ÎCCJ, decizie (scj.ro #150111)

A.

Apelul. Încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum. Consecințe

B.

Contract de vânzare-cumpărare. Lipsa cauzei. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic : apel

contract de vânzare-cumpărare

nulitate

principiul

tantum devolutum quantum apellatum

cauza actului juridic

C. proc. civ., art. 479 alin. (1)

C. civ. din 1864, art. 966 - art. 968

A.

Judecata în apel se desfășoară doar în limitele în care hotărârea instanței inferioare a fost criticată.

În cazul în care tribunalul a reținut doar cauza ilicită ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat, iar în apelul declarat de către reclamant sentința primei instanțe a fost păstrată, curtea reținând, însă, atât cauza ilicită, cât și lipsa consimțământului, ca motive de nulitate, sunt încălcate dispozițiile art. 479 alin. (1) C.proc.civ., care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, ce dă expresie limitării efectului devolutiv al apelului, o atare dezlegare fiind nelegală.

Prin urmare, atât timp cât numai reclamantul a atacat cu apel sentința primei instanțe, în evaluarea temeiniciei sale curtea de apel nu era în măsură să rețină un nou motiv de nulitate, fără să încalce limitele devoluțiunii.

B.

Cauza, înțeleasă ca o condiție de validitate a unui act juridic, trebuie să existe, să fie licită și morală, așa cum rezultă din dispozițiile art. 966-968 C.civ. Esențial este, însă, ca lipsa sau ilicitatea cauzei, care determină lipsirea de efecte a contractului ca efect al nulității, să fie concomitentă încheierii sale, iar nu ulterioară.

Lipsa cauzei poate fi dovedită și prin elemente de probă ulterioare întrunirii acordului de voințe, astfel de probe trebuind însă să vizeze aspecte contemporane încheierii contractului.

De aceea, destinația dată în concret prețului primit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, care a fost reținută din analiza conduitei manifestate de părți ulterior încheierii contractului, nu poate să constituie un motiv de ilicitate a cauzei.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2722 din 12 iunie 2018

Prin cererea înregistrată la data de 02.12.2015 pe rolul Tribunalului Buzău, Secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Obștea Moșnenilor B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta, în principal, la executarea în natură a obligației de a-i vinde 7.000 m.c. de buștean de stejar pentru furnir estetic, evaluați la 700.000 euro, echivalentul a 3.107.020 lei și la plata daunelor interese moratorii pentru perioada 31.12.2008 - 31.12.2013, în valoare de 6.391.000 euro, echivalentul a 28.367.092 lei; în subsidiar, a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.05.2008 și părțile să fie repuse în situația anterioară, prin obligarea pârâtei să-i restituie suma de 700.000 euro, în echivalent în lei.

La data de 18.12.2015, reclamantul și-a redus cuantumul pretențiilor aferente capătului de cerere vizând plata daunelor moratorii, în sensul că a solicitat, cu acest titlu, plata sumei de 423.500 euro, echivalentul a 1.879.747 lei, calculată pentru perioada 31.12.2008 - 30.04.2009.

Prin încheierea de la 07.04.2016, prima instanță a admis în principiu cererea de intervenție formulată de C., D., E. și F. în interesul pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 615/15.06.2016, Tribunalul Buzău, Secția I civilă a admis excepția nulității contractului de vânzare-cumpărare din data de 19.05.2008 și a actului subsecvent de novație, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins ca neîntemeiată acțiunea și a admis cererea de intervenție accesorie; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată către reclamant și intervenienți.

Împotriva sentinței sus-menționate, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 441/27.02.2017 a Curții de Apel Ploiești, Secția I civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa și, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În motivarea căii de atac, recurentul a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a prezentat grupat motivele de casare care, în opinia sa, justifică trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel și cele care justifică trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe.

În acest sens, a arătat că a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, având în vedere că aceasta nu a analizat toate motivele apelului, că în speță nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că voința internă a părților ar fi fost alta decât cea exteriorizată prin înscrisul constatator al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, dar și că instanța de apel și-a motivat hotărârea pe aspecte de fapt și de drept care nu au făcut obiect al criticilor din apel și nici nu au fost puse în discuția părților.

Astfel, a redat integral motivele de apel și a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 479 alin. (1) C.proc.civ., întrucât nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la susținerile sale în sensul că argumentele conform cărora actul nu a fost încheiat în scopul de a produce efectele juridice corespunzătoare unui contract de vânzare-cumpărare, iar banii reprezentând prețul vânzării au fost retrași din conturile pârâtei de către G., care ar fi urmărit obținerea de importante beneficii în bani și imobile, sunt neîntemeiate și nelegale.

De asemenea a susținut că în cauză nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că voința internă a părților ar fi fost alta decât cea exteriorizată prin înscrisul constatator al contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

În dezvoltarea acestei critici, a reiterat cele reținute de prima instanță și a subliniat că, în realitate, G., în calitate de președinte și membru al Consiliului Director al pârâtei, avea putere de reprezentare a acesteia în relațiile cu terții, precum și dreptul de a emite chitanțe de încasare a prețului vânzării, dar și că retragerea de către acesta a prețului din conturile pârâtei reprezintă un aspect de interes intern al acesteia din urmă și că, în speță, nu a fost răsturnată prezumția privind existența și liceitatea cauzei.

A mai susținut recurentul că instanța de apel și-a motivat hotărârea pe aspecte de fapt și de drept care nu au format obiect al criticilor în apel și nici nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

În acest context, a arătat că instanța de apel și-a motivat hotărârea, reținând, între altele, că actul juridic dedus judecății este nul absolut, întrucât se întemeiază pe o cauză falsă, dar și că pârâta nu și-a exprimat consimțământul în mod valabil, aspecte care însă nu au fost reținute de prima instanță, nu au fost deduse judecății prin cererea de apel, nu au fost invocate din oficiu de curtea de apel și nici nu au fost dezbătute în contradictoriu.

În opinia recurentului, procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (6) și art. 479 alin. (1) C.proc.civ., devenind incidentă sancțiunea nulității, în condițiile art. 174 alin. (1) C.proc.civ., întrucât au fost încălcate dreptul la apărare și principiile legalității și contradictorialității, toate reglementate de norme de ordine publică.

A mai susținut recurentul că nulitatea care sancționează această încălcare este una necondiționată de existența vreunei vătămări, însă, dacă s-ar pune problema dovedirii unei vătămări, aceasta s-a produs prin faptul că, încălcându-i-se dreptul la apărare, nu și-a putut exprima punctul de vedere cu privire la aspectele sus-menționate în calea de atac devolutivă; or, în recurs nu mai pot fi analizate motive care țin de fondul cauzei.

În cadrul motivelor de casare care, în opinia recurentului, justifică trimiterea cauzei spre o nouă judecată la prima instanță, a arătat că în mod neîntemeiat și nelegal tribunalul a admis excepția nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, a susținut că, în contra celor reținute de prima instanță, contractul în discuție reprezintă voința pârâtei, subliniind că, în contextul legislativ de la data încheierii acestuia, G., în calitate de președinte, avea puteri depline de reprezentare în raporturile cu terții, dar și că pârâta a ratificat contractul prin Hotărârea din data de 07.07.2013 a Adunării sale Generale.

De asemenea, a arătat că prețul contractului a fost încasat în integralitate de pârâtă, care a fost și este în măsură să-și execute obligațiile asumate, cu atât mai mult cu cât obligația de livrare a materialului lemnos este o obligație de a da bunuuri de gen; așa fiind, aceasta avea posibilitatea să obțină materialul lemnos prin orice mijloace prevăzute de lege, iar nu doar din exploatarea propriilor terenuri forestiere, așa cum eronat au apreciat instanțele de fond.

A mai arătat recurentul că prima instanță și instanța de apel s-au limitat la a reține că există o cauză ilicită, însă nu au fost în măsură, deși erau obligate, să arate care este norma juridică încălcată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În continuare, a prezentat argumentele pentru care consideră că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare are la bază o cauză licită, subliniind că analiza acestuia impune concluzia că părțile au înțeles să vândă, respectiv să cumpere material lemnos.

A susținut recurentul că nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că voința internă a părților ar fi fost alta decât cea exteriorizată prin înscrisul constatator încheiat; dimpotrivă, o serie din elementele luate în calcul de prima instanță și de instanța de apel, ca reprezentând dovezi ale unei alte voințe a părților, probează, în realitate, intenția lor de a perfecta o vânzare.

În final, a arătat că antecesorul său, H., nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască situația patrimonială a pârâtei, susținerile instanței de apel în acest sens fiind contrazise de probele administrate în cauză, dar și că toate referirile la probele administrate în dosarul penal nu pot fi reținute, pe de o parte pentru că acesta nu a fost finalizat printr-o hotărâre definitivă, iar, pe de altă parte, pentru că, fundamentându-și hotărârea pe aceste probe, instanța a încalcat principiul nemijlocirii.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.

Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești, în termenul prevăzut de art. 485 C.proc.civ.

La data de 12.07.2017, intimații-intervenienți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 13.07.2017, intimata-pârâtă, reprezentată de vicepreședintele Consiliului Director, I., a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se analizeze admisibilitatea căii de atac, având în vedere că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei și să se constate nulitatea recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C.proc.civ.; pe fond a solicitat respingerea căii de atac.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Numai intimații-intervenienți au prezentat un punct de vedere.

În ședința de la 07.03.2017, constatând că recursul nu pote fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C.proc.civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C.proc.civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării pe fond a căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C.proc.civ., „

prin derogare de la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)

”.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului și fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea, între recurenta-pârâtă și numitul H., a unui contract de vânzare-cumpărare a 7.000 m.c. buștean de stejar pentru furnir estetic, la un preț de 700.000 de euro, integral plătit. Contractul astfel încheiat a fost novat, calitatea de cumpărător dobândind-o recurentul-reclamant.

Întrucât vânzătoarea nu și-a îndeplinit obligația de livrare a masei lemnoase, a fost promovată acțiunea de față, care a fost respinsă de prima instanță, deoarece s-a dat eficiență excepției nulității contractului de vânzare-cumpărare invocată prin întâmpinare de către pârâtă.

Înalta Curte subliniază că, dintre cele două motive de nulitate invocate (lipsa consimțământului și cauza ilicită), tribunalul a reținut doar cauza ilicită, notând că încheierea contractului în afara sau peste limitele mandatului nu atrage nulitatea sa.

În apelul declarat de către reclamant, sentința primei instanțe a fost păstrată, curtea reținând însă atât cauza ilicită, cât și lipsa consimțământului, ca motive de nulitate ale contractului.

O atare dezlegare este nelegală, deoarece ea încalcă dispozițiile art. 479 alin. (1) C.proc.civ., care consacră principiul

tantum devolutum quantum apellatum

, ce dă expresie limitării efectului devolutiv al apelului; așa fiind, judecata în apel se desfășoară doar în limitele în care hotărârea instanței inferioare a fost criticată.

Prin urmare, atât timp cât numai reclamantul atacase cu apel sentința primei instanțe, în evaluarea temeiniciei sale curtea de apel nu era în măsură să rețină un nou motiv de nulitate, fără să încalce limitele devoluțiunii.

Cu toate acestea, un atare argument nu este suficient pentru ca recursul să fie admis, pentru că, dacă decizia ar fi legală sub celălalt aspect (cauza ilicită), care a determinat soluția de menținere a hotărârii tribunalului, nu ar exista niciun motiv care să-i justifice casarea.

Considerentele expuse mai sus fac însă inutilă cercetarea în fond a criticilor prezentate de către recurent în combaterea lipsei consimțământului, reținută în mod nelegal de curtea de apel ca motiv de nulitate a contractului.

Însă și în privința cauzei, instanța de prim control judiciar a făcut o greșită aplicare a legii.

În speță, curtea de apel a reținut că intimata-pârâtă nu dispunea, la data semnării contractului, de suprafețe suficiente de pădure din exploatarea cărora să poată fi realizat obiectul vânzării - fapt cunoscut de către antecesorul recurentului, care a reprezentat Obștea în mai multe procese pentru reconstituirea dreptului de proprietate -, așa că a tras concluzia că părțile contractante nu au intrat în raporturi specifice vânzării. A mai reținut și că beneficiarul real al prețului încasat a fost G., care a fost condamnat definitiv pentru delapidare și evaziune fiscală. În astfel de condiții, instanțele de fond au apreciat că părțile au încheiat contractul, în scopul obținerii, în nume personal, de importante beneficii în bani și imobile, deoarece, cu suma primită, s-au finanțat participarea în procesele civile având ca scop obținerea unor suprafețe de terenuri cu vegetație forestieră pe raza județului Buzău, inclusiv influențarea opiniei publice prin diverse programe de televiziune în sprijinul intimatei-pârâte și în dauna oponentului din unele dosare (J.), precum și lucrări de îmbunătățiri la imobilul numitului G., în scopul desfășurării unor întâlniri pentru dezvoltarea zonei.

Desigur că, așa cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, cauza, înțeleasă ca o condiție de validitate a unui act juridic, trebuie să existe, să fie licită și morală, așa cum rezultă din dispozițiile art. 966-968 C.civ. Esențial este însă ca lipsa sau ilicitatea cauzei, care determină lipsirea de efecte a contractului, ca efect al nulității, să fie concomitentă încheierii sale, iar nu ulterioară.

Înalta Curte recunoaște că lipsa cauzei poate fi dovedită și prin elemente de probă ulterioare întrunirii acordului de voințe; astfel de probe trebuie însă să vizeze aspecte contemporane încheierii contractului.

De aceea, destinația dată în concret prețului primit, care a fost reținută din analiza conduitei manifestate de părți ulterior încheierii contractului, nu poate să  constituie un motiv de ilicitate a cauzei.

De asemenea, împrejurarea că intimata-pârâtă nu dispunea, la data semnării contractului, de suprafețe suficiente de pădure din exploatarea cărora să poată fi realizat obiectul vânzării pare să ignore natura bunurilor care urmau să-i fie livrate recurentului - aceea de bunuri de gen.

Or, de esența obligației de a vinde asemenea bunuri este faptul că ea poate fi întotdeauna executată în natură.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că intimata-pârâtă nu și-a asumat obligația de a vinde material lemnos din exploatarea propriilor terenuri forestiere, ci de a vinde material lemnos, așa încât îi revenea sarcina de a-l procura prin orice mijloc prevăzut de lege, fără ca în acest fel să se pună problema unei încălcări a specialității capacității sale de folosință, așa cum s-a reținut în etapele anterioare ale procesului, ci doar a executării obligației contractuale.

În altă ordine de idei, instanțele devolutive par să fi dat o interpretare eronată hotărârii de condamnare a numitului G. pentru săvârșirea infracțiunilor de delapidare și de evaziune fiscală. Se cuvine subliniat că în procesul penal Obștea Moșnenilor B. s-a constituit parte civilă, iar persoana condamnată a fost obligat să-i plătească suma de 2.635.187,02 lei, din care o parte semnificativă reprezintă sume pe care H. le-a achitat către Obște, în temeiul contractului în dispută în prezentul litigiu, și care au fost însușite pe nedrept de către președintele acesteia. Prin urmare, o asemenea împrejurare vine să probeze mai degrabă îndeplinirea de către autorul recurentului a obligației de plată a prețului către Obște, din al cărei patrimoniu președintele ei a delapidat apoi suma, decât neîncheierea vânzării.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a constatat că dezlegările instanței de prim control judiciar, care i-au fundamentat decizia de menținere a sentinței tribunalului, sunt un efect al încălcării regulilor de procedură și normelor de drept material, fiind astfel incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 și art. 497 C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, în vederea unei noi judecăți, curții de apel, care urmează să reevalueze, prin prisma celor statuate în prezenta decizie, luând în considerare numai aspectele care sunt concomitente vânzării, doar condițiile cauzei, nu și ale consimțământului și, dacă va aprecia că sunt întrunite cerințele sale, va trece la examinarea pe fond a cererii.