ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2050/2021

Ședința publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 6 ianuarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., să se constate rezoluțiunea parțială, în cotă de l/2 a actului de vânzare-cumpărare, încheiat la 26 ianuarie 1950, între D. și E., ambii în calitate de vânzători cu F. și G., prin administratorul lor legal H., în calitate de cumpărători, act transcris la 9 februarie 1950, sub nr. x, în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, secția Notariat, cu privire la imobilul teren și construcții situat în comuna Dudești - Cioplea, str. x (în prezent, str. x, sector 3 București).

Reclamanta a depus, la 30 septembrie 2016, cerere precizatoare a acțiunii prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei I. și scoaterea din cauză a pârâtei C., pentru lipsa capacității de folosință a acesteia la momentul introducerii acțiunii; cu privire la obiectul cererii a solicitat să se constate inexistența în patrimoniul pârâtelor a cotei de l/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafața de 34.000 mp, situat în comuna Dudești Cioplea, str. x, cât și intervenită rezoluțiunea parțială, în cota de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1950, ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii consemnate în act, referitoare la plata restului de preț al vânzării, în cuantum de 450.000 RON, până la 1 aprilie 1950.

Prin încheierea de ședință din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București și au fost respinse excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes, prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 295 din 28 februarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și I., privind constatarea intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului din București, nr. 2-26, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 1 martie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. și a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în încheierea de ședință din 25 noiembrie 2016 și în sentința civilă nr. 295 din 28 februarie 2017, în sensul că "se va trece corect că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în ceea ce privește constatarea intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare cumpărare transcris sub nr. x/09.02.1950 cu privire la cota 2/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. x, cotă care revine moștenitorilor lui D., J. și K.."

S-a dispus înlăturarea din considerentele încheierii a mențiunii privind dobândirea de către reclamanta A. a cotei de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului menționat mai sus de la defunctul D..

Împotriva sentinței nr. 295 din 28 februarie 2017 și a încheierii de ședință din 25 noiembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a formulat apel reclamanta A..

La 20 noiembrie 2017, numiții L., M., N. și O. au formulat cerere de intervenție accesorie prin care au înțeles să susțină poziția procesuală a apelantei-reclamante A., în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței apelate.

Prin decizia civilă nr. 87A din 1 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimatele pârâte B. și I., a anulat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, a menținut dispozițiile sentinței referitoare la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, astfel cum au fost îndreptate prin încheierea din 1 martie 2017 pronunțată în același dosar; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă A. împotriva încheierii din 25 noiembrie 2016 și a admis cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea apelantei reclamante de intervenienții L., M., N. și O..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta A. și intervenienții L., M., N. și O.

Prin decizia civilă nr. 1076 din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 1 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1740A din 12 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta A., împotriva încheierii din 25 noiembrie 2016, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 martie 2017, și împotriva sentinței civile nr. 295 din 28 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâtele B. și I..

A admis cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea reclamantei de intervenienții L., M., N. și O..

A fost schimbată în parte încheierea de ședință din 25 noiembrie 2016, în sensul că s-a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată.

A fost schimbată în tot încheierea din 1 martie 2017, în sensul că s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale ca lipsită de obiect.

S-a anulat sentința apelată și, rejudecând în fond, s-a respins cererea modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1740A din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea, în parte, a deciziei recurate, în privința soluției de respingere a acțiunii introductive și a considerentelor pe care se întemeiază această soluție iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată și modificată, deoarece:

a) Instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de dispozițiile art. 477 C. proc. civ. și principiul disponibilității, prin rejudecarea fondului peste limitele stabilite expres de către reclamantă prin cererea de apel.

Se arată că doar reclamanta a apelat hotărârea primei instanțe, efectul devolutiv al apelului fiind limitat, pe de o parte, la criticile referitoare la soluția din dispozitiv și a considerentelor pe care aceasta s-a întemeiat, și, pe de altă parte, la criticile relative la excepția lipsei calității procesuale active, cu referire cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

Cu ignorarea limitelor devolutive ale apelului, instanța de control judiciar, rejudecând extra petita, a reanalizat situația de fapt stabilită de prima instanță în prima parte a considerentelor, în pofida faptului că aceste considerente nu au fost apelate de reclamantă si nu constituiau considerentele decisive si decizorii care au susținut soluția pronunțată.

De asemenea, considerentul instanței de apel potrivit căruia "nu putea proceda la o scindare a hotărârii în sensul de a reține ca valide unele considerente, în timp ce actul jurisdicțional este lovit de nulitate", este lipsit de suport legal și contrar prevederilor art. 461 C. proc. civ. care permit analizarea doar a acelor considerente care sunt greșite sau care cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

b) Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii primei instanțe, neapelate de nicio parte, referitoare la calificarea pactului comisoriu, ca fiind de gradul IV, clauză inserată părți în actul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1950.

Astfel, instanța de apel a rejudecat cauza dincolo de limitele învestirii stabilite de reclamantă prin cererea de apel și a recalificat pactul comisoriu inserat de către părți în actul de vânzare-cumpărare, ca fiind de gradul III, deși prin considerentele hotărârii primei instanțe, neapelate de către reclamantă, instanța de fond calificase același pact comisoriu, ca fiind de grad IV.

c) Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederile art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864, prin interpretarea clauzei care reglementează pactul comisoriu inserat în actul de vânzare-cumpărare pe care l-a considerat ca fiind de gradul III, contrar intenției concordante a părților din care rezultă că această clauză are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 969 C. civ. din 1864 și a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1021 din același act normativ

Faptul că pactul comisoriu inserat în actul de vânzare - cumpărare este unul de gradul IV rezultă, fără echivoc, din voința comună a părților care au prevăzut, în mod clar, elementele pactului comisoriu, iar prin folosirea sintagmei referitoare la revenirea de drept, în patrimoniul vânzătorilor, a 1/2 din obiectul contractului de vânzare, rezultă că voința părților a fost ca această întoarcere să opereze în sensul unei redobândiri imediate, în patrimoniul vânzătorilor, a 1/2 din obiectul vânzării și nu după alte demersuri procedurale sau judiciare.

Conchide că un alt argument în favoarea calificării pactului comisoriu menționat ca fiind de gradul IV constă în faptul că părțile au inserat clauza în actul de vânzare prin scriere olografă.

d) Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1079 alin. (2), pct. 3 C. civ. din 1864 și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1079 alin. (1) C. civ. din 1864 de vreme ce instanța de apel a reținut că, în cauză, nu a fost probat faptul că obligația de plată a restului de preț nu putea fi executată, în mod util, decât într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență, pentru a se reține faptul că debitorii se aflau de drept în întârziere.

Contrar considerentelor instanței de apel, împrejurarea că debitorii au fost de drept în întârziere rezultă din voința comună a părților exprimată în actul de vânzare prin inserarea pactului comisoriu de gradul IV.

Astfel, faptul că obligația de plată a restului de preț putea fi executată, în mod util, doar până la 1 aprilie 1950, la împlinirea căruia pârâtele erau de drept în întârziere, rezultă din împrejurarea că părțile nu s-au limitat la stipularea unui termen de plată, ci au prevăzut și sancțiunea cea mai gravă, în caz de nerespectare a termenului, respectiv repunerea părților în situația anterioară, cu privire la jumătate din valoarea imobilului vândut, ca efect al rezoluțiunii de drept.

e) Hotărârea recurată a fost dată și cu încălcarea prevederilor art. 1079 alin. (1) C. civ. din 1864, ca urmare a unei susțineri nemotivate în drept a instanței de apel, în sensul că în cazul acțiunii în constatare nu este posibilă punerea în întârziere a debitorului prin cererea de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-intervenienți L., M., N. și O. au depus întâmpinare, la 26 august 2020, arătând că susțin poziția procesuală a recurentei-reclamante și solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimatele-pârâte B. și I. au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, la 1 septembrie 2020, solicitând respingerea căii de atac și menținerea deciziei instanței de apel. De asemenea, la 17 septembrie 2020, intimatele-pârâte au depus au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimații-intervenienți, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceștia.

La 21 septembrie 2020, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-pârâte B. și I., solicitând să se constate netemeinicia susținerilor formulate de acestea.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1740A din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

Aceste dispoziții legale consacră una dintre regulile majore privitoare la calea de atac a apelului, ele afirmând caracterul devolutiv al acestei căi de atac, adică aptitudinea de a pune în discuția și analiza instanței de apel, în totalitatea lor, chestiunile de fapt și/sau drept care au făcut obiectul judecății înaintea primei instanțe.

Instanța învestită cu judecarea apelului are, așadar, dreptul și obligația de a examina litigiul în totalitatea lui, judecata în apel fiind, prin voința legiuitorului, înzestrată cu prerogativa de a realiza o verificare jurisdicțională echivalentă celei de la prima instanță.

Această regulă de principiu, a cărei edictare în beneficiul părților apare ca evidentă, cunoaște însă unele limitări și nuanțări impuse de necesitatea corelării ei cu alte reguli și exigențe specifice procesului civil și care, la rândul lor, au un important rol configurator, subordonându-se aceluiași set de principii fundamentele care alcătuiesc osatura judecății în materie civilă.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Prin aceste prevederi legale este consacrată una dintre excepțiile de la regula caracterului devolutiv al apelului, stabilindu-se că deși, în acord cu evocatele prevederi ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel are prerogativa de a realiza in integrum o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât și în drept, această vocație de principiu poate fi limitată prin voința părții apelante, atunci când aceasta solicită ca rejudecarea efectuată de instanța de apel să se mărginească la anumite aspecte ale cauzei (ce pot fi de fapt, de drept ori din ambele categorii), câtă vreme doar cu privire la acestea apelantul consideră că prima instanță a judecat greșit. Într-o asemenea situație, instanța de apel este ținută a respecta opțiunea părții, ceea ce înseamnă că nesocotirea acestei opțiuni și realizarea unei judecăți care nu ține seama de aceste limite fac anulabilă hotărârea dată în apel. Doar în mod excepțional, atunci când legea o prevede în mod expres, este îngăduită depășirea limitelor de învestire a instanței stabilite prin cererea de apel, instituindu-se o derogare de la regula conform căreia doar apelantul are dreptul de a stabili chestiunile de fapt și de drept pe care înțelege să le transmită spre analiză instanței de control judiciar.

Concepția legiuitorului cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului nu reprezintă decât o formă de manifestare a principiului disponibilității - unul fundamental în procesul civil -, în raport de care, așa cum se afirmă prin prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Acest mod de înțelegere a judecății în apel prezintă interes și soluționarea prezentului recurs, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Prin sentința civilă nr. 295 din data de 28.02.2017 a Tribunalului București, pronunțată în primă instanță și care a făcut, împreună cum o încheiere premergătoare, obiect al apelului, a fost respinsă acțiunea reclamantei, în dispozitivul sentinței fiind precizate particularitățile soluției pronunțate, făcându-se distincție între capetele de cerere cu privire la care se impune respingerea lor ca neîntemeiată și acela cu privire la care soluția de respingere are la bază lipsa calității procesuale active a reclamantei.

În considerentele sentinței Tribunalul a reținut, în ce privește clauza cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x/09.02.1950, potrivit căreia "În caz de neplată a restului de preț în sumă de 450.000 RON (patrusutecincizeci mii) până la 1 aprilie 1950, toate părțile conveneau ca jumătate din întregul obiect al vânzării să revină de drept vânzătorilor", că:

"Această clauză reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, care conduce la desființarea de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau altă formalitate prealabilă, a contractului în cazul neexecutării obligației (...)".

Prima instanță a realizat, așadar, o interpretare a pactului comisoriu inserat în contract, stabilind în mod expres și neechivoc că, în ce privește natura lui juridică, acesta este unul de gradul IV.

După cum bine a statuat, sub acest aspect, Curtea de Apel București prin decizia care face obiectul recursului de față, are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV acea clauză contractuală prin care se prevede că rezoluțiunea intervine de drept, fără punerea în întârziere a debitorului și fără nicio formalitate prealabilă. Este vorba, așadar, despre pactul comisoriu cel mai avantajos pentru creditorul în drept a-l invoca, căci îl scutește, în scopul de a obține rezoluțiunea, de obligația de a sesiza instanța de judecată pentru a dispune rezoluțiunea (precum în cazul pactului comisoriu de gradul I) ori cel puțin de a proceda la punerea în întârziere a debitorului (în cazul pactelor comisorii de gradele II și III), rezoluțiunea contractului intervenind de plin drept în caz de neexecutare a obligației, fără a fi deci necesară nici punerea în întârziere a debitorului și nici vreo altă formalitate judiciară sau extrajudiciară.

În acest din urmă caz, instanța de judecată în fața căreia se pune în discuție intervenirea rezoluțiunii nu ar putea decât să constate că aceasta a intervenit de plin drept, câtă vreme sunt îndeplinite condițiile în raport de care, potrivit celor convenite de părți, activarea pactului comisoriu se putea produce.

În cauză, statuarea primei instanțe potrivit căreia clauza cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x/09.02.1950 valorează pact comisoriu de gradul IV era una care, cu evidență, o avantaja pe reclamantă, astfel că părțile interesate în a o combate pe calea unui apel declarat împotriva sentinței erau pârâtele. Cu toate acestea, pârâtele nu au apreciat că este oportun să declare apel împotriva acestei statuări făcute de prima instanță, neînțelegând a-și exercita dreptul prevăzut prin dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., acela de a exercita calea de atac împotriva unor considerente care le-ar dezavantaja, în măsura în care ar fi apreciat că acestea conțin dezlegări greșite, că sunt eronate ori că ar cuprinde constatări de fapt prejudiciabile pentru ele.

Dezlegarea dată de prima instanță cu privire la natura juridică a pactului comisoriu nu a fost atacată pe calea apelului nici de către reclamantă, aceasta îndreptându-și criticile - adică, altfel spus, limitând devoluțiunea în apel - împotriva altor aspecte decât cele privitoare la natura pactului comisoriu, fiind vădit că reclamanta nici nu avea vreun interes în a solicita schimbarea în apel a acestei statuări.

Examinarea conținutului cererii de apel nu lasă nicio îndoială cu privire la limitele între care reclamanta a înțeles să critice hotărârea primei instanțe, astfel că, în aceste circumstanțe, respectarea opțiunii reclamantei apărea ca o necesitate procesuală ce avea semnificația unei condiții de legalitate a judecății în apel.

Prin decizia recurată instanța de apel a menționat, în considerentele deciziei, că prima instanță a calificat pactul comisoriu ca fiind unul de gradul IV, precum și că pârâtele nu au formulat apel împotriva acestor considerente, însă a apreciat că "Cu toate acestea (...) nu se poate reține că această dezlegare a instanței de fond a intrat în puterea lucrului judecat atât timp cât întreg raționamentul juridic ce a stat la baza sentinței instanței de fond, sprijinind soluția acesteia, a fost anulat, urmare a constatării nulităților procedurale".

Această aserțiune a instanței de apel este greșită.

Înțelege Înalta Curte să observe, sub acest aspect, că motivul pentru care instanța de apel a anulat sentința este reprezentat de faptul că ar exista contradicții între considerente și dispozitivul sentinței, în condițiile în care " . . . . . . . . . . . .prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată, ceea ce presupune analizarea temeiniciei fondului pretenției formulate, dar a reținut în considerente că dreptul reclamantei este stins ca urmare a intervenirii prescripției extinctive". A mai arătat instanța de apel că vădita contradicție dintre considerentele și dispozitivul sentinței a determinat "vătămarea procesuală a părții ce nu poate fi remediată decât prin anularea actului vătămător", precum și că "Mai mult, considerentele sentinței relative la intervenirea prescripției extinctive la data formulării cererii de chemare în judecată contrazic soluția dată de aceeași instanță excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 25.11.2016."

Mai observă Înalta Curte că ulterior anulării sentinței, subsumat rejudecării fondului, instanța de apel a procedat, în considerente, la reaprecierea naturii juridice a pactului comisoriu inserat în contractul litigios, concluzionând că "Din interpretarea literală a clauzei în discuție, inserată olograf în actul de vânzare încheiat la data de 26.01.1950, Curtea reține că această clauză nu reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, întrucât nu cuprinde mențiunea clară, expresă privind desființarea de drept a contractului, fără punere în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă.

Clauza în discuție ar putea fi calificată drept un pact comisoriu de gradul III, deoarece sintagma "să revină de drept vânzătorilor" are semnificația unei rezilieri care operează de drept, însă, în condițiile acestei calificări, rămâne de îndeplinit cerința punerii în întârziere, conform art. 1079 C. civ. de la 1864".

Nu există, așadar, nicio îndoială cu privire la faptul că instanța de apel a recalificat pactul comisoriu încheiat între părțile contractului, atribuindu-i o altă natură juridică (pact comisoriu de gradul III) decât aceea stabilită de prima instanță (pact comisoriu de gradul IV), ceea se semnifică o înrăutățire a situației reclamantei în propria cale de atac.

Din examinarea acestor dezlegări și aserțiuni ale instanței de apel, dar și, în ansamblul lor, a tuturor considerentelor deciziei, rezultă că soluția de anulare a sentinței nu își are, nici măcar în parte, suport în constatarea că pactul comisoriu ar fi unul de gradul III, iar nu de gradul IV, rațiunea esențială a anulării fiind, după cum s-a arătat mai sus, afirmata contradicție dintre soluția din dispozitiv privitoare la respingerea ca neîntemeiată a unor capete de cerere și dezlegările privitoare la prescripție, astfel cum acestea din urmă se regăsesc în considerentele deciziei ori în încheierea de ședință din data de 25.11.2016.

În aceste circumstanțe, statuarea primei instanțe potrivit căreia pactul comisoriu este, ca natură juridică, unul de gradul IV, nu apare ca una care, fie și indirect sau implicit, să stea la baza soluției de anulare a sentinței, ea reprezentând un element al cauzei care, în concret, a rămas străin de raționamentul juridic care a fundamentat anularea sentinței. Prin urmare, nu s-ar putea considera, precum afirmă instanța de apel, că anularea sentinței ar fi putut avea ca efect și desființarea acestei dezlegări, lipsind-o deci de efecte și îngăduind reanalizarea în apel a naturii juridice a pactului comisoriu, inclusiv în sensul recalificării lui ca fiind unul de gradul III.

Or, în condițiile în care, pe de o parte, dezlegarea dată de prima instanță nu era de natură a întemeia, nici măcar prin ricoșeu, soluția de anulare a sentinței, iar pe de altă parte respectivele considerente ale sentinței nu fuseseră atacate de părțile interesate prin declararea unui apel (fie el și incident) împotriva lor, rămâne că devoluțiunea în apel nu putea fi integrală, ci limitată la cele arătate, expres sau implicit, de către reclamantă prin cererea de apel.

A considera altfel echivalează cu o nesocotire a limitelor devoluțiunii stabilite prin mai sus-evocatele dispoziții ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în relație cu cele ale art. 9 alin. (2) din același Cod, atrăgând, totodată, și încălcarea regulii afirmate prin dispozițiile art. 481 C. proc. civ.:

"Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Această concluzie nu poate fi schimbată de faptul că dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că după anularea sentinței, instanța de apel va reține procesul spre rejudecare, fiind vorba despre prevederi legale care trebuie înțelese în relație cu regulile privitoare la limitele efectului devolutiv al apelului și la neagravarea situației părții în propria cale de atac. În caz contrar, caracterul echitabil al judecății în apel ajunge să fie periclitat, în condițiile în care puternice rațiuni de logică juridică și de echitate fundamentează aceste reguli procedurale.

Deși recurenta nu a invocat în mod expres, prin cererea de recurs, încălcarea în contra sa a regulii impuse prin prevederile art. 481 C. proc. civ., mărginindu-se la a critica decizia prin raportare la nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului și la încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor care nu au fost atacate pe calea apelului, examinarea în ansamblu a motivelor de recurs lasă să se subînțeleagă că prin extinderea în mod nelegal a devoluțiunii în apel instanța i-a creat recurentei o situație mai defavorabilă.

Chiar și fără a reține nesocotirea prevederilor art. 481 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. era, prin ea însăși, suficientă concluziei că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel încălcând o regulă de procedură care, prejudiciabilă fiind pentru reclamantă, face necesară admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, instanța va ține seama de dezlegările făcute prin cele ce preced, fiind necesar a se avea în vedere și că soluția de admitere a apelului contra încheierii de ședință din data de 25.11.2016 nu a fost atacată prin cererea de recurs, reclamanta achiesând la această soluție. Prin urmare, aceste din urmă dezlegări sunt intrate în autoritatea lucrului judecat, ele trebuind păstrate și în rejudecare.

Tot astfel, nu a făcut obiectul recursului nici soluția de respingere de către instanța de apel a cererii de îndreptare a erorii materiale ca lipsită de obiect, astfel că și aceasta va trebui păstrată cu ocazia rejudecării apelului.

Vor fi analizate, în rejudecare, susținerile părților utile soluționării cauzei, inclusiv acelea cu privire la care, față de soluția de casare cu trimitere dispusă de prezenta instanță, nu apare ca necesară examinarea lor în cadrul deciziei de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1740A din 12 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2021.