ÎCCJ, decizie (scj.ro #160931)

Apel. Invocarea încălcării principiului

tantum

devolutum

quantum

apellatum.

Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: acțiune în constatare nulitate absolută

contract de vânzare

principiul

tantum

devolutum

quantum

apellatum

C. proc. civ. din 1865, art. 129 alin. (6), art. 295 alin. (1)

Legea nr. 31/1990, art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1), art. 153

22

C. civ. din 1864, art. 948 pct. 4, art. 966, art. 968

Este încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum în cazul în care instanța de apel a motivat decizia pronunțată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 31/1990, cu toate că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., fără ca reclamantul să fi făcută vreo trimitere la prevederile Legii nr. 31/1990.

Astfel, fiind evidentă încălcarea oricăror garanții procesuale prin admiterea apelului raportat la niște dispoziții legale care nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată și care nu au fost invocate prin cererea de apel sau din oficiu, pentru a fi puse în discuția părților, decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1531 din 1 octombrie 2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, Secția a VI-a civilă la 14 octombrie 2008 sub nr. x/3/2008, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. SRL și C. constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837 din 8 mai 2008, emisă de Biroul Notarului Public D. Totodată, a solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 și la art. 968 C. civ.

Prin încheierea din 9 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. y/3/2008, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin acțiunea ce formează obiectul acestui dosar s-a solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii Adunării Generale a Asociaților nr. 7 din 7 martie 2008, astfel cum aceasta a fost modificată de către administratorul societății.

Prin sentința comercială nr. 4281 din 16 martie 2009, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială a admis cererea reclamantului A., în sensul constatării nulității absolute a hotărârii A.G.A. nr. 7 din 7 martie 2008, soluție care a fost menținută prin decizia nr. 2116/2015 din 14 decembrie 2015 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

După reluarea judecății în dosarul de față, prin încheierea din 6 noiembrie 2017 s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de asociatul E. în interesul ambelor pârâte - societatea vânzător și persoana fizică cumpărător, motivat de faptul că nu s-a identificat interesul personal al asociatului care să permită admiterea în principiu a intervenției.

Prin sentința civilă nr. 464 din 26 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., cu consecința anulării contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafață de 1.373 de m

2

, situat în Sibiu, str. X, FN, județul Sibiu, având numărul cadastral provizoriu 7664/2/1, întabulat în cartea funciară nr. 48953 (devenită cartea funciară nr. 104790) a municipiului Sibiu, reintră în patrimoniul pârâtei B. SRL.

În motivarea acestei sentințe, tribunalul a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 837 din 8 mai 2008 de către Biroul Notarului Public D. s-a realizat cu scopul fraudării intereselor vânzătoarei, respectiv ale pârâtei B. S.R.L., prețul vânzării în sumă de 554.444,8 lei fiind unul fictiv, astfel cum a recunoscut pârâta cumpărătoare C. în fața organelor de cercetare penală.

Tribunalul a mai reținut că însuși administratorul pârâtei B. S.R.L., respectiv E., a declarat în fața organelor de urmărire penală că acest contract a fost încheiat în mod fictiv și nu s-a pus în discuție să se plătească contravaloarea terenului stipulată în contract, așa cum rezultă din referatul cu propunere de clasare din 5 martie 2015.

Prima instanță a constatat că în cauză a fost probată cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare ce formează obiectul litigiului.

În acest sens, s-a reținut că pârâta C. cunoștea că hotărârea adunării generale a asociaților pârâtei din 7 martie 2008 nu este reală, dar și, chiar dacă nu cunoștea această împrejurare, avea posibilitatea de a afla situația reală a hotărârii adunării generale a asociaților pârâtei B. SRL.

În consecință, s-a apreciat că pârâta C. nu poate fi considerată dobânditor cu titlu oneros, atât timp cât a declarat că vânzarea era fictivă, participând astfel la o operațiune speculativă.

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 837 din 8 mai 2008 de către Biroul Notarului Public D. este nul absolut raportat la aplicarea principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial (

resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis

).

Prin decizia civilă nr. 2292/A din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-intervenient E. împotriva încheierii de ședință din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2008.

Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-pârâtă C. împotriva încheierilor de ședință din 6 noiembrie 2017 și 22 noiembrie 2017.

Prin aceeași decizie s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimata-pârâtă B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L., apel declarat împotriva sentinței civile nr. 464 din 26 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2008.

A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L. și C.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a constatat că în cauză nu poate fi reținut caracterul accesoriu al cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare față de cererea având ca obiect nulitatea hotărârii A.G.A., raportat la faptul că legea nu impune în cazul societăților cu răspundere limitată adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaților care să preceadă actul de dispoziție și să permită asociaților să ridice problema nulității pe motiv că nu s-a verificat de către cumpărător existența unei astfel de decizii societare.

În continuare, instanța de apel a procedat la examinarea dispozițiilor art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) și art. 153

22

din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în accepțiunea instanței de apel existența unei hotărâri A.G.A. de aprobare a vânzării unui bun, valabilitatea ori nevalabilitatea acesteia sau chiar inexistența unei astfel de hotărâri nu atrag nulitatea actului subsecvent.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că problema ridicată de reclamant nu este cea a anulării actului subsecvent, ci a lipsei consimțământului, datorată faptului că voința juridică a societății ce a vizat contractul de vânzare-cumpărare s-a format printr-o hotărâre A.G.A. a cărei nulitate absolută a fost constatată irevocabil, anterior analizării cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, s-a reținut că, în speță, nu se poate pretinde că asociatul reclamant sau adunarea generală a asociaților ar fi avut vreun drept de proprietate asupra bunului imobil transmis prin contractul de vânzare-cumpărare, raportat la faptul că dreptul de proprietate aparține societății, iar dispoziția aparține administratorului.

Totodată, instanța de apel a subliniat că, în cauză, nu prezintă relevanță împrejurarea că terțul cumpărător al unui bun, aparținând unei societăți cu răspundere limitată, ar fi cunoscut sau ar fi putut cunoaște că hotărârea asociaților de aprobare a vânzării este nulă, având în vedere că legea nu impune nicio hotărâre a asociaților în cazul înstrăinării bunurilor societare, astfel încât nu există nicio obligație a cumpărătorului de a verifica, prealabil încheierii contractului, existența acestei hotărâri.

În ceea ce privește iliceitatea cauzei, s-a apreciat că aceasta nu poate fi reținută în condițiile în care legea nu interzice vânzarea unui bun aparținând unei societăți cu răspundere limitată fără a exista o hotărâre a adunării generale a asociaților în acest sens, iar împrejurarea că asociații ar conveni în sens contrar nu înseamnă că încălcarea convenției echivalează cu încălcarea legii.

De asemenea, s-a mai constatat că, și în ipoteza acceptării efectului contractului de societate ca fiind imperativ, nici administratorul societății, care semnează în calitate de reprezentant legal vânzarea și nici cumpărătorul bunului nu sunt părți ale contractului de societate.

În opinia curții de apel, atitudinea subiectivă a cumpărătorului nu are nicio relevanță, pentru că, introducând cererea de chemare în judecată, reclamantul nu s-a prevalat de o calitate a sa de creditor al societății și nici de reprezentant al acesteia, ci exclusiv de calitatea de asociat căruia i s-ar fi ignorat părerea cu privire la înstrăinarea unui bun societar.

În plus, împrejurarea că decizia administratorului ar fi afectat interesele societății nu poate fi invocată de asociat în nume propriu, ci doar de organismul colectiv care opune interesele societății intereselor pretins contrare ale administratorului în funcție, adică de adunarea generală a asociaților sau de noul administrator, în calitate de reprezentant legal. Prin urmare, s-a constatat că decizia de a vinde nu se confundă cu vânzarea însăși, iar patrimoniul asociatului rămâne distinct de patrimoniul societar cât timp se păstrează forma societății cu răspundere limitată.

La 4 februarie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2292/A din 12 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut cu titlu preliminar că litigiul părților cade sub incidența Codului de procedură civilă de la 1865, potrivit dispozițiilor art. 24 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În cadrul primului motiv de recurs

s-a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la limitele apelului, fiind încălcate și dispozițiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., care îl obligă pe judecător să hotărască numai asupra obiectului cererii.

În acest sens, a arătat că pârâta C. nu a invocat în apel și instanța nu a pus în discuția părților incidența prevederilor Legii nr. 31/1990, care au reprezentat temeiul considerentelor instanței de prim control judiciar.

În opinia recurentului, instanța era obligată să respecte limitele cererii de apel, prin raportare doar la motivele de fapt și de drept invocate de autorul căii de atac, iar depășirea acestor limite, prin luarea în considerare a unor alte argumente de fapt și de drept, face ca hotărârea recurată să fie nelegală.

S-a mai învederat că, prin cererea de apel, pârâta C. a criticat sentința tribunalului sub aspectul actului de vânzare-cumpărare contestat, în sensul că acesta nu este afectat de o cauză ilicită, respectând toate cerințele esențiale prevăzute de lege pentru a fi considerat valid.

În schimb, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a motivat decizia recurată prin raportare la dispozițiile art. 55, art. 75-76, art. 194, art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, dispoziții legale care însă nu au fost invocate de către pârâta C. prin cererea sa de apel și care nici nu puteau fi invocate câtă vreme nu au fost avute în vedere de instanța de fond, care a constatat nulitatea absolută a actului juridic reținând că acesta are o cauză ilicită și a fost încheiat în frauda intereselor vânzătoarei, fiind încălcate cerințele art. 966 C. civ.

Prin urmare, recurentul-reclamant a apreciat că soluția atacată cu recurs și considerentele care stau la baza acesteia, întemeiate exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, sunt greșite, solicitând, în consecință înlăturarea acestora.

Cea de-a doua  critică

invocată de recurentul-reclamant se referă la faptul că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe texte legale care nu au incidență în cauză, respectiv art. 55, art. 75-76 și art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, ceea ce conduce la concluzia că decizia atacată este lipsită și de temei legal.

Astfel, s-a susținut că societatea vânzătoare, respectiv pârâta B. S.R.L. este o societate cu răspundere limitată, iar prevederile legale reținute de către instanța de apel vizează alte situații, care nu au relevanță în cauză, întrucât art. 55 din Legea nr. 31/1990 este legat de chestiunea constituirii societăților comerciale, iar art. 153

22

din același act normativ vizează modul de organizare și funcționare a societăților pe acțiuni.

Cât privește art. 75-76 din Legea nr. 31/1990, recurentul a arătat că acestea sunt aplicabile societăților în nume colectiv și a susținut că instanța de apel, dacă s-a preocupat de aplicarea Legii societăților, ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 70 alin. (1) din lege și să constate că prin actul constitutiv administratorului societății îi era impusă restricția de a încheia acte de vânzare-cumpărare, acest drept revenind exclusiv adunării generale a asociaților.

În cadrul celui de

al treilea motiv de

recurs, recurentul-reclamant a făcut o trecere în revistă a aspectelor pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată și pe care le-a reținut instanța de fond și a arătat că, în adevăr, a invocat ca temeiuri juridice doar dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., care reglementează problematica valabilității consimțământului. Însă, a susținut recurentul, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 84 C. proc. civ. și trebuia să analizeze nu doar problema existenței unei cauze ilicite a contractului contestat ori a fraudării intereselor vânzătoarei, ci și lipsa unui consimțământ valabil exprimat de către vânzătoare cu ocazia încheierii contractului, precum și inexistența cauzei contractului decurgând din neplata prețului stabilit pentru terenul vândut, având în vedere că judecătorul are obligația de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar  dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Recurentul a arătat că inexistența consimțământului și a cauzei contractului constituie motive de nulitate absolută a unui act juridic, fiind încălcate dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 948, coroborate cu cele ale art. 966 și 968 C. civ., astfel încât soluția instanței de apel este nelegală și se impune a fi reformată.

Recurentul  a făcut o sinteză a motivelor de apel dezvoltate de către apelanta C. : insuficiența probatoriului administrat, buna sa credință la încheierea contractului, considerentele pentru care s-a propus clasarea cauzei, aspecte legate de aplicarea principiului

error communis facit jus

și a subliniat că, diferit de motivele de apel expuse, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, contravenind astfel dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

A mai subliniat că și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., precizând că motivul pentru care solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este reprezentat de îndeplinirea condițiilor referitoare la existența unei cauze ilicite care a stat la baza întocmirii acestuia, scopul urmărit fiind acela al înstrăinării bunului imobil fără a se urmări încasarea unui preț.

În schimb, a subliniat,  în mod greșit, instanța de apel a reținut că problema ridicată de reclamant nu este cea a anulării actului subsecvent, ci a lipsei consimțământului valabil exprimat de persoana juridică la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a anulării hotărârii A.G.A. Totodată, în mod greșit instanța de apel a mai reținut și că acțiunea reclamantului nu a fost fundamentată pe existența unei cauze ilicite.

Prin urmare, recurentul a apreciat că această abordare a instanței de apel a dus la ignorarea cuprinsului cererii de chemare în judecată, motivarea în drept a acesteia, succesiunea derulării litigiilor între părți, întreaga argumentare având la bază un raționament greșit, care nu s-a bazat pe motivele de apel invocate de către apelantă.

În concluzie, recurentul-reclamant a precizat că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor civile care reglementează instituția cauzei contractului, raportat la faptul că, în speță, este vorba despre un contract de vânzare-cumpărare prin care un bun a fost înstrăinat din patrimoniul unei persoane juridice, iar părțile contractului au afirmat faptul că au urmărit un scop ilicit la încheierea acestuia, că nu s-a urmărit niciun moment achitarea vreunui preț în schimbul transferului dreptului de proprietate. În opinia recurentului, toate aceste elemente demonstrează existența unei cauze ilicite în sensul dispozițiilor art. 966 C. civ., impunându-se aplicarea sancțiunii nulității absolute a convenției părților.

La 5 februarie 2019, pârâta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L. a formulat cerere de aderare la recursul declarat de reclamantul A., în temeiul prevederilor art. 293,  raportat la art. 316 C. proc. civ.

La 11 martie 2019, intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În esență, s-a susținut că instanța de apel nu a depășit limitele învestirii, raportat la faptul că, deși nu au fost expuse în cuprinsul cererii de apel toate considerentele legislative care să conducă la admiterea apelului, instanța a pus în discuție și o altă abordare a problemei de drept dedusă judecății, permițând părților să își expună punctul de vedere cu privire la acesta. Prin urmare, s-a subliniat că instanța de apel era îndreptățită, în virtutea principiului rolului activ, să ceară părților să prezinte explicații cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și ale temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte a reținut următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte apreciază ca întemeiate susținerile recurentului despre incidența în cauză a prevederilor Codului de procedură civilă de la 1865, însă nu în considerarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care vizează ipoteza modificărilor aduse Codului de procedură civilă după intrarea acestuia în vigoare, ci în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Tot cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că, dată fiind susținerea comună celor trei motive de recurs despre încălcarea limitelor devoluțiunii, dar și despre încălcarea limitelor învestirii instanței, adică despre nesocotirea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța urmează a grupa cele trei critici aduse prin memoriul de apel și a le răspunde prin următoarele argumente comune:

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează situația „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Primul motiv de casare invocat de recurentul-reclamant vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 295 alin. (1) și ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că pârâta C. nu a invocat în apel și instanța nu a pus în discuția părților incidența prevederilor Legii nr. 31/1990, care au reprezentat temeiul soluției instanței de prim control judiciar, critica putând fi subsumată, apreciază instanța supremă, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât normele pretins nesocotite sunt de procedură, cu privire la limitele apelului și la limitele învestirii instanței potrivit principiului disponibilității.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat apelul pârâtei C. realizând o motivare prin raportare la dispozițiile art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) și art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, apreciind că nu poate fi reținut caracterul accesoriu al cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, față de cererea având ca obiect nulitatea hotărârii A.G.A., raportat la faptul că legea nu impune, în cazul societăților cu răspundere limitată, adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaților care să preceadă actul de dispoziție și să permită asociaților să ridice problema nulității pe motiv că nu s-a verificat, de către cumpărător, existența unei astfel de decizii societare.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că problema ridicată de reclamant nu este cea a anulării actului subsecvent, ci a lipsei consimțământului, datorată faptului că voința juridică a societății ce a vizat contractul de vânzare-cumpărare s-a format printr-o hotărâre A.G.A. a cărei nulitate absolută a fost constatată irevocabil, anterior analizării cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte apreciază ca întemeiate criticile recurentului-reclamant, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837 din 8 mai 2008 emisă de Biroul Notarului Public D. și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, cerere care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 și la art. 968 C. civ.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, în sensul reintrării în patrimoniul pârâtei B. S.R.L. a dreptului de proprietate asupra imobilului teren intravilan.

Împotriva soluției tribunalului, pârâta C. a declarat apel, în cuprinsul căruia a susținut, în esență, că sentința apelată este nelegală, deoarece s-a bazat pe un probatoriu incomplet și pe simple prezumții, că a fost de bună-credință la încheierea contractului, că nu se poate reține nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a anulării hotărârii A.G.A., întrucât acest motiv nu a fost invocat și, mai mult decât atât, litigiul în anularea hotărârii A.G.A. a fost declanșat ulterior litigiului

pendinte.

Pârâta a mai criticat sentința primei instanțe și din perspectiva faptului că în mod greșit s-a reținut o cauză ilicită, fără a se preciza dispozițiile legale încălcate în acest sens. S-a învederat că buna-credință a existat încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, pârâta neputând anticipa anularea hotărârii A.G.A. prin care s-a hotărât vânzarea imobilului.

Înalta Curte constată că prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că „instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”.

Regula consacrată de acest text este că instanța de apel realizează un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente care nu au format obiectul primei judecăți.

Cu încălcarea principiului

tantum devolutum quantum apellatum

, instanța de apel a motivat decizia recurată prin raportare la dispozițiile art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) și art. 153

22

din Legea nr. 31/1990, cu toate că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., fără ca reclamantul să fi făcută vreo trimitere la prevederile Legii nr. 31/1990. De asemenea, se constată că nici cererea de apel nu a avut critici care să vizeze aplicarea prevederilor Legii nr. 31/1990, după cum se constată că temeiurile juridice avute în vedere la admiterea apelului declarat de către pârâtă nu au fost puse în discuția părților.

Fiind evidentă încălcarea oricăror garanții procesuale prin admiterea apelului pârâtei C. raportat la niște dispoziții legale care nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată și nici nu au fost invocate prin cererea de apel sau din oficiu, pentru a fi puse în discuția părților, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, în analiza legalității și temeiniciei sentinței atacate, instanța de apel, gravitând în jurul acelorași dispoziții din Legea nr. 31/1990, a nesocotit împrejurarea că cererea de chemare în judecată a vizat constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită și fraudarea intereselor societății vânzătoare, fiind

in terminis

întemeiată pe dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ., referitoare la cauza licită ca o condiție esențială la încheierea contractului, dar și pe dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ. referitoare la cauza ilicită și la consecințele acesteia asupra obligației fondate pe ea.

Aceasta întrucât instanța de apel a cenzurat hotărârea de primă instanță, bazată pe existența cauzei ilicite și, adevărat, și pe principiul

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

, din perspectiva lipsei consimțământului, deși reclamantul nu s-a întemeiat pe acest motiv de nulitate a contractului.

Procedând astfel, instanța de apel a înfrânt dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a admis apelul întemeiat pe alte motive decât cele reținute, precum și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. atunci când a schimbat hotărârea primei instanțe, soluționând cererea de chemare în judecată pe temeiuri juridice neinvocate de parte.

Totodată, instanța supremă apreciază că instanța de apel i-a încălcat recurentului și dreptul la apărare, consacrat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., întrucât și-a fundamentat soluția pe dispoziții legale nepuse în discuție, asupra cărora părțile nu au avut posibilitatea de a-și formula apărări.

Conchizând, în cauză se vădește fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (4) și (6) și la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, este incident în cauză și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza I și a III-a C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată se fundamentează pe motive străine de natura pricinii, instanța de apel neoferind o dezlegare criticilor efectiv formulate de apelantă și care să permită exercitarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Or, instanța de apel avea obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În raport de toate aceste argumente, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat și a casat hotărârea atacată, iar în temeiul alin. (5) al aceluiași text legal a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, apreciind că, în lipsa unei motivări care să răspundă criticilor efectiv formulate și în prezența unei motivări străine de natura cauzei, instanța nu a intrat în cercetarea fondului apelului, hotărârea nepermițând efectuarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Cu ocazia rejudecării, instanța va examina și celelalte critici din cererea de recurs, care nu au primit o dezlegare în cadrul prezentei decizii de recurs, soluția de casare cu trimitere spre rejudecare făcând de prisos examinarea lor.

În ceea ce privește cererea formulată de  pârâta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L. de aderare la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă, fiind respinsă ca atare, având în vedere că nu are temei legal, instituția aderării la recurs nefiind reglementată în regimul Codului de procedură civilă de la 1865.