ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3641/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la 12 noiembrie 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafață indiviză de 6.000 mp corespunzătoare unei cote indivize de aproximativ 12,72% din dreptul de proprietate asupra terenului (lot 1), categoria de folosință curți-construcții, având în întregul său o suprafață de 47.100 mp (47.182 mp conform măsurătorilor cadastrale), situat în București.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1669, art. 1279, art. 1270, art. 1527 - 1528 și art. 1516 C. civ.

Reclamanta a arătat, prin acțiune, că valoarea obiectului cererii este de 500.000 euro (echivalentul a 2.226.150 RON), constând în prețul achitat pentru cumpărarea imobilului litigios, astfel cum a fost convenit de părți în promisiunea bilaterală de vânzare autentificată sub nr. x din 15 aprilie 2013.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 1.455 din 14 noiembrie 2016 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Față de dispozițiile exprese ale noului C. civ., respectiv art. 1279 alin. (3) coroborat cu art. 1669 alin. (1), s-a reținut că o condiție esențială pentru a exista posibilitatea și nu obligativitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare este cea referitoare la dovedirea refuzului din partea promitentului să încheie contractul promis.

În speță, s-a constatat, din coroborarea probelor administrate în cauză, că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul a refuzat încheierea contractului promis, interogatoriul depus la dosarul cauzei nefiind o probă suficientă în susținerea pretențiilor deduse judecății.

Mai mult, pârâtul fiind prezent în instanță, cu ocazia dezbaterilor a precizat că nu refuză încheierea contractului promis și că neprezentarea în vederea încheierii actului s-a datorat faptului că nu era în țară, el având reședința în Statele Unite ale Americii.

În această situație, tribunalul a reținut că, neexistând o opoziție din partea pârâtului, părțile au posibilitatea a se prezenta în fața notarului în vederea încheierii contractului promis.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 1025 A din 28 noiembrie 2017, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Făcând aplicarea art. 1669 C. civ. și examinând coroborativ clauzele antecontractului a cărui perfectare se cere, curtea a reținut că se intenționează vânzarea, respectiv cumpărarea unei suprafețe indivize de 6.000 mp dintr-o suprafață mai mare de 47.000 mp, tot indiviză, parte dintr-o parcelă inițială având suprafața de 157.000 mp, deținută în coproprietate, în cote egale, obiectul operațiunii juridice proiectate de părți fiind neclar.

Ținând cont de faptul că legea impune îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare, precum și a cerințelor impuse de normele C. civ. pentru a fi incidentă instituția perfectării pe cale judiciară a vânzării-cumpărării, curtea, constatând că nu este întrunită una din condițiile de valabilitate a contractului promis și anume existența unui obiect determinat, posibil și licit, a apreciat că nu se mai impune cercetarea îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Împotriva deciziei, reclamanta A. a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

A criticat hotărârea sub aspectul încălcării prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității.

A arătat astfel că deși instanța a respins cererea de apel prin raportare la neîndeplinirea condiției reglementate de art. 1669 alin. (1) teza finală coroborate cu art. 1226 alin. (1) C. civ. cu privire la caracterul determinabil al obligației, niciodată în cursul soluționării apelului nu s-au făcut alegații și nu au fost cerute explicații sau lămuriri în legătură cu acest aspect. A precizat că pentru acest motiv nu a avut posibilitatea de a pune concluzii cu privire la caracterul determinabil al imobilului ce face obiectul promisiunii de vânzare.

A solicitat, pentru motivele circumscrise pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În continuare, recurenta a criticat hotărârea pentru încălcarea prevederilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ. și a regulii tantum devolutum quantum apellatum, motiv care atrage, de asemenea, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A precizat că limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța să se limiteze la criticile apelantului și nu să rejudece cauza dincolo de acestea.

Astfel, a susținut că deși a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, instanța era ținută a analiza apelul exclusiv prin prisma criticilor formulate, iar în situația în care ar fi extins apelul și la alte verificări, avea obligația de a le pune în discuția părților, în caz contrar fiind încălcate principiile disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare.

În opinia recurentei, hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită și a prevederilor art. 1279 raportate la art. 1669 alin. (1) teza finală coroborate cu art. 1226 alin. (1) C. civ., precum și a celor ale art. 1268 alin. (3) C. civ.

A considerat că din întreaga motivare a deciziei transpare faptul că instanța a reținut neîndeplinirea condițiilor impuse de art. 1669 alin. (1) teza finală C. civ.

A opinat că sintagma "toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite" reprezintă o normă de trimitere la condițiile esențiale pentru validitatea contractului reglementate de art. 1179 C. civ. coroborate cu condițiile specifice contractului de vânzare-cumpărare reglementate de art. 1650 și următ. C. civ.

Or, instanța de apel, printr-o modalitate greșită, în primul rând, a făcut confuzie între obiectul contractului și obiectul obligației principale ce-i incumbă promitentului vânzător.

În al doilea rând, decizia recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 1226 alin. (1) și (2) C. civ., recurenta evidențiind, în prealabil, faptul că obiectul obligației, ca condiție de validitate a actului juridic, trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil, observându-se deci, că spre deosebire de obiectul contractului, condiția de validitate nu impune în mod necesar caracterul strict determinat.

În cauză, din conținutul promisiunii de vânzare rezultă că părțile nu au avut în vedere vânzarea unei suprafețe de teren individual determinate ci o cotă ideală și abstractă de 12,72%, mențiunea cu privire la suprafața indiviză de 6.000 mp nefiind, în opinia recurentei, nici greșită și nici aptă să conducă la concluzia că părțile tehnic-administrativă, pentru a asigura o impunere corespunzătoare a taxelor și impozitelor.

A apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită și a dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ. prin argumentarea că este în prezența unei definiri duale a obiectului antecontractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înțelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect.

În final, recurenta a subliniat că în actuala reglementare, art. 1742 C. civ. reglementează și ipoteza vânzării unei suprafețe dintr-un teren mai mare, suprafață a cărei întindere sau amplasare nu este determinată.

Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed:

Se rețin ca fiind pertinente criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, astfel cum a fost reglementat prin dispozițiile cuprinse la art. 14 C. proc. civ.

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere, constituind o garanție a unui proces echitabil.

Ceea ce interesează pentru speța de față privește punerea în discuția părților a oricărei chestiuni de fapt sau de drept invocate, în vederea valorificării acestui drept, C. proc. civ. impunând în sarcina instanței obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Or, în cauză, curtea de apel a respins calea de atac exercitată în considerarea faptului că obiectul operațiunii juridice proiectate de părți este neclar, neputând fi clarificat nici cu ajutorul interpretării celorlalte clauze contractuale.

Ca atare, instanța de apel a respins cererea constatând că nu ar fi îndeplinită condiția reglementată de art. 1669 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 1226 alin. (1) C. civ. cu privire la caracterul determinabil al obligației.

Se observă însă că în cursul judecării apelului, asupra caracterului determinabil al imobilului ce face obiectul promisiunii de vânzare nu s-au cerut lămuriri de către instanță și nici nu s-a pus în discuția contradictorie a părților, pentru ca acestea să formuleze în cunoștință de cauză apărări și să poată pune concluzii asupra acestui aspect.

Aceasta în condițiile în care, în primă instanță, cererea de chemare în judecată a fost respinsă pe considerentul nedovedirii opoziției pârâtului în îndeplinirea obligației asumate prin antecontract.

Această primă critică a recurentei, găsită ca fiind întemeiată, se află în strânsă corelație cu cea prin care recurenta a criticat încălcarea de către instanța de apel a regulii tantum devolutum quantum apellatum.

Raportat la considerentele sentinței pronunțate de tribunal pe care criticile formulate pe calea apelului le-au avut în vedere, se rețin ca pertinente și criticile privitoare la încălcarea de către instanță a prevederilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Astfel, prin art. 477 C. proc. civ. sunt reglementate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat. Deși apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, are două limitări, cea de la art. 477 din cod dând valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, respectiv instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel și nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite.

Totodată art. 478 C. proc. civ. reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, dând valoare normativă principiului tantum devolutum quantum indicatum.

Ceea ce interesează în speța dedusă judecății este prevederea cuprinsă la alin. (2) al art. 478 din cod, potrivit căreia părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Prin urmare, în cazul unui apel motivat, noile motive, mijloace de apărare și dovezi sunt legate de argumentele redate și de raționamentul dezvoltat de prima instanță în considerentele hotărârii apelate.

Or, în speță, se constată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ., respectiv a limitelor efectului devolutiv, rejudecând cauza fără a se raporta la criticile apelantului (în condițiile în care intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în cauză) și reținând motive de netemeinicie a acțiunii care nu se regăsesc în analiza primei instanțe și care nici nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Criticile din apel au avut în vedere considerentele hotărârii apelate, prin care tribunalul a respins acțiunea motivat de faptul că nu ar fi îndeplinită condiția ca promitentul-vânzător să nu-și fi îndeplinit obligația de a încheia contractul promis.

Ca atare, respingând apelul, în esență, pe considerentul că obiectul convenției părților este neclar, nefiind astfel îndeplinită una dintre condițiile de validitate și anume existența unui obiect determinat, posibil și licit, aspect pe care nu l-a pus în discuția părților și care nu a fost criticat prin motivele de apel, curtea de apel a încălcat atât principiul contradictorialității procesului civil cât și pe cel al caracterului devolutiv al apelului, hotărârea pronunțată urmând a fi casată.

În ceea ce privește criticile recurentei privitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1279 raportate la art. 1669 alin. (1) teza finală coroborate cu art. 1226 alin. (1) C. civ., precum și a celor ale art. 1268 alin. (3) C. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac, urmând a fi avute în vedere, ca apărări, la rejudecarea apelului.

Pentru toate aceste considerente, se va admite apelul reclamantei, va fi casată decizia atacată și va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1025 A din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2018.

Procesat de ED