ÎCCJ, decizie (scj.ro #169634)

Apel. Schimbarea de către instanța de apel a obiectului cererii de chemare în judecată. Consecințe din perspectiva dispozițiilor art. 481 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: apel

limitele efectului devolutiv al apelului

neînrăutățirea situației în propria cale de atac

C. proc. civ., art. 477 alin. (2), art. 478 alin. (3), art. 481

În cazul în care apelul declarat de pârâta-apelantă nu cuprinde critici referitoare la greșita calificare a primului capăt al cererii de chemare în judecată, nefiind atacată nici soluția de respingere a acestuia, calificarea realizată din oficiu de către instanța de apel, cu nerespectarea principiului disponibilității, reprezintă o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții, conduita instanței de apel, de recalificare din oficiu a cererii de chemare în judecată în calea de atac a pârâtului și în absența unei cereri în acest sens a reclamantului, constituie atât o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cât și a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instituite de art. 477 alin. (2) din același cod.

În această modalitate, instanța de apel a înrăutățit situația pârâtei în propria cale de atac, contrar dispozițiilor de principiu din art. 481 C. proc. civ., având în vedere faptul că noua calificare a permis și analiza pe fond a capătului de cerere, finalizată cu admiterea acestuia.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 476 din 20 februarie 2020

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. x/108/2017, reclamanta A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SRL, solicitând anularea facturilor

pro forma

nr. 00502/30.03.2016 - în valoare de 32.500 EUR, reprezentând X WDB9066571S662997, nr. 00503/30.03.2016 - în valoare de 32.500 EUR, reprezentând X WDB9066571S738397 și nr. 00507/30.03.2016 - în valoare de 40.000 EUR, reprezentând Y WKK62941113000017; repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 92.000 EUR (422.804,4 RON la cursul l EUR = 4,5957 RON) reprezentând o parte din prețul achitat în baza facturilor menționate; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere din data punerii în întârziere, 05.10.2016, și până la plata efectivă, constând în dobânda legală, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Arad a pronunțat sentința civilă nr. 418 din 15 iunie 2018, prin care a admis în parte acțiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către aceasta a sumei de 92.000 euro, precum și la plata dobânzii legale începând cu data de 05.10.2016 și până la achitarea integrală a debitului; a respins petitul privind anularea facturilor

pro forma

emise de pârâtă; a obligat pârâta la 11.806,39 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 814/04.12.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/108/2017, s-a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. și a fost anulată sentința civilă nr. 418/15.06.2018 a Tribunalului Arad, cauza fiind reținută spre rejudecare.

Curtea a apreciat că maniera de soluționare de către Tribunalul Arad a acțiunii reclamantei este una contradictorie, în condițiile în care s-a respins capătul principal de cerere referitor la anularea facturilor

pro forma

, dar, cu toate acestea, a fost admis capătul subsecvent de cerere, referitor la restituirea diferenței de preț, în sumă  de 92.000 euro, și a dobânzii legale.

S-a considerat că, deși Tribunalul ar lăsa impresia că, atunci când a dispus restituirea prețului, a avut în vedere o recalificare a acțiunii reclamantei dintr-o acțiune în nulitate într-o acțiune în rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, în dispozitivul hotărârii nu se reflectă o atare măsură.

Dimpotrivă, prin dispozitiv se respinge, în mod explicit, capătul de cerere referitor la nulitate și se admite capătul subsecvent, privind repunerea în situația anterioară - prin restituirea diferenței de preț (și dobânda legală), fără ca instanța să se fi pronunțat în vreun fel cu privire la soarta contractului.

S-a apreciat că această soluție nu este posibilă, pentru că o plasează pe pârâtă în situația de a-i restitui reclamantei prețul vehiculelor nelivrate, cu toate că rămâne ținută, în continuare, și de obligația de livrare a acestora, prin ipoteză, contractul de vânzare-cumpărare nefiind desființat. Tribunalul ar fi trebuit fie să primească excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere referitor la anularea facturilor

pro forma

și, ca urmare a respingerii acestui capăt de cerere, să respingă și capătul de cerere subsecvent, referitor la restituirea diferenței de preț, fie să recalifice acțiunea reclamantei într-o acțiune în rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare și să se pronunțe prin hotărâre asupra unei astfel de acțiuni, dispunând rezoluțiunea și restituirea diferenței de preț.

Evocând fondul, Curtea de Apel Timișoara a procedat, cu prioritate, la calificarea acțiunii reclamantei, raportat la temeiurile de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia, constatând că acțiunea îmbracă forma juridică a unei acțiuni în rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare și restituirea diferenței de preț, iar, prin decizia civilă nr. 31/15.01.2019, a admis acțiunea recalificată, a dispus rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, care a stat la baza emiterii facturilor pro forma nr. 00502/30.03.2016, nr. 00503/30.03.2016 și nr. 00507/30.03.2016, până la concurența sumei de 92.000 Euro, a obligat pârâta B. SRL la restituirea către reclamanta A. SA a diferenței de preț în sumă de 92.000 Euro, împreună cu dobânda legală aferentă acestui debit, calculată de la data de 05.10.2016 și până la achitarea integrală a debitului, și la plata cheltuielilor de judecată de 11.806,39 lei - în primă instanță și 4950,20 lei - cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei potrivit căreia raportul juridic cu reclamanta nu ar îmbrăca forma juridică a unei vânzări obișnuite, întrucât nu este un raport juridic bipartit - format din vânzător și cumpărător - ci este unul

tripartit

, în care Societatea B. S.R.L. are doar rolul de

intermediar

, adevăratul vânzător fiind Societatea Intermedieri C. SRL (cumpărătorul fiind, evident, reclamanta  A. SA), iar, pe baza probatoriului administrat, a constatat că între reclamanta A. SA și pârâta B. SRL s-a încheiat un

veritabil contract de vânzare-cumpărare

, prin care pârâta s-a obligat a dobândi în proprietate și transmite reclamantei autovehiculele menționate în facturile

pro forma

nr. 00502/30.03.2016.

Deoarece vânzătorul Intermedieri C. SRL nu și-a respectat obligația de livrare a autovehiculelor, părțile au încheiat Actul Adițional nr. 1 - prin care au convenit să restrângă obiectul contractului inițial numai la autovehiculele prevăzute la pozițiile 5 și 6, vânzătorul urmând să pună la dispoziția cumpărătorului aceste vehicule până cel mai târziu data de 04.07.2016.

Întrucât nici această obligație nu a fost onorată de vânzător, cumpărătorul a promovat pe rolul Tribunalului Arad acțiunea în rezoluțiune și restituirea prețului în sumă de 443.371,88 lei, aceasta fiind admisă - prin sentința civilă nr. 913/05.12.2016 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/108/2016.

Or, între autovehiculele care au format obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta B. SRL și Societatea Intermedieri C. SRL se numără și autovehiculele la care se referă facturile pro forma nr. 00502/30.03.2016, nr. 00503/30.03.2016 și nr. 00507/30.03.2016 - ceea ce conduce la concluzia că pârâta B. SRL a achiziționat respectivele vehicule de la Societatea Intermedieri C. SRL, tocmai pentru a le vinde, mai departe, reclamantei A. SA, cu un adaos comercial de câte 1875 Euro - pentru fiecare dintre acestea.

În consecință, Curtea de apel a reținut existența a două raporturi juridice bipartite distincte: cel dintâi între reclamanta A. SA și pârâta B. SRL, iar cel de-al doilea între pârâta B. SRL și Societatea Intermedieri C. SRL.

Concluzionând, Curtea de apel a constatat că între reclamanta A. SA și pârâta SC B. SRL s-a încheiat un veritabil contract de vânzare, care a stat la baza emiterii facturilor pro forma nr. 00502/30.03.2016, nr. 00503/30.03.2016 și nr. 00507/30.03.2016 - contract prin care pârâta și-a asumat obligația de livrare către reclamantă a unor autovehicule X în valoare totală de 105.000 Euro, în timp ce reclamanta și-a asumat obligația de plată a prețului, achitat integral la data de 10.07.2016.

Întrucât contractul a fost executat numai în parte, până la concurența sumei de 13.000 Euro (potrivit facturii nr.7310/20.07.2016), și întrucât termenul de predare de către pârâtă a celorlalte autovehicule s-a împlinit la data de 05.10.2016 (data punerii în întârziere a pârâtei - conform notificării recepționate la data de 30.09.2016, fila 15 ds. fond), fără ca aceasta să-și fi executat obligația asumată contractual, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1516, art. 1548-1550 C. civ. 2009 pentru a dispune rezoluțiunea vânzării.

Ca efect al rezoluțiunii, a dispus repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei B. SRL la restituirea către reclamanta A. SA a diferenței de preț în sumă de 92.000 Euro.

Întrucât de la data plății prețului reclamanta a fost lipsită de beneficiul sumei transferate în contul pârâtei și întrucât aceasta din urmă nu și-a executat obligația corelativă, asumată contractual, Curtea de Apel Timișoara a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu patrimonial ce se impune a fi reparat, constând în contravaloarea dobânzii legale aferente diferenței de preț, în temeiul art. 1531 și art. 1536 C. civ.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. SRL, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) și (4) C. proc. civ. referitoare la limitarea posibilității modificării cererii introductive în apel, recalificând din oficiu cererea de chemare în judecată ca având ca obiect rezoluțiunea vânzării, și nu anularea unor facturi, în chiar calea de atac a pârâtului și în absența unei cereri în acest sens a autorului cererii. Recurenta a apreciat că în acest mod instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității și a depășit limitele devoluției în calea de atac, schimbând cadrul procesual deși nu existau cereri virtuale sau implicite care să fi fost lăsate nesoluționate de prima instanță.

Totodată, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanțele de fond au reținut în mod eronat existența între părți a unui raport juridic de vânzare, în care este indicată drept unica parte culpabilă, în ciuda apărărilor sale referitoare la raportul juridic tripartit în care furnizorul Intermedieri C. SRL, ales de reclamantă, se făcea vinovat de nelivrarea autoutilitarelor, deși prețul fusese încasat.

În cadrul argumentării motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat apărările privind inadmisibilitatea acțiunii în anulare a unor facturi, care reprezintă un înscris, mijloc de probă, și nu un act juridic.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat întemeiat recursul pentru următoarele considerente:

În cauză, prima instanță a respins ca inadmisibil capătul de cerere referitor la anularea facturilor pro-forma, dar a dispus restituirea sumelor încasate în baza acestora de către pârâtă. Instanța de apel a anulat această hotărâre cu motivarea că restituirea prestațiilor nu poate fi dispusă decât ca o consecință a desființării contractului, fie ca urmare a constatării nulității acestuia, fie ca urmare a declarării rezoluțiunii lui.

Ulterior, cu prilejul evocării fondului, din cele două variante posibile avansate în chiar cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 814/04.12.2018, instanța de apel a ales să califice primul capăt de cerere ca fiind o acțiune în rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, apreciind că aceasta corespunde temeiurilor de fapt și de drept invocate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. A fost depășit, astfel, impedimentul inadmisibilității și, analizându-se pe fond acest capăt de cerere recalificat, prin decizia civilă nr. 31/15.01.2019, s-a dispus rezoluțiunea parțială a vânzării reținută a fi încheiată între părți, iar, ca efect al acesteia, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia prin obligarea pârâtei la plata prețului încasat, actualizat cu rata inflației și cu plata dobânzii legale aferente.

Procedând în acest mod, instanța de apel a omis faptul că apelul declarat nu cuprindea critici referitoare la greșita calificare a primului capăt de cerere sau chiar cu privire la soluția pronunțată asupra acestuia. În cauză, singura parte care ar fi justificat un interes în susținerea unei asemenea căi de atac, respectiv reclamanta, nu a promovat cale de atac, iar pârâta-apelantă nu a formulat apel împotriva soluției privitoare la acest capăt de cerere, ci, în mod expres, a solicitat schimbarea doar în parte a sentinței apelate în sensul respingerii și a celui de-al doilea capăt de cerere, apreciat ca fiind lipsit de fundament juridic în condițiile respingerii ca inadmisibile a capătului de cerere principal.

Conduita instanței de apel constituie o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece calificarea realizată din oficiu, cu nerespectarea principiului disponibilității, a reprezentat în realitate o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată. Totodată, au fost nesocotite și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instituite de art. 477 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a observat faptul că soluția asupra primului capăt de cerere nu a fost atacată.

În această modalitate, instanța a înrăutățit situația pârâtei în propria cale de atac, contrar dispozițiilor de principiu din art. 481 C. proc. civ., având în vedere faptul că noua calificare a permis și analiza pe fond a capătului de cerere, finalizată cu admiterea acestuia.

Față de încălcarea principiilor enunțate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca fiind lovită de nulitate absolută decizia atacată, iar, în raport de acest motiv de casare, apreciază ca fiind inutilă analiza celorlalte motive de recurs privind nelegalitatea pe fond a soluțiilor pronunțate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleeași instanțe.