință, era necesar ca tribunalul să efectueze o analiză mai largă decât cea care a făcut obiectul recursului prin decizia menționată mai sus.

În ce privește invocarea excepției de neexecutare a contractului și declararea rezoluțiunii sau rezilierii contractului, acestea reprezintă două efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, rezultând din reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale ce revin părților.

Apelanta a susținut că atât timp cât a invocat excepția de neexecutare a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între părți, nu i se putea pretinde executarea propriilor obligații conform contractului, respectiv plata ratelor prețului la scadențele stabilite, și nici să intervină rezoluțiunea contractului pe acest temei în baza pactului comisoriu inserat în contract.

Curtea a constatat că excepția de neexecutare a contractului are ca efect suspendarea executării obligațiilor ce revin părții care o invocă, fără intervenția instanței, dar numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea acesteia, respectiv ca: obligațiile reciproce să își aibă temeiul într-un contract sinalagmatic, din partea cocontractantului să existe o neexecutare suficient de importantă, neexecutarea să nu se datoreze celui ce invocă excepția, iar părțile să nu fi renunțat la simultaneitatea executării obligațiilor.

Apelanta și-a întemeiat excepția pe neîndeplinirea de către intimată a obligației de neevidențiere în documentația de privatizare a cuantumului real al datoriilor societății.

Astfel cum a reținut Curtea de Apel București, prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009, obligația asumată în acest sens de către autoritatea implicată în privatizare este prealabilă încheierii contractului, ea neconstituind un efect al acestuia.

Prin urmare, această obligație nu derivă din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, nu există interdependență între aceasta și obligația de plată a prețului și, deci, nu poate justifica invocarea excepției de neexecutare.

În privința conduitei contractuale a apelantei, reprezentată prin președinte E., Curtea a apreciat relevante considerentele reținute de Curtea de Apel Oradea în decizia penală nr. 575 din 21 septembrie 2015, care se bucură, de asemenea, de puterea lucrului judecat.

Un prim aspect reținut de instanța penală la fila 87, alineatul al doilea, din decizie constă în faptul că majoritatea datoriilor SC B. SA, constatate prin nota nr. 303 din 25 februarie 2003 și neevidențiate în documentația de privatizare, erau ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și că nu au fost cunoscute de vânzător.

Acest aspect rezultă și din conținutul notei de verificare. De asemenea, și expertul D. concluzionează în suplimentul la raportul de expertiză, faptul că diferențele de datorii au fost reținute în baza proceselor-verbale de control încheiate după data de 23 octombrie 2000.

Prin urmare, în condițiile în care: documentația de privatizare a fost întocmită de un expert independent, instituția implicată în privatizare nu a cunoscut că datoriile societății sunt mai mari decât cele evidențiate în raportul de evaluare, iar apelanta, în calitate de cumpărător, nu a solicitat efectuarea unor verificări suplimentare anterior încheierii contractului, Curtea nu a putut reține nici cea mai ușoară culpă în sarcina Ministerului Agriculturii și Alimentației, în calitate de vânzător al acțiunilor, în modul de îndeplinire a obligației de informare corectă a cumpărătorului.

Împrejurarea că reprezentanții intimatei au recunoscut ulterior, în cursul executării contractului, existența datoriilor nu are semnificația unei recunoașteri retroactive, a unei culpe la momentul întocmirii documentației, ci are la bază nota nr. 303 din 25 februarie 2003.

Raportat la concluzia de mai sus, Curtea a constatat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, lipsind una din condițiile necesare prevăzute la art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864, respectiv vinovăția.

De asemenea, la fila 98, primul și penultimul alineat, din aceeași decizie penală, instanța a reținut că nu a fost în intenția Asociației A. respectarea obligațiilor contractuale de a achita diferența de 80% din prețul de vânzare a acțiunilor și de a realiza investițiile asumate și că reprezentantul acesteia a indus în eroare reprezentanții legali ai MAPP și ADS pe parcursul executării contractului cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale, urmărind, în realitate, însușirea unei părți din activele societății privatizate.

Raportat la aceste considerente reținute de instanța penală, coroborat cu faptul că apelanta nu a achitat ratele de preț la datele scadente, precum și cu faptul că excepția de neexecutare a contractului este nefondată, Curtea a apreciat că, în mod legitim, intimata a uzat de dispozițiile art. 5.7 din contractul de privatizare, care instituie un pact comisoriu de ultim grad în situația în care cumpărătorul nu achită două rate consecutive.

În această privință a mai reținut că afirmațiile primei instanțe în sensul că apelanta trebuia să atace pe o altă cale, nespecificată, decizia de desființare a contractului, sunt neîntemeiate, căci nici contractul și nici legea nu impun urmarea unei astfel de conduite.

În condițiile în care hotărârea a intervenit la data de 16 iulie 2007, deci în cursul procesului în care se pune în discuție modul de executare a contractului, era important să se stabilească dacă această hotărâre a condus sau nu la rezoluțiunea acestuia, aspect cu privire la care instanța de apel s-a și pronunțat mai sus.

Contrar susținerilor apelantei, procedând în aceeași manieră, prima instanță nu a încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se pe o chestiune incidentală invocată în cauză pe cale de apărare, iar nu prin dispozitiv în afara celor solicitate prin cererile părților. Mai mult de atât, potrivit art. 129 alin. 4 C. proc. civ. de la 1865, în baza rolului activ în procesul civil, judecătorul este în drept să pună în discuția părților orice aspecte de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

În concluzie, în cauză a intervenit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, astfel cum a reținut prima instanță, criticile apelantei fiind nefondate și în această privință.

În ce privește inaplicabilitatea O.G. nr. 25/2002 în privința efectelor desființării contractului, apelanta nu argumentează în nici un fel această afirmație, în condițiile în care prima instanță a arătat motivele pentru care art. 21 alin. 1

2

se aplică în cauză. Prin urmare, nici această critică nu poate fi reținută.

Apelanta afirmă, fără să probeze, că intimata a încasat sumele solicitate prin cererea reconvențională în temeiul hotărârii penale, fără însă să dovedească această susținere cu înscrisuri din care să rezulte plata acestor sume.

Pentru aceste motive și constatând că a răspuns tuturor criticilor formulate, Curtea a menținut sentința apelată, respingând apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 372 din 4 martie 2019 a Curții de Apel București, în termen legal a declarat recurs reclamanta-pârâtă Asociația A., înregistrat la data de 24 mai 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a susținut, pe de o parte, că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea.

În ce privește decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta arată că aceasta a statuat, cu putere de lucru judecat, că nu poate fi reținută asumarea riscului contractual de către cumpărător prin neexercitarea unui control propriu asupra documentațiilor întocmite cu ocazia privatizării și că nu pot fi reținute nici prevederile O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că potențialul cumpărător putea cere garanții speciale și inserarea unor clauze suplimentare în ipoteza constatării unor informații incorecte, precum și faptul că instituția implicată în privatizare nu este exonerată de răspundere.

Or, concluziile instanței de apel, potrivit cărora nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, contravin statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia sus arătată.

Referitor la greșita reținere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575/2015 a Curții de Apel Oradea, a subliniat că instanța de apel a constatat, pe baza celor statuate în hotărârea penală, că majoritatea datoriilor neevidențiate în documentația de privatizare erau ulterioare datei încheierii contractului și că reclamanta nu a intenționat să respecte obligațiile contractuale (plata a 80% din preț și realizarea investițiilor).

Or, instanța penală nu a avut în vedere chestiunile juridice cu care a fost învestită instanța în cauza de față, respectiv modul de derulare a contractului nr. 39/2000 prin raportare la ascunderea datoriilor reale ale societății. Hotărârea penală a avut în vedere o altă situație de fapt decât cea care rezultă din probele administrate în cauza de față, iar persoana juridică reclamantă nu se identifică cu persoana fizică E.

Recurenta a mai relevat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, deși reține puterea de lucru judecat a deciziei penale, precum și faptul că a intervenit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, în temeiul pactului comisoriu de ultim grad, totuși nu dispune repunerea în situația anterioară a ambelor părți, în sensul de a-i fi restituit reclamantei avansul din prețul plătit. Totodată, instanța omite a constata că pârâta beneficiază de o dublă reparație, de vreme ce prin hotărârea penală s-a dispus deja repararea prejudiciului cauzat intimatei.

Cât privește criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

În mod greșit s-a apreciat că temeiul răspunderii pârâtei, în speță, nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală. Astfel, prin decizia atacată s-a reținut că o instanță anterioară ar fi statuat, cu putere de lucru judecat, că cererea de obligare a pârâtei la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea datoriilor reale ale societății în documentele de privatizare nu se poate întemeia decât pe răspunderea civilă delictuală. Or, ulterior pronunțării deciziei nr. 371/2009 a Curții de Apel București, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a invocat și răspunderea contractuală.

Așa fiind, instanța de apel a omis a analiza incidența prevederilor art. 1336, respectiv art. 1352 C. civ. din 1864, deși erau pe deplin întrunite condițiile atragerii răspunderii vânzătorului pentru garanția legală pentru viciile ascunse ale bunului vândut, prin raportare la dispozițiile art. 7.2.2, art. 7.4.1 din contractul încheiat de părți. În continuare, recurenta aduce argumente în sprijinul opiniei că obligația de garanție contra viciilor ascunse există și atunci când obiectul contractului de vânzare-cumpărare constă în bunuri incorporale, cum sunt acțiunile.

În sfârșit, chiar și în situația în care s-ar considera că temeiul răspunderii pârâtei-intimate ar fi unul delictual, totuși instanța de apel a ignorat prevederile art. 22 alin. 1 lit. a) și b) din O.U.G. nr. 198/1999 și art. 13 alin. b) din O.U.G. nr. 198/1999. Astfel, chiar dacă pârâta a angajat un expert pentru întocmirea dosarului de privatizare, avea obligația de a se asigura că actele puse la dispoziția expertului sunt actuale. Ca atare, consideră că, cu ignorarea probelor administrate nu s-a reținut vinovăția pârâtei, cel puțin sub forma gravei neglijențe. Recurenta a evocat aspecte rezultate din raportul de expertiză contabilă, din nota nr. 303/2008 întocmită de ADS și considerentele pentru care aspectele de fapt reținute în hotărârea penală nu au relevanță în cauză.

Recurenta a criticat și soluția instanței de apel, referitoare la inexistența condițiilor prevăzute de lege pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului.

Or, contrar celor reținute de instanța de apel, potrivit cărora evidențierea datoriilor reale ale societății era o obligație prealabilă încheierii contractului, reclamanta a invocat această excepție în considerarea faptului că i-a fost transmis dreptul de proprietate asupra unor acțiuni afectate de vicii ascunse, respectiv al dobândirii unor părți de interes într-o societate cu datorii mai mari decât cele la care se putea aștepta cumpărătorul.

Mai mult, nu se putea reține în sarcina cumpărătorului vreo culpă în neexecutarea obligației de plată a prețului, de vreme ce a invocat excepția de neexecutare tocmai în virtutea datoriilor ascunse ale societății. Recurenta a relevat modul de derulare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv încheierea a 3 acte adiționale la acesta, prin care i s-a aprobat prelungirea termenelor de plată a ratelor scadente din preț, tocmai în considerarea neevidențierii datoriilor reale ale societății privatizate.

În sfârșit, recurenta a susținut că în mod greșit s-a reținut că a intervenit rezoluțiunea contractului, în temeiul pactului comisoriu de grad IV, de vreme ce excepția de neexecutare fusese invocată de către cumpărător cu 3 ani anterior adoptării de către ADS a hotărârii nr. 66 din 26 februarie 2003.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea spre rejudecare instanței de apel și, în subsidiar, modificarea acestei decizii, în sensul admiterii apelului reclamantei-pârâte și, în consecință, a admiterii cererii principale și a respingerii cererii reconvenționale.

Prin întâmpinare, intimata Agenția Domeniilor Statului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia instanței de apel este legală. A susținut, în esență, că hotărârea atacată nu încalcă dezlegările date în hotărâri anterioare, că cele statuate prin decizia penală nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea vizează aspecte litigioase în strânsă legătură cu cele deduse judecății în prezenta cauză, respectiv conduita contractuală a reclamantei, manifestată prin reprezentantul său legal la data derulării evenimentelor.

În sfârșit, a susținut că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motive contradictorii și că nu au fost greșit aplicate norme de drept material.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la greșita reținere a incidenței puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În ce privește decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în prezenta cauză, într-un ciclu procesual anterior, ceea ce se impută deciziei recurate este, în realitate, pretinsa încălcare a prevederilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, în sensul că problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța de apel, în rejudecare.

Însă, așa cum corect a statuat și instanța de apel, prin decizia sus arătată, nu s-a reținut temeinicia sau netemeinicia cererii reclamantei, de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin neevidențierea, în documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societății al cărei pachet majoritar de acțiuni urma a fi vândut. În mod asemănător, nu s-a reținut nici natura răspunderii pârâtei, ca instituție implicată în privatizare și vânzător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Singurele chestiuni de drept dezlegate de către instanța de recurs au vizat împrejurarea că procedura de privatizare a societăților agricole este supusă prevederilor unei legi speciale, anume Legea nr. 99/1999 și, numai în măsura în care legea specială nu cuprinde o dispoziție derogatorie, se aplică dreptul comun în materie, respectiv O.U.G. nr. 88/1997. De asemenea, decizia invocată recomanda necesitatea efectuării unei expertize contabile pentru corecta stabilire a situației de fapt, probă, de altfel, administrată de instanța de fond.

Din această perspectivă, criticile formulate prin cererea de recurs nu relevă modalitatea în care instanța de apel a încălcat cele statuate prin decizia nr. 3230/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cât privește greșita reținere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea, se impune a face mai multe precizări. În primul rând, decizia atacată în cauza de față nu face aplicarea nici a aspectului negativ al autorității de lucru judecat, ca excepție procesuală de fond, peremptorie și absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 1201 C. civ. din 1864 și nici a acelor prevederi ale Codului de procedură penală, care instituie autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, în ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, asupra cauzei civile în care se soluționează latura civilă (aspectele civile ale faptei ce constituie infracțiune).

În realitate, dosarul penal finalizat prin decizia evocată a avut ca obiect, printre altele, săvârșirea de către reprezentantul legal al reclamantei a unei infracțiuni de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în sensul inducerii în eroare a reprezentanților pârâtei, cu prilejul adjudecării licitației și încheierii contractului de privatizare a SC B. SA, precum și pe parcursul executării acestuia, prin promisiunea de achitare a prețului acțiunilor, a datoriilor societății, precum și de realizare a unor investiții din surse proprii și prezentarea unor situații care atestau, în mod nereal, că acțiunile ar fi fost achitate și investițiile realizate. De asemenea, aceeași persoană a fost judecată și pentru săvârșirea infracțiunilor de bancrută frauduloasă, în sensul că, în calitate de reprezentant al reclamantei și prevalându-se de statutul de acționar majoritar, ar fi determinat înregistrarea de datorii nereale în evidențele SC B. SA și și-ar fi însușit activele acestei societăți, fraudând creditorii sociali. În ce privește infracțiunea de înșelăciune, în cursul procesului s-a prescris răspunderea penală, astfel că instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, iar pentru săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă, reprezentantul legal de la acea epocă al recurentei a fost condamnat definitiv.

Ceea ce este important de reținut este însă faptul că, în cursul soluționării cauzei penale, inculpata a formulat apărări referitoare la pretinsa neevidențiere, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societății, iar instanța penală a verificat aceste apărări. De altfel, pentru a înlătura această apărare a inculpatei, instanța penală face trimitere chiar la conținutul raportului de expertiză contabilă instrumentat în cauza civilă de față, arătând că din acest mijloc de probă rezultă că majoritatea datoriilor societății, pretins neevidențiate la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, rezultă din procese-verbale încheiate ulterior datei de 30 septembrie 2000.

Așadar, instanța de apel a evocat, în cuprinsul deciziei atacate, elemente de fapt comune celor două cauze (civilă și penală), stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate, în realitate, în dosarul de față. Evocarea unor împrejurări de fapt comune celor două cauze este firească din moment ce ambele au vizat, din perspectivă diferită, atât comportamentul părților din perioada precontractuală, cât și modul de derulare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, sub aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii obligațiilor asumate de părți. Însă, contrar celor susținute de recurentă, decizia atacată nu se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a deciziei penale, în sensul de mijloc de probă, ca prezumție legală absolută și irefragrabilă, prevăzută de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 C. civ. de la 1864, astfel că această critică este vădit nefondată.

Cât privește criticile subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite. Sub un prim aspect, nu există nicio contradicție între considerente și dispozitiv.

Aspectele învederate de recurentă, în sensul că constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de ultim grad, ar fi trebuit să conducă la admiterea capătului de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară și la restituirea avansului din preț, nu reprezintă o veritabilă critică referitoare la considerente contradictorii ci, eventual, la greșita aplicare a normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod asemănător, nici critica referitoare la acordarea unei duble reparații pârâtei-reclamante prin admiterea cererii reconvenționale, în condițiile în care acesteia i s-au acordat despăgubiri și prin decizia penală nr. 575/2015 nu poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După recalificarea acestor critici, instanța de recurs constată că, prin decizia atacată, s-a reținut că legea specială, respectiv art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002 instituie o excepție de la dreptul comun, potrivit căruia, în cazul desființării unei convenții, prin rezoluțiune sau altă modalitate prevăzută de lege, părțile sunt obligate să restituie prestațiile primite în temeiul actului juridic desființat. Conform acestei norme de excepție, în cazul desființării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, autoritatea implicată în procedura de privatizare reține de la cumpărător toate sumele achitate în temeiul convenției, inclusiv, ca în prezenta speță, avansul din preț. Or, recurenta nu formulează nicio critică din care să rezulte motivele pentru care apreciază acest text de le