ÎCCJ, decizie (scj.ro #205560)

Apelul. Limitele efectului devolutiv al apelului. Neînrăutățirea situației în propria cale de atac

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul/Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Interpretarea contractului

Apel

Limitele efectului devolutiv al apelului

Neînrăutățirea situației în propria cale de atac

C. proc. civ., art. 22, art. 477, art. 479 alin. (1), art. 481

C. civ., art. 1266 alin. (1), art. 1267, art. 1270

Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, dar, în același timp, vor trebui evaluate și toate apărările formulate de partea adversă, deoarece numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Or, câtă vreme prima instanță a respins atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, hotărârea fiind atacată de ambele părți, iar prin decizia pronunțată prima instanță de control judiciar, rejudecând cauza pe fond, a menținut sentința tribunalului, nu se pune problema nici a încălcării limitelor efectului devolutiv, prin raportare la ceea ce s-a apelat de către partea reclamantă, și nici a înrăutățirii situației acesteia în propria cale de atac.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1483 din 15 iunie 2023

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 20 septembrie 2021, sub dosar nr. x/3/2021, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.896.019,29 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale neachitate, precum și despăgubirea datorată pentru denunțarea unilaterală a contractului dintre părți, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,03% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței și până la data plății efective. Totodată, a solicitat și plata cheltuielilor de judecată.

Pe cale reconvențională, pârâta C. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei-pârâtă reconvențional A. S.R.L. la plata sumei de 39.048,65 lei (TVA inclus), reprezentând avans nerestituit în cuantum de 25.798,24 lei (TVA inclus) și contravaloare scule și echipamente achiziționate pentru pârâta reconvențional, conform contract, în cuantum de 13.250,41 lei (TVA inclus), cu consecința compensării sumei de 39.048,65 lei (TVA inclus) cu sumele pe care le-ar datora reclamantei-pârâtă reconvențional, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 665/01.04.2022, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., cât și cererea reconvențională formulată de pârâta C. S.R.L.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1791/2022 din 23 noiembrie 2022, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., respectiv de C. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 665/01.04.2022 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2021.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., solicitând casarea ei, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 665/01.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a  civilă, precum și împotriva tuturor încheierilor din dosar, cu consecința admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei C. S.R.L. la plata sumei de 2.896.019,29 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale neachitate, precum și despăgubirea datorată pentru denunțarea unilaterală a contractului dintre părți, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,03% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenței și până la data plății efective.

Întemeindu-și calea de atac pe pct. 5 și 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Din perspectiva primului motiv de casare, societatea recurentă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile privind limitele efectului devolutiv al apelului, sens în care a indicat dispozițiile art. 477 C. proc. civ., precum și pe cele privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac, făcând trimitere la dispozițiile art. 481 din același cod.

Interpretarea legii și a contractului de către instanța de apel încalcă în mod flagrant atât dreptul recurentei la un proces echitabil, înrăutățindu-i situația în proprie cale de atac, depășind limitele învestirii, cât și principii fundamentale ale dreptului material, cu referire la art. 15, 1.170 și 1.270 C. civ.

Cu alte cuvinte, susține că deși era în cadrul unei acțiuni de drept comun, în care era chemată să afle adevărul privind întinderea dreptului recurentei de a primi prețul pentru munca depusă de muncitorii acesteia (fapt necontestat nici de prima instanță și nici de intimata-pârâtă), instanța de apel a refuzat să efectueze verificările necesare, apreciind superficial că omisiunea (nedovedită) acesteia de a transmite fișele de pontaj ar echivala practic cu pierderea posibilității de a mai solicita vreo contraprestație - fapt ce nu fusese avut în vedere de către instanța de fond (care reținuse că lucrările au fost realizate) și reprezintă o înrăutățire a situației sale procesuale.

Recurenta mai apreciază că a fost încălcat și principiul fundamental al aflării adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., fiindu-i respinse în mod nejustificat probe care ar fi putut lămuri situația de fapt. Astfel, consideră că nu există niciun temei legal/moral pentru care instanța de apel să refuze să pună în vedere societății intimate să depună la dosar corespondența purtată de părți, în condițiile în care, din cauza falimentului și a pandemiei, recurenta nu a fost în măsură să depună ea însăși aceste înscrisuri.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de casare invocat - pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. - recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1.270, 1.350 și 1.516 C. civ.

Astfel, susține că și-a îndeplinit obligațiile contractuale și că era îndreptățită să primească contraprestația prevăzută în contract, intimata C. S.R.L. fiind în culpă pentru neîndeplinirea propriilor obligații.

Principala obligație a recurentei ce a rezultat din contract era de a pune la dispoziția societății intimate un număr de cel puțin 25 de muncitori, pentru cel puțin 12 luni de la prezentarea pe șantier, în vederea realizării anumitor categorii de lucrări în construcții, conform indicațiilor intimatei și în beneficiul acesteia.

Recurenta a pus la dispoziția societății intimate muncitorii salariați, în numărul și pentru durata convenită, cu calificarea necesară pentru realizarea de lucrări în construcții și în acord cu solicitările acesteia.

O dovadă clară în acest sens rezultă din faptul că, până la momentul în care a început să fie în întârziere cu plata facturilor, intimata nu a prezentat nicio obiecție semnificativă cu privire la muncitori și performanța acestora.

Astfel, susține că intimata nu a prezentat obiecții cu privire la muncitori la momentul testării acestora pe șantier, cum avea obligația conform art. 7.1.9 din contract, nu a notificat de trei ori, nominal, presupusa performanță slabă a muncitorilor, individual, cu privire la care afirmă că avea nemulțumiri, cum avea obligația conform art. 7.1.7 din contract, a continuat să folosească muncitorii luni de zile, inclusiv pe cei cu privire la care susține că avea obiecții, a solicitat, cu mici excepții, ca aceștia să rămână în continuare pentru diverse perioade, nu a pus niciodată în întârziere recurenta și nu a reziliat contractul în ciuda faptului că, potrivit afirmațiilor sale, făcute în contextul întârzierilor la plata facturilor, performanța muncitorilor ar fi fost atât de slabă încât se impunea reducerea cu 50% a prețului și nu a dovedit niciodată că ar fi suportat vreo pierdere ca urmare a pretinsei lipse de performanță a muncitorilor care i-au fost puși la dispoziție.

Cu toate acestea, instanțele de fond au reținut în mod greșit că societatea recurentă nu și-ar fi îndeplinit obligațiile.

Mai mult, instanța de apel a reținut că simplul fapt că recurenta nu a fost în măsură să depună foile de pontaj la momentul formulării apelului echivalează cu aceea că partea nu ar fi dovedit îndeplinirea obligațiilor care îi reveneau, în ciuda faptului că la momentul refuzului de a plăti facturile intimata nu a invocat lipsa pontajelor, ci a recunoscut îndeplinirea obligațiilor de către recurentă.

Prin urmare, raportat la conduita Societății C. S.R.L., interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1.270, 1.516 și 1.350 C. civ., coroborate cu prevederile contractuale, presupunea ca instanța de apel să rețină faptul că societatea pârâtă nu a dovedit vreo culpă a recurentei-reclamante, sustrăgându-se fără temei de la îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau, impunându-se atragerea răspunderii sale contractuale.

Dintr-o altă perspectivă a aceluiași motiv de casare, consideră că intimata-pârâtă C. S.R.L. a denunțat unilateral și abuziv contractul.

Astfel, instanța de apel a interpretat în mod greșit atât conduita și manifestările de voință a intimatei-pârâte, cât și principiul irevocabilității actelor juridice, încălcând dispozițiile art. 1.276 și 1.270 C. civ., raportat la art. 11 din contract.

Refuzul categoric al intimatei de a mai executa contractul până când recurenta nu și-ar fi asumat un cost vădit insuportabil (reducerea cu 50% a prețului), după ce munca fusese prestată, reprezintă pentru orice persoană normală o intenție evidentă de încetare unilaterală a contractului, iar nu o „solicitare de continuare a discuțiilor între părți în vederea lămuririi raporturilor dintre ele”, cum inexplicabil a reținut instanța de apel.

În concluzie, pentru respectarea dispozițiilor legale privind efectul obligatoriu al contractului și irevocabilitatea actului juridic, de altfel principii fundamentale și esențiale de drept -

pacta sunt servanda

, se impunea ca instanța de apel să constate că intimata-pârâtă, prin conduita sa, a hotărât încetarea unilaterală a contractului, motiv care atrage răspunderea sa și obligarea la plata de despăgubiri conform contractului.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat

întâmpinare

, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar, ca nefondat; respingerea în întregime a cererii de recurs, ca neîntemeiată și menținerea deciziei atacate.

În esență, cu referire la inadmisibilate, a arătat că argumentele recurentei din cadrul primului motiv de recurs nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de cele două reguli de procedură. Instanța de apel a fost învestită cu rejudecarea cauzei în fond, în întregime, reclamanta, reluând toate motivele exprimate la fond, a criticat sentința tribunalului sub toate aspectele, inclusiv sub aspectul dovedirii serviciilor de prezentare a fișelor de pontaj. Prin urmare, instanța de apel nu a făcut decât să rejudece fondul în limitele în care a fost învestită.

Cu privire la încălcarea regulii privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac, situația apelantei nu s-a înrăutățit în apel având în vedere că instanța a menținut soluția tribunalului, curtea de apel neacordând mai mult intimatei, respectiv nu a redus din pretențiile acordate de prima instanță.

În mod greșit se afirmă de către recurentă că instanța de fond nu ar fi analizat situația fișelor de pontaj și relevanța lor din punct de vedere al dovedirii pretențiilor contractuale, respectiv dovada întocmirii și comunicării acestora, aspecte care ar fi fost puse în discuție și reținute pentru prima oară în faza apel, ceea ce nu este adevărat.

Instanța de apel nu a înrăutățit situația apelantei, recurenta fiind nemulțumită de faptul că motivarea curții de apel este mai detaliată decât cea a primei instanțe, motivarea proprie netrebuind, însă, confundată cu încălcarea regulii privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat și aplicat corect dispozițiile contractuale, așa cum sunt cele prevăzute de art. 6 din contract, invocate chiar de către recurentă, care reglementează modul de facturare bazat pe fișele de pontaj semnate de ambele părți.

Cu privire la dispozițiile art. 1.270 C. civ., instanța de apel nu a nesocotit această normă ci, dimpotrivă, a dat eficiență prevederilor contractuale care reflectă voința părților, pe care le-a analizat în detaliu și le-a interpretat în mod sistematic și corect.

În prezenta speță, problema nu a reprezentat-o respectarea unei anume proceduri sau formalism cu privire la câțiva muncitori care nu aveau calificarea necesară, ci faptul că majoritatea acestora nu aveau calificarea necesară, ceea ce a impus inițierea unor discuții ample, generale, cu scopul identificării unor soluții avantajoase pentru ambele părți, inclusiv sub forma renegocierii termenilor contractuali.

Există o cauzalitate directă între calificare și randament. Randamentul muncitorilor aduși în șantier de către recurentă a fost extrem de scăzut față de alți muncitori calificați din șantier, respectiv raportul volum de muncă (efortul depus) și productivitate (folosul, efectul obținut), într-o unitate de timp. De asemenea, calitatea muncii a fost foarte scăzută, majoritatea muncitorilor neavând nicio idee despre lucrul cu gipscarton. În aceste condiții, nu se pot solicita la plată anumite sume de bani calculate în baza unor rapoarte în care este trecut, pentru un muncitor necalificat, un volum de 9 ore/zi, deși el a prestat în realitate doar 3 ore, acesta fiind randamentul față de un alt muncitor calificat.

În concluzie, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.270, 1.350 și 1.516 C. civ. s-au efectuat în mod corect și temeinic de către instanța de apel, iar în temeiul acestor dispoziții de drept material a fost aplicat art. 6.1 din contract, care, coroborat cu art. 1.350 C. civ., demonstrează că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a depune pontajele pentru care ea însăși și-a asumat obligația contractuală de a le întocmi.

În drept, a invocat art. 488, 492 și 497 C. proc. civ., precum și art. 1.270 și 1.350 C. civ.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 07 martie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 15 iunie 2023, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ținând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale reclamantei, care privesc starea de fapt („instanțele de fond au reținut în mod greșit că subscrisa nu ne-am fi îndeplinit obligațiile”) și reevaluarea unor probe [„sub acest aspect, vă rugăm să aveți în vedere și faptul că emailurile și corespondența depuse (...) nu pot constitui o dovadă în sensul neîndeplinirii obligațiilor de către subscrisa (...)”; „raportat la conduita C. (...), presupunea ca instanța de apel să rețină faptul că C. nu a dovedit vreo culpă a subscrisei și s-a sustras fără temei de la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau (...)”] sau chiar respingerea unor cereri în probațiune nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În esență, prin recursul declarat societatea reclamantă a criticat decizia curții de apel susținând, pe de o parte, că aceasta ar nesocoti reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității [pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.], iar, pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material [pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din cod], cu referire la art. 1.270, 1.350 și 1.516 C. civ.

Înalta Curte constată că, în speță, nu au fost încălcate normele de procedură care reglementează regulile procesului civil indicate de recurentă întrucât, contrar celor susținute, instanța de apel nu a adus atingere limitelor efectului devolutiv al căii ordinare de atac, părții recurente nefiindu-i nici înrăutățită situația în propriul apel.

Într-adevăr, instanța de apel este obligată să verifice stabilirea stării de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, numai în limitele cererii de apel. Ca urmare, deși devolutiv, apelul este limitat numai la criticile formulate prin cerere de către partea nemulțumită de soluția primei instanțe. Altfel spus, devoluțiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare este guvernată de două reguli fundamentale:

tantum devolutum quantum apellatum

și

tantum devolutum quantum iudicatum

, concretizarea primeia regăsindu-se în dispozițiile art. 477 C. proc. civ.

Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, dar, în același timp, vor trebui evaluate și toate apărările formulate de partea adversă, deoarece numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Or, câtă vreme prima instanță a respins atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, hotărârea fiind atacată de ambele părți, iar prin decizia pronunțată prima instanță de control judiciar, rejudecând cauza pe fond, a menținut sentința tribunalului, este evident că nu se pune problema nici a încălcării limitelor efectului devolutiv, prin raportare la ceea ce s-a apelat de către partea reclamantă, și nici a înrăutățirii situației acesteia în propria cale de atac, nemulțumirea părții fiind dată de modul în care instanța devolutivă a analizat probatoriul și a soluționat cererile în probațiune, respingându-i, motivat, unele dintre solicitări. Însă, aceasta nu se constituie într-un motiv de casare, încadrabil la pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., cum greșit consideră recurenta, chiar dacă nu din perspectiva inadmisibilității invocate de intimată.

Motivul de recurs antemenționat poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Acest text dă expresie caracterului devolutiv al apelului și enunță principiul potrivit căruia, în limitele cererii de apel, controlul exercitat de instanța superioară poartă asupra modului de stabilire a stării de fapt și a aplicării legii de către prima instanță.

În cauză, instanța de apel a verificat situația de fapt stabilită de prima instanță, precum și aplicarea legii, așadar prima instanță de control judiciar și-a exercitat rolul prevăzut de norma legală. În realitate, prin criticile întemeiate pe acest motiv de casare, societatea recurentă aduce în discuție nu modul de exercitare a atribuțiilor legale de către instanța de apel, ci nemulțumirea că situația de fapt reținută de judecători nu concordă cu apărările sale și cu propriul mod de reprezentare a obligațiilor asumate convențional.

Or, stabilirea situației de fapt în cauză nu reprezintă o încălcare de către instanța de apel a celor două reguli de care se prevalează recurenta, ci o manifestare a rolului acesteia în stabilirea adevărului, în deplin acord cu cele statuate prin art. 22 C. proc. civ., pe baza probelor administrate și a apărărilor formulate de părțile aflate în litigiu.

Totodată, Înalta Curte reține și că recurenta, prin invocarea încălcării unor reguli ale procesului civil, urmărește să supună analizei instanței de recurs reevaluarea probelor administrate în proces, argumentând importanța deosebită pe care unele dintre acestea (respectiv adresa nr. 28/11.02.2020 emisă de intimată) o au pentru soluționarea cauzei, fiind nemulțumită de faptul că prima instanță de control judiciar nu i-a atribuit forța probatorie urmărită de parte sau nu a luat măsuri pentru suplimentarea acestor probatorii.

Prin urmare, insatisfacția părții rezidă în modul în care au fost apreciate probele de către instanța de apel, apreciere care ar fi determinat pronunțarea unei soluții greșite, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept.

Recurenta a susținut și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la art. 15, 1.270, 1.350 și 1.516 C. civ.

Cu toate acestea, prin criticile dezvoltate partea tinde la o reapreciere a situației de fapt, susținând că și-a îndeplinit în mod conform obligațiile asumate prin contract, că intimata nu a prezentat nicio obiecție semnificativă cu privire la muncitori și performanța acestora, respectiv că, în pofida acestui lucru, în mod greșit instanțele de fond au reținut că nu și-ar fi îndeplinit obligațiile.

De asemenea, așa cum s-a arătat deja, recurenta urmărește reevaluarea probatoriului, făcând trimitere la corespondența părților litigante, apreciind că instanța de apel ar fi trebuit să rețină contrariul, și anume că intimata nu a dovedit vreo culpă a recurentei, sustrăgându-se fără temei de la îndeplinirea propriilor obligații.

Însă, aceste critici nu susțin încălcarea de către prima instanță devolutivă a prevederilor art. 1.270, 1.350 și 1.516 C. civ., dar nici a art. 1.266 și urm. din același cod, referitor la interpretarea contractului, în condițiile în care, raportat la clauza de la art. 6.1, pontajele trebuiau să fie înaintate zilnic spre verificare către antreprenor (

recte

, societatea intimată) și semnate de ambele părți, urmând ca facturile să fie emise la două săptămâni, pe baza pontajelor agreate.

Nu în ultimul rând, în cadrul aceluiași motiv de recurs s-au formulat critici și cu privire la o pretinsă denunțare unilaterală abuzivă a contractului de către intimată, cu referire la adresa sa nr. 28/11.02.2020.

Critica nu este justificată întrucât, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, pentru a se putea face o analiză fundamentată pe prevederea contractuală de la art. 11.2 este imperios necesară verificarea condiției de bază, respectiv aceea a existenței actului de denunțare unilaterală a contractului. Or, curtea de apel a validat legal modalitatea în care tribunalul a interpretat conținutul respectivei adrese, coroborat cu celelalte clauze contractuale, dar și cu atitudinea manifestată de părți, astfel cum aceasta rezultă din ansamblul probelor administrate, concluzionând judicios că intimata nu a denunțat convenția, ci doar a exprimat o solicitare de continuare a discuțiilor în vederea lămuririi raporturilor dintre cocontractanți, în contextul dovedirii trimiterii mai multor emailuri conținând observații în legătură cu modalitatea defectuoasă de prestare a serviciilor de către mai mulți muncitori.

Potrivit art. 1.266 alin. (1) C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1.267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Astfel, critica întemeiată pe aceste texte de lege este nefondată, instanța de apel aplicând corect respectivele dispoziții de drept material raportului juridic dedus judecății, nepunându-se nici problema încălcării efectului obligatoriu al contractului sau al principiului irevocabilității actului juridic civil.

Aspectele de fapt invocate de recurentă și care privesc modul de derulare a relațiilor contractuale dintre părți nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, întrucât vizează situația de fapt reținută de instanța de apel, iar nu legalitatea deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1791/2022 din 23 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.