ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1076/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința civilă nr. 295 din 28 februarie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C., privind constatarea intervenirii rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. x, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Prealabil, prin încheierea de ședința din data de 25 noiembrie 2016, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește cota de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, sector 3 și au fost respinse excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes, prescripției dreptului material la acțiune.

Ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 295 din 28 februarie 2017, prin Încheierea din 1 martie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. și a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în încheierea de ședință din data de 25 noiembrie 2016 și în sentința civilă menționată, în sensul că "se va trece corect că reclamanta A. nu are calitate procesuală activă în ceea ce privește constatarea intervenirii rezoluțiunii de drept a Contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 9 februarie 1950 cu privire la cota 2/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București str. x, cotă care revine moștenitorilor lui D., E. și F."

S-a dispus înlăturarea din considerentele încheierii a mențiunii privind dobândirea de către reclamanta A. a cotei de 1/8 din dreptul de proprietate asupra imobilului menționat mai sus de la defunctul D.

II. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., solicitând anularea hotărârii apelate, în privința soluției pronunțate pe fond, a considerentelor pe care se întemeiază aceasta, cât și în privința soluției date cu privire la excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește cota de 1/8 (rectificată la 2/8 prin încheierea din 1 martie 2017) din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, cu menținerea celorlalte aspecte soluționate/clarificate de către instanța de fond.

La data de 20 noiembrie 2017, numiții G., H., I. și J. au formulat cerere de intervenție accesorie, prin care au înțeles să susțină poziția procesuală a apelantei reclamante A., în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței apelate.

Prin Decizia nr. 87 A din data de 1 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu Minori și de Familie a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinței civile nr. 295 din 28 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte B. și C.

A anulat, în parte, sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

A menținut dispozițiile sentinței referitoare la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, astfel cum au fost îndreptate prin încheierea din 1 martie 2017 pronunțată în același dosar.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Încheierii de la data de 25 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

A admis cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea apelantei reclamante de intervenienții G., H., I. și J.

III. La data de 4 aprilie 2019 (data plicului poștal), reclamanta A. a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 87 A din data de 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, precizând că recursul formulat vizează și considerentele deciziei.

În cadrul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor, acestea încadrându-se în cazul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în cadrul recursului formulat împotriva considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. din 1864 și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1021 din același act normativ, prin calificarea greșită a pactului comisoriu inserat în actul de vânzare din 26 ianuarie 1950 (considerente care se regăsesc în pag. 11, paragraful 8 a deciziei civile recurate).

În acest sens, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat, în cadrul deciziei recurate, că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1950 s-ar fi inserat un pact comisoriu de prim grad, ci clauza:

"în caz de neplată a restului de preț în suma de 450.000 (patrusutecincizecimii) până la 1 aprilie 1950, toate părțile convenim ca jumătate din întregul obiect al vânzării să revină de drept vânzătorilor" constituie, în realitate, un pact comisoriu de grad IV.

A precizat că, potrivit interpretării teleologice a clauzei menționate anterior, rezultă fără echivoc că finalitatea urmărită de părți a fost ca, în cazul în care diferența de preț nu este achitată până la data defiptă prin contract - 1 aprilie 1950, să intervină rezoluțiunea de drept a 1/2 din obiectul vânzării.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că debitorii obligației de plată a restului de preț au fost de drept în întârziere, întrucât părțile au convenit și stipulat în contract atât scadența plății, cât și sancțiunea pentru nerespectarea acesteia, anume întoarcerea de drept în patrimoniul vânzătorilor a cotei de 1/2 din imobilul ce a făcut obiectul vânzării.

Astfel, a arătat că situația se circumscrie prevederilor art. 1079 alin. (2) pct. 2 din C. civ. din 1864, iar în cazul în care voința părților ar fi vizat și transmiterea unor potențiale notificări prealabile sau intervenția instanței de judecată pentru pronunțarea rezoluțiunii contractului, aceste aspecte ar fi trebuit să fie, de asemenea, inserate în cuprinsul clauzei.

A menționat, în argumentarea susținerii că pactul inserat de părți în contract este de ultim grad, nu de prim grad, că însăși instanța de apel a apreciat, în considerentele deciziei recurate, că pactul comisoriu de prim grad nu trebuie menționat în contracte, întrucât își regăsește reglementarea în C. civ.

Aceste aspecte, precum și împrejurarea că părțile contractului de vânzare au inserat respectiva clauză prin scriere olografă, au fost considerate de către recurenta-reclamantă o dovadă în plus că voința părților a fost aceea de a insera un pact comisoriu de ultim grad.

Ca atare, recurenta-reclamantă a susținut că, prin calificarea greșită a pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare din 26 ianuarie 1950, instanța de apel a încălcat acordul de voință al părților cu privire la rezoluțiunea contractului în caz de neexecutare a obligației de plată a diferenței de preț.

Sub un al aspect, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1890 din C. civ. din 1864, ca urmare a calificării greșite de către instanța de apel a acțiunii, ca fiind o acțiune în realizare (acțiune în rezoluțiune), nu o acțiune în constatare, cum este în realitate (constatarea rezoluțiunii), făcând trimitere la considerentele din pag. 11, ultimul paragraf al deciziei recurate.

A arătat că premisa greșită a instanței de apel în sensul că pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare este de prim grad, nu de ultim grad, a condus la concluzii juridice eronate privind considerarea necesității intervenției instanței în rezoluțiunea contractului și, respectiv, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune.

Întrucât rezoluțiunea a operat de drept, recurenta-reclamantă a susținut că acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată, este una în constatarea rezoluțiunii la data de 1 aprilie 1950, adică la data scadenței obligației neîndeplinite de plată a restului de preț neachitat, iar intervenția instanței, în condițiile existenței unui pact comisoriu de ultim grad, este raportată doar la verificarea îndeplinirii condițiilor acestuia, nu și la verificarea oportunitatea intervenirii rezoluțiunii.

A subliniat că acțiunea introductivă formulată este o acțiune în constatare, solicitarea adresată instanței fiind de a se constata inexistența în patrimoniul pârâtelor a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafața de 34.000 mp, din comuna Dudești Cioplea, str. x (actualmente str. x, sector 3) și, totodată, de a se constata intervenită rezoluțiunea parțială, pentru cota de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950.

În condițiile imprescribilității acțiunii în constatare, a susținut că dreptul său material la acțiune este imprescriptibil, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 1890 din C. civ. din 1864, care instituie un termen de prescripție al dreptului la acțiune de 30 ani.

Și în ipoteza în care s-ar aprecia că acțiunea formulată de către recurenta-reclamantă ar fi o acțiune în rezoluțiune, dreptul material la acțiune fiind prescriptibil în 30 de ani, a arătat că la data promovării acțiunii, termenul de prescripție de 30 de ani nu era împlinit, întrucât a fost întrerupt, de facto, pe perioada regimului comunist, prin raportare la temeiurile inexistente în legislația aferentă acelei perioade care să permită vânzătorilor actului de vânzare să poată acționa în vederea recuperării cotei din dreptul de proprietate asupra imobilului.

În ceea ce privește recursul împotriva soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii interlocutorii din 25 noiembrie 2016 pronunțate de prima instanță și de menținere a dispozițiilor hotărârii tribunalului asupra excepției lipsei calității procesuale active cu privire la cota de 2/8 din dreptul de proprietate care ar fi revenit surorilor defunctului D., recurenta-reclamantă susține că au fost încălcate dispozițiile art. 63 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., care prevăd faptul că dispozițiile art. 643 din C. civ. se aplică și situațiilor anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ, precum și dispozițiile art. 643 din C. civ. care prevăd faptul că fiecare coproprietar are dreptul să stea singur în justiție, în orice acțiune privitoare la coproprietate.

În concluzie, a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de apel că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 643 din C. civ., chiar dacă speței îi sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864, încălcând astfel dispozițiile art. 63 din Legea nr. 71/2011.

Totodată, a precizat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat greșit că litigiul pendinte nu se refera la coproprietate, în ciuda faptului că vânzătorii, D. și K., dețineau în coproprietate, în cote egale de 1/2 bunurile vândute, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a Notariat, prin PV 1816 din 20 ianuarie 1941, iar proprietatea comună asupra bunului ce a făcut obiectul vânzării s-a menținut și în ceea ce privește succesorii în drepturi ai vânzătorilor.

În consecință, recurenta-reclamantă a susținut că deține calitate procesuală activă de a introduce acțiunea în constatarea rezoluțiunii cu privire la întreaga cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, chiar dacă deține doar o cotă de 3/4 din dreptul de proprietate asupra părții din imobil revenită în patrimoniul vânzătorilor, ca urmare a rezoluțiunii de drept.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că, în subsidiar, solicită să se constate că soluția dată de către instanța de fond, menținută de către instanța de apel, vizează o cotă greșită de 2/8, din imobilul ce a făcut obiectul vânzării, în loc de cota de 1/8, cum ar fi fost corect.

Astfel cum rezultă din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, recurentei-reclamante îi revine cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului, care se aplică, în cazul constatării rezoluțiunii actului de vânzare, cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, revenită în patrimoniul vânzătorilor D. și K. ca urmare a intervenirii rezoluțiunii.

Rezultă că recurenta-reclamantă deține calitate procesuală activă pentru a solicita constatarea rezoluțiunii pentru cota de 3/8 (3/4 din 1/2), cota de 1/8 rămasă aparținând celorlalți moștenitori ai vânzătorilor imobilului, surorilor lui D.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea considerentelor și casarea parțiala a hotărârii recurate, în privința soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii interlocutorii din data de 25 noiembrie 2016 pronunțate de instanța de fond și de menținere a dispozițiilor hotărârii instanței de fond asupra excepției lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante cu privire la cota de 2/8 din dreptul de proprietate ce ar fi revenit surorilor defunctului D. și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată, conform art. 497 din C. proc. civ.

Și intervenienții G., H., I. și J. au formulat, la data de 5 aprilie 2018 (data plicului), recurs împotriva considerentelor Deciziei nr. 87 A din data de 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, precum și împotriva soluției cuprinse în decizia menționată, de respingere a apelului formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii interlocutorii din data de 25 noiembrie 2016 pronunțată de instanța de fond și, totodată, de menținere a hotărârii instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a apelantei-reclamante A. cu privire la cota de 2/8 din dreptul de proprietate care ar fi revenit surorilor defunctului D.

În cadrul recursului formulat, recurenții-intervenienți s-au întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Au susținut, în esență, că prin intermediul deciziei recurate, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1890 din C. civ. din 1864, ca urmare a calificării greșite a acțiunii introductive ca fiind o acțiune în realizare (acțiune în rezoluțiune) și nu în constatare (constatarea rezoluțiunii).

În acest sens, au arătat că prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să constate intervenirea condiției rezolutorii și constatarea inexistenței în patrimoniul intimatelor-pârâte a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului.

Întrucât acțiunea în constatare este o acțiune imprescriptibilă, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1890 din C. civ. din 1864, care instituie un termen de prescripție de 30 ani.

Recurenții-intervenienți au mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., care prevăd faptul ca dispozițiile art. 643 din noul C. civ. se aplică și situațiilor anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.

În sens contrar raționamentului instanței, au susținut că legea aplicabilă în speță nu este C. civ. din 1864, ci art. 643 din C. civ., potrivit căruia fiecare coproprietar are dreptul să stea singur în justiție, în orice acțiune privitoare la coproprietate, hotărârea în folosul coproprietății profitând tuturor coproprietarilor.

La data de 13 iunie 2018 (data plicului poștal), intimatele B. și C. au formulat întâmpinare, înregistrată la data de 18 iunie 2018, prin care, referitor la motivele de recurs vizând soluția de respingere a apelului împotriva încheierii interlocutorii a primei instanțe din data de 25 noiembrie 2016, au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, respectiv menținerea soluției pronunțate cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a recurentei A. în legătură cu cota de 2/8 din imobilul de a făcut obiectul vânzării.

Au apreciat că motivele recursului nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea instanței de apel nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acord cu considerentele deciziei recurate, au susținut că textul clauzei inserate în actul de vânzare-cumpărare din 26 ianuarie 1950 nu poate fi interpretat ca fiind un pact comisoriu de grad IV, ci, așa cum au reținut instanțele de fond și de apel, ca reprezentând o înțelegere a părților pentru a contracara efectele Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950 și, cel mult, ca un pact comisoriu de prim grad.

În consecință, au menționat că în mod corect au stabilit instanța de fond și instanța de apel că în speță este aplicabil un termen de prescripție al dreptului la acțiune de 3 ani.

Intimatele-pârâte au considerat ca fiind corectă calificarea dată acțiunii introductive de către instanța de apel, în sensul că aceasta este o acțiune în realizare (rezoluțiune) și nu în constatarea intervenirii rezoluțiunii, întrucât este necesară intervenția instanței, rezoluțiunea neproducându-se deplin drept.

Ca atare, au susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 din C. civ. din 1864, care instituie un termen de prescripție de 30 de ani

Referitor la motivul de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 63 din Legea nr. 71/2011, au precizat că legea aplicabilă speței este C. civ. din 1864.

Au solicitat, totodată, respingerea recursului formulat de recurenții-intervenienți arătând, în esență, că dreptul de a cere executarea obligației de plată a prețului s-a prescris în mod vădit, obligația fiind scadenta la 1 aprilie 1950 și nefiind dovedită existența vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Atât recurenta-reclamantă A., cât și intimatele-pârâte B. și C. au depus la dosar puncte de vedere asupra raportului întocmit în cauză.

IV. Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A., fixând termen pentru soluționarea acestuia la data de 05 aprilie 2019.

La aceeași dată, prin Decizia nr. 274, Înalta Curte a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de intervenienții G., H., I. și J. împotriva Deciziei nr. 87 A din data de 1 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

V. Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă A., în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl constată fondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurenta-reclamantă a indicat, în cadrul căii de atac declarate, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea și în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Sub aspectul calificării date de către instanța de apel obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune în realizare și nu o acțiune în constatare, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a examinat cauza pe baza capetelor de cerere cu care a fost învestită prin acțiune și nu a analizat solicitările recurentei-reclamantei, astfel cum au fost formulate.

În acest sens, se constată că această omisiune este, astfel cum a susținut recurenta-reclamantă, consecința calificării greșite a obiectului cererii de chemare în judecată.

Concret, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă formulată în fața instanței de fond la data de 5 ianuarie 2016, recurenta-reclamantă A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele B. și L., să se constate rezoluțiunea parțială, în cotă de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950 între D. și M., ambii în calitate de vânzători, cu N. și L., prin administratorul lor legal L., în calitate de cumpărători, act transcris la data de 9 februarie 1950, sub nr. 1079, în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, secția Notariat, cu privire la imobilul teren și construcții situat în comuna Dudești - Cioplea, str. x (în prezent, str. x, sector 3).

La data de 30 septembrie 2016, recurenta-reclamantă a depus cerere precizatoare a acțiunii și răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei C. și scoaterea din cauza a pârâtei L., pentru lipsa capacității de folosință a acesteia la momentul introducerii acțiunii.

În același timp, prin cererea precizatoare menționată, în temeiul art. 204 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a modificat obiectul cererii, solicitând să se constate inexistența în patrimoniul pârâtelor a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren anterior menționat, cât și intervenită rezoluțiunea parțială, în cota de 1/2, a actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950, ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii consemnată în act, referitoare la plata restului de preț al vânzării în cuantum de 450.000 RON, până la data de 1 aprilie 1950.

Prin urmare, în raport cu solicitarea adresată instanței, acțiunea introductivă, astfel cum a fost modificată, este o acțiune în constatare.

Cu toate acestea, instanța de apel a analizat cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă prin prisma regulilor aplicabile unei acțiuni în realizare, mai exact, a unei acțiuni în rezoluțiune vizând actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 ianuarie 1950.

În acest sens, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel arată că, deși obiectul acțiunii, potrivit cererii precizatoare, constă într-o acțiune în constatare, "calificarea corectă a cererii de sesizare, ce incumbă instanței în raport de dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. rezidă într-o acțiune în rezoluțiune a contractului sus enunțat, având drept consecință revenirea în patrimoniul vânzătorilor a cotei cu privire la care s-a solicitat a se constata rezoluțiunea, și care reprezintă o acțiune reală prescriptibilă în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ."

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., ce identifică una din componentele principiului esențial al disponibilității părților, caracteristic procesului civil:

"Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", cât și limitele impuse de lege rolului activ al judecătorului (art. 22 din C. proc. civ.), care nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului.

În cauza dedusă judecății, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu a respectat limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, considerând, în mod nejustificat, că obiectul acțiunii a fost rezoluțiunea unui act de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale, deși cuprinsul cererii precizatoare a acțiunii introductive arăta, în mod neechivoc, că obiectul demersului judiciar al recurentei-reclamante îl constituie o acțiune în constatare a intervenirii rezoluțiunii.

Instanța de apel nu a observat elementele menționate în mod expres de către recurenta-reclamantă în cererea precizatoare a acțiunii, care i-ar fi dat posibilitatea de a califica în mod corect cererea de chemare în judecată, ca fiind o acțiune în constatare a intervenirii rezoluțiunii parțiale a actului de vânzare-cumpărare, în baza unui pact comisoriu de grad IV având ca efect constatarea inexistenței în patrimoniul pârâtelor a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren ce a făcut obiectul respectivului act.

Este de observat, în acest sens, că maniera greșită de calificare a acțiunii deduse judecății a atras, inevitabil, dezlegări ale excepțiilor procesuale (lipsa calității procesual active, prescripția) întemeiate pe argumente străine de dispozițiile legale aplicabile speței, în raport de obiectul acesteia.

Același efect a fost determinat de alegerea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor legale de drept substanțial incidente.

Sub acest aspect, contrar celor stabilite de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 63 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ.

Potrivit acestui text, "Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din C. civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a C. civ., iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a C. civ.".

Cu atât mai mult, dispozițiile anterior menționate se aplică și în cazul prezentei acțiuni, introdusă la data de 6 ianuarie 2016, după data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.

Textul art. 643 din C. civ. prevede, în alin. (1), că fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

Se observă că și sub acest al doilea aspect, stabilirea eronată de către instanța de apel a legii civile aplicabile a determinat analizarea și soluționarea excepției lipsei calității procesual active, invocată de intimatele-pârâte, din perspectiva greșită a dispozițiilor C. civ. din 1864, deși în cauză sunt incidente prevederile art. 643 C. civ., iar bunul ce a făcut obiectul vânzării a fost deținut de vânzătorii săi, D. și K. în coproprietate, în cote egale de 1/2, regimul juridic al coproprietății fiind menținut și în ceea ce privește succesorii în drepturi ai vânzătorilor.

În raport de cele de mai sus, se impune reluarea judecății în fața instanței de apel, care va reanaliza excepțiile procesuale și fondul cauzei în condițiile și limitele dezlegărilor date prin prezenta hotărâre, cu respectarea principiului disponibilității procesului civil, potrivit căruia litigiul urmează să fie judecat în limitele învestirii și a principiului legalității, care impune identificarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând întemeiate criticile analizate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 din C. proc. civ. va admite recursul formulat, va casa în totalitate hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 87 din 1 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM