ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2343/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, constată și reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 28 ianuarie 2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței să constate nulitatea clauzelor contractuale cuprinse în contractele de furnizare produse alimentare și prestări servicii nr. x din 5 august 2015, contractului nedatat (valabil până la 11 iulie 2016 inclusiv), nr. x din 12 iulie 2016, nr. x din 25 ianuarie 2017, precum și a clauzelor abuzive cuprinse în Anexa 7 (pentru contractul nr. x și a celui nedatat ce și-a produs efectele până la 1 iulie 2016) și la Anexa 4 (pentru contractele aferente perioadei 12 iulie 2016-31 decembrie 2017); să repună părțile în situația anterioară și, prin urmare, să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate de la reclamantă, reprezentând: taxarea de servicii logistice și taxă de mercantizare (conform contractului nr. x și celui nedatat valabil până la 11 iulie 2016), constatând că aceste servicii nu au fost niciodată datorate și nici efectiv prestate în favoarea reclamantei și risturnă lunară (conform contractelor nr. x și nr. x), constatând că acest discount a fost impus reclamantei, iar efectuarea în continuare de comenzi de către pârâtă a fost condiționată de plata acesteia, cu plata accesoriilor până la data achitării efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 138 din 22 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă; instanța a luat act că pârâta solicită cheltuieli pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar pârâta a declarat apel incident, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 771/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, iar pârâta recurs incident.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel nu a aplicat actele normative care sunt incidente în pricina dedusă judecății, respectiv Legea nr. 150/2016 și Directiva 2011/7/UE, ce a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 72/2013, dând și o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Recurenta-reclamantă apreciază că, și în măsura în care instanța ar fi considerat în mod motivat că aceste acte normative nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, ar fi trebuit să dea eficiență normelor generale aplicabile.

Recurenta-reclamantă susține că instanțele de fond au făcut o gravă confuzie între normele aplicabile în prezenta cauză, omițând să observe că a invocat inserarea unor cauze abuzive în contractele de adeziune, impuse de intimata-pârâtă, care s-a bazat pe poziția sa dominantă și pe monopolul creat, clauze care ar fi trebuit analizate prioritar în temeiul Legii nr. 72/2013.

Recurenta-reclamantă susține că instanțele de judecată, procedând strict la analizarea motivelor care le-a condus la înlăturarea de la aplicarea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 72/2013 (prin care s-a transpus în dreptul intern Directiva 2011/7/UE), au omis a observa că a invocat și încălcarea Legii nr. 150/2016, prin care s-au interzis comisioanele și taxele percepute de la furnizor.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, astfel cum reiese din criticile expuse la filele x din motivele de apel, a susținut că acele categorii de clauze enumerate la art. 12 din legea amintită sunt prevăzute ca fiind abuzive, fără a se mai proceda la o analiză efectivă a circumstanțelor speciale ale cauzei, însă enumerarea lor nu face ca toate celelalte clauze invocate ca fiind abuzive și care creează un dezechilibru contractual să nu poată face obiectul cauzei deduse judecății, apreciindu-se de la caz la caz prin analizarea împrejurărilor specifice, raportat la criteriile de la art. 13 din Legea nr. 72/2013, dacă dispozițiile contractuale pot fi considerate abuzive.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a apreciat în mod greșit că avea calitatea de debitor, deși a arătat că, dat fiind specificul contractelor, cel puțin cele ce au fost în vigoare în perioada 2015 - 31 decembrie 2016, acestea aveau un dublu obiect ce o plasa în poziția de creditoare a serviciilor logistice și de mercantizare.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că, întrucât deține și calitatea de creditoare în relația cu S.C. B. S.R.L., instanța a exclus în mod greșit de la aplicare dispozițiile Legii nr. 72/2013.

În opinia recurentei-reclamante, Legea nr. 72/2013 este incidentă în prezenta cauză, creanțele născându-se în perioada 2015 - iulie 2016, cu prelungirea contractului ulterior și pentru perioada iulie - 31 decembrie 2016, rezultând din perceperea de către intimata-pârâtă a unor sume de bani cu titlu de comisioane (de mercantizare și logistice).

Creanțele sunt certe, lichide și exigibile, constând într-o sumă de bani, iar exigibilitatea lor a fost una lunară, potrivit prevederilor contractuale, nefiind contestate de către intimata-pârâtă.

În egală măsură, în ceea ce privește risturna lunară, recurenta-reclamantă apreciază că și aceasta îndeplinește caracteristica de creanță certă, lichidă și exigibilă, fiind stabilită prin raportare la cifra de afaceri lunară, scadența împlinindu-se lunar.

Mai precizează recurenta-reclamantă că sumele solicitate rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști și că, după interzicerea perceperii de taxe și servicii de la furnizor prin Legea nr. 150/2016, intimata-pârâtă a schimbat numai denumirea sub forma căreia obținea beneficii financiare, dar care în continuare au fost stabilite procentual, transformând beneficiile în risturnă lunară calculată la nivelul cifrei de afaceri.

Recurenta-reclamantă consideră că, pentru înțelegerea cât mai bine a domeniului de aplicabilitate a Legii nr. 72/2013, sunt relevante statuările ce se desprind din Cauza C-199/19, unde se analizează aplicabilitatea Directivei 2011/7/UE. În această cauză, procedându-se la analizarea articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, s-a reținut că acesta trebuie interpretat în sensul că un contract a cărui prestație principală constă în predarea cu titlu oneros a unui bun constituie o tranzacție comercială care conduce la o prestare de servicii, în sensul dispoziției menționate, cu condiția ca această tranzacție să fie efectuată între întreprinderi.

Ca atare, Directiva 2011/7/UE era aplicabilă chiar și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 150/2016, în virtutea art. 288 TFUE, potrivit căruia directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, iar instanța a înlăturat de la aplicare această directivă fără a oferi vreo justificare, deși aceasta face parte din dreptul derivat al Uniunii Europene, iar, potrivit art. 4 alin. (2) C. civ., dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.

Totodată, recurenta-reclamantă susține și că aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene este reglementat de dispozițiile art. 5 C. civ., conform cărora normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar indiferent de calitatea sau statutul părților.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă susține că, în ceea ce privește invocarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a arătat că prima instanță a nesocotit aceste dispoziții, întrucât, în cazul în care ar fi constatat că nici Legea nr. 72/2013 și nici Legea nr. 150/2016 nu își găsesc aplicabilitate, totuși ar fi trebuit să judece potrivit principiilor generale ale dreptului, printre care și principiul bunei-credințe, principiul echității, dar și prin raportare la dispozițiile art. 1.767 C. civ. (privitoare la caracteristicile transmiterii dreptului de proprietate, alături de cheltuiala pricinuită de dobândirea dreptului de proprietate a bunului, precum și riscul pieirii lui).

Recurenta-reclamantă susține că, atunci când a făcut referire la aplicarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a avut în vedere aplicarea tezei finale, respectiv că instanța ar fi trebuit să analizeze cele invocate prin prisma principiilor generale ale dreptului, nicidecum în baza principiilor legale privitoare la situații asemănătoare, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

O altă critică în susținerea primului motiv de casare invocat vizează faptul că instanța de apel a înlăturat de la aplicare și dispozițiile art. 1.202 și art. 1.767 C. civ.

Recurenta-reclamantă arată că dispozițiile contractuale sunt preformulate, nenegociate, stabilite în mod unilateral de către intimata-pârâtă, aspect recunoscut de către aceasta. Or, art. 1.202 C. civ. prevede că, printre altele, sunt considerate clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte, aceasta fiind situația contractelor deduse judecății.

Precizează că nici intimata-pârâtă nu a susținut că ar fi avut loc vreo negociere anterior trimiterii contractului spre semnare, ci doar că, ulterior trimiterii în forma agreată de intimată (și folosită în toate raporturile comerciale), reclamanta ar fi putut iniția negocierile.

Or, potrivit art. 1.202 C. civ., dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu partenerul comercial, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța ar fi trebuit să constate, dată fiind existența între părți a unor contracte de adeziune, că sarcina probei a fost inversată.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1.767 C. civ., recurenta-reclamantă susține că interpretarea instanței de apel este nelegală, momentul transferului dreptului de proprietate nu poate fi considerat ca fiind supletiv, caracterul translativ de proprietate al vânzării rezultând din însăși definiția legală a acesteia, cuprinsă în art. 1.650 C. civ.

Dispozițiile art. 1.673 din noul C. civ. reglementează transferul proprietății bunului vândut ca fiind una dintre obligațiile vânzătorului, pe care o reglementează în mod imperativ, în mod greșit apreciind instanțele de judecată că norma invocată nu ar ocroti un interes public.

În opinia recurentei-reclamante, apreciind în sensul că dispozițiile art. 1.767 C. civ. reprezintă o normă supletivă de la care părțile ar putea să deroge, ar însemna că legiuitorul s-ar dezice de esența contractului de vânzare, dar și de consecințele juridice produse prin transferul dreptului de proprietate asupra bunului vândut, inclusiv în ceea ce privește asumarea riscului bunului, de la data predării acestuia, dar și în ceea ce privește cheltuielile pricinuite de acesta.

Recurenta-reclamantă susține că, în cadrul limitelor libertății contractuale, fiecare parte trebuie să acționeze cu bună-credință, o atare obligație legală nefiind susceptibilă de înlăturare sau limitare (art. 1.170 C. civ.), sub sancțiunea nulității absolute, iar prezumția bunei-credințe poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Ca atare, recurenta-reclamantă consideră că în mod greșit a apreciat instanța că ar fi putut dovedi lipsa posibilității de negociere a clauzelor contractuale și reaua-credință a intimatei-pârâte numai printr-un înscris.

Faptul că toate contractele analizate fac parte din categoria celor de adeziune, iar toate clauzele creează numai obligații în sarcina sa, aflată deja într-o situație de inferioritate, precum și drepturi aproape nelimitate în patrimoniul intimatei-pârâte este, în opinia recurentei-reclamante, suficient pentru constatarea relei-credințe contractuale a părții adverse.

Nivelul de exigență în interpretarea legalității clauzei criticate ar fi trebuit, potrivit recurentei-reclamante, să fie unul mai ridicat decât în cazul unui contract normal, negociat de părți, având în vedere și prevederile art. 9 alin. (2) C. civ., potrivit cărora stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Mai arată recurenta-reclamantă, în raport cu art. 1.170 C. civ., că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, ele neputând înlătura sau limita această obligație.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă invocă nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477 și art. 478 Cod procedură civilă, potrivit cărora instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant și de cele arătate în motivarea apelului.

În acest sens, recurenta-reclamantă invocă faptul că, deși prin încheierea din 25 octombrie 2021 instanța de apel a luat act de renunțarea la capătul 4 din cererea de apel pe care a formulat-o, prin hotărârea recurată a omis manifestarea sa de voință și a analizat în cuprinsul apelului și acest motiv, cu încălcarea art. 477 Cod procedură civilă.

Astfel, potrivit recurentei-reclamante, în analizarea motivelor de apel, instanța a omis a avea în vedere consecințele juridice care urmau a se produce prin renunțarea la motivul de apel nr. 4, respectiv cel referitor la greșita reținere de către instanța de fond a inexistenței pentru perioada 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016 a unui contract încheiat valabil între părți, deoarece contractul depus la dosar nu ar fi fost semnat de pârâtă.

Potrivit considerentelor ce au condus instanța de apel la pronunțarea soluției de respingere a apelului, aceasta face referire la derularea unor raporturi comerciale timp de mai bine de doi ani, cu luarea deci în considerare și a perioadei cuprinse între 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016, deși la motivul de apel în legătură cu valabilitatea acestui contract a renunțat în ședința de judecată din 25 octombrie 2021, iar instanța a luat act de această renunțare.

Recurenta-reclamantă conchide în sensul că aspectele reținute de instanța de apel încalcă art. 477 C. proc. civ. referitor la limitele efectului devolutiv al apelului, această reținere in extenso conducând la schimbarea situației de fapt reținute de prima instanță.

A mai invocat recurenta-reclamantă că, prin renunțarea la acest motiv de apel, a urmărit ca aspectele reținute de prima instanță să dobândească putere de lucru judecat.

În plus, astfel cum susține recurenta-reclamantă, potrivit art. 479 Cod procedură civilă instanța de apel a nesocotit limitele judecății apelului, aceasta putând verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt, iar această situație de fapt nu a făcut obiectul apelului.

Cu privire la consecințele juridice produse de neapelarea sentinței în legătură cu reținerea de către prima instanță a inexistenței relațiilor comerciale în perioada 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel ar fi trebuit să constate că, cel puțin pentru această perioadă, neexistând un nou contract încheiat între părți, și-a produs efectele contractul anterior, respectiv cel în baza căruia s-a achitat comisionul lunar aferent serviciului de mercantizare și administrare gamă sortimentală datorat de furnizor beneficiarului, la cuantumul de 4.5%, iar comisionul aferent serviciului logistic-livrare centralizată la depozit a fost stabilit la valoarea de 12%/lună.

Recurenta-reclamantă arată că aceste comisioane au fost percepute de către intimata-pârâtă după interzicerea perceperii de taxe și servicii de la furnizor prin Legea nr. 150/2016, aceasta schimbând numai denumirea sub forma căreia obținea beneficii financiare, dar care în continuare au fost stabilite procentual, transformând beneficiile în risturnă lunară calculată la nivelul cifrei de afaceri.

În susținerea acestui argument, recurenta-reclamantă face trimitere la dispozițiile contractuale, susținând că acestea nu au fost analizate de instanța de apel, fapt pentru care este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată, de asemenea, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde "motive contradictorii de natura cauzei" (Sic!).

În acest sens, arată că nu înțelege cu exactitate dacă prima instanța a exclus de la aplicare dispozițiile Legii nr. 72/2013, câtă vreme a arătat că, și dacă s-ar reține în litigiul dedus judecății că negocierile nu ar fi existat, acest aspect nu constituie per se o condiție necesară pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul încheiat între profesioniști, nefiind menționată ca atare în cuprinsul art. 13 din Legea nr. 72/2013.

Arată recurenta-reclamantă că, prin motivele de apel, a invocat faptul că prima instanță s-a contrazis, reținând pe de o parte că Legea nr. 72/2013 nu este aplicabilă, iar pe de altă parte că lipsa negocierii nu constituie o condiție necesară pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor considerate ca fiind abuzive potrivit aceleiași legi.

Deși instanța de apel a respins în totalitate apelul formulat, recurenta-reclamantă susține că aceasta nu a arătat motivele care au condus la înlăturarea acestor critici.

Un ultim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă vizează depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Apreciază recurenta-reclamantă că înlăturarea de la aplicarea concretă a legii în cauza dedusă judecății reprezintă un exces de putere ce derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, fiind un exces față de limitele fixate prin norme constituționale.

Denegarea de dreptate realizată de instanțele de judecată, în sensul înlăturării de la aplicarea legilor în vigoare și incidente în cauză, reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, o depășire a puterii judecătorești, aceasta fiind chemată să aplice legea.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca nefondat, precum și cerere de recurs incident, în susținerea căreia a adus următoarele argumente:

În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că respingerea excepției prescripției de către instanța de apel, în raport cu dispozițiile art. 2.525 din C. civ., reprezintă o încălcare a principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

Din această perspectivă, arată că reclamanta a solicitat în mod expres ca restituirea prestațiilor să fie făcută în baza plății nedatorate, fără să menționeze că ar solicita repunerea părților în situația anterioară ca efect al nulității.

Raportat la principiul disponibilității, instanța de apel trebuia să analizeze prescripția prin raportare exclusiv la temeiul de drept indicat de către reclamantă și nu să adauge un text de lege care nu a fost avut în vedere de către partea care a declanșat procesul.

Recurenta-pârâtă invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arată că instanța de apel trebuia să soluționeze excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport cu dispozițiile art. 2.528 din C. civ. și să constate că, pentru plățile efectuate de reclamantă anterior datei de 28 ianuarie 2017, a intervenit prescripția.

În opinia recurentei-pârâte, dispozițiile art. 2.525 din C. civ. nu sunt aplicabile în speță, acestea având relevanță doar în situația în care cererea de chemare în judecată are un singur capăt de cerere, respectiv acțiune în nulitate, iar acțiunea pentru restituirea prestațiilor ar fi formulată ulterior. Dacă este vorba despre prestații succesive, se va aplica art. 2.526 C. civ., care prevede că termenul curge separat pentru fiecare prestație devenită exigibilă, legiuitorul neavând intenția de a transforma o acțiune prescriptibilă, precum restituirea prestațiilor, într-o acțiune imprescriptibilă.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că, în situația în care se formulează în cadrul aceleiași acțiuni o cerere având două petite, respectiv atât nulitatea cât și restituirea prestațiilor, restituirea acestor prestații se va analiza din perspectiva art. 2.523, coroborat cu art. 2.528 din C. civ., adică începând cu momentul la care fiecare plată a fost efectuată.

A considera că termenul de prescripție curge de la momentul la care instanța se pronunță asupra pretinsului caracter abuziv al clauzelor respective, reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, un raționament greșit, pe de o parte pentru că i se permite reclamantei să își invoce propria culpă, iar pe de altă parte pentru că i se permite reclamantei, prin simpla sa manifestare de voință, să transforme o acțiune eminamente prescriptibilă, precum acțiunea în restituirea prestațiilor, într-o acțiune imprescriptibilă, precum acțiunea în nulitate absolută.

Astfel cum susține recurenta-pârâtă, chiar dacă nulitatea absolută, având în vedere importanța acesteia, a fost reglementată de către legiuitor ca fiind imprescriptibilă, acțiunea în restituirea prestațiilor este o acțiune patrimonială, prescriptibilă și este contrar legii a considera că un creditor dobândește beneficiul imprescriptibilității pentru restituirea prestațiilor doar pentru că o astfel de cerere este alăturată unei acțiuni în nulitate absolută.

Conchide recurenta-pârâtă în sensul că în mod nelegal instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a invocat-o, pentru perioada anterioară datei 28 ianuarie 2017, impunându-se admiterea recursului incident și casarea deciziei sub acest aspect.

Cererea de recurs incident a fost comunicată intimatei-reclamante, iar la 24 august 2022 aceasta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

O primă critică a recurentei-reclamante în susținerea acestui motiv de casare vizează faptul că instanța de apel în mod nelegal a înlăturat de la aplicare dispozițiile Legii nr. 72/2013 și pe cele ale Legii nr. 150/2016.

Înalta Curte notează că Legea nr. 72/2013, invocată în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de către reclamantă, se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă.

Legea nr. 72/2013 constituie o reglementare specială, cu un obiect concret, limitat la clauzele în mod expres arătate în cuprinsul său, motiv pentru care nu poate fi supus analizei caracterul abuziv al oricărui tip de clauză contractuală, ci doar acele clauze prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare, astfel cum se reglementează în mod expres în art. 12 din lege, iar referitor la prevederile art. 13 din lege, se reține că acestea cuprind criteriile pe baza cărora este posibilă calificarea ca abuzivă a clauzelor sau practicilor la care se referă art. 12 din actul normativ evocat.

Legea transpune Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii plății în tranzacțiile comerciale, ce urmărește combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăților.

În mod legal instanța de apel a apreciat că dispozițiile contractuale nu puteau fi analizate și interpretate din perspectiva Legii nr. 72/2013, întrucât nu stabilesc termenul de plată, rata dobânzii sau daune-interese suplimentare, statuând, de altfel, corect în sensul că în contractele invocate de către recurentă, aceasta avea calitatea de debitor al prestației ce formează obiectul judecății de față și nu pe cea de creditor, astfel cum impune legea invocată.

De altfel, instanța supremă constată că raționamentul instanței de apel sus-evocat nu a fost combătut de către recurenta-reclamantă, care s-a limitat la a relua susțineri dezvoltate deja prin motivele de apel și cărora instanța de prim control le-a dat dezlegare.

Ca atare, reținând că Legea nr. 72/2013 nu este incidentă în cauză, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor prin care recurenta-reclamantă a invocat îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, care ar presupune analiza pe fond a pretențiilor, lucru care în cauză nu s-a realizat.

Pentru aceleași argumente, Înalta Curte, subliniind caracterul specific și limitativ al stipulațiilor contractuale prevăzute a cădea sub incidența controlului din perspectiva caracterului abuziv, nu poate reține nici incidența în cauză a aspectelor asupra cărora a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-199/19, în care se face referire la prestația principală a contractului.

Instanța supremă apreciază că nu poate fi reținută nici critica relativă la greșeala pe care a făcut-o instanța de apel atunci când nu a aplicat dispozițiile Legii nr. 150/2016, pentru următoarele argumente:

Dispozițiile acestui act normativ, prin care s-a modificat Legea nr. 321/2009 au intrat în vigoare la 18 iulie 2016, așa cum judicios afirmă recurenta-reclamantă. Ele nu au incidență în speță, întrucât, potrivit criticilor formulate, nu conțin prevederi care să se încadreze în cele trei categorii de clauze care pot fi cenzurate din perspectiva Legii nr. 72/2013.

Pe de altă parte, Înalta Curte remarcă și faptul că această critică este în contradicție cu cea subsumată de parte motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind faptul că recurenta-reclamantă afirmă că, prin analiza unui motiv de apel la a cărui judecată a renunțat, instanța de apel i-a produs o vătămare constând în împiedicarea producerii efectului de lucru judecat asupra unui element de fapt - inexistența raporturilor juridice contractuale în perioada iulie-31 decembrie 2016 în baza unui contract nou. Or, partea nu poate afirma că un text de lege nu a fost aplicat unor raporturi juridice pretins preexistente, derulate în baza unui contract anterior, acesta neputând opera decât pentru viitor, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 alin. (1) teza finală C. civ., nu și pentru raporturile juridice anterioare datei intrării lui în vigoare.

Înalta Curte nu poate reține nici încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. civ., această dispoziție legală statuând în sensul că "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile". Or, Directiva 2011/7/UE nu se încadrează în dispozițiile legale invocate, pe de o parte pentru că o directivă trebuie transpusă în legislația națională (ceea ce în cauză s-a realizat chiar prin Legea nr. 72.2013) și pe de altă parte pentru că ea nu reprezintă un pact sau un tratat referitor la drepturile fundamentale ale omului, ea vizând combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale.

În ceea ce privește argumentele recurentei-reclamante referitoare la înlăturarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.202 C. civ., precum și cele referitoare la reaua-credință a intimatei-pârâte, acestea nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Criticile ce vizează caracterul negociat al contractelor, faptul că acestea se înscriu în dispozițiile legale referitoare la contractele de adeziune, precum și reaua-credință a intimatei-pârâte, reprezintă, de fapt, nemulțumire părții în raport cu modul în care instanța de apel a conchis asupra stării de fapt.

Acestea reprezintă critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale extraordinară de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce privește caracterul de normă imperativă a art. 1.767 C. civ., Înalta Curte constată că, prin apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe sub acest aspect, iar instanța de apel a răspuns acestei critici.

Susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 5 alin. (3) Cod procedură civilă se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, astfel cum statuează dispoziția procedurală mai sus menționată, "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

Instanța de judecată este ținută să soluționeze cauza în limitele trasate de părți. Or, faptul că dispozițiile legale invocate de către reclamantă ca temei de drept al acțiunii nu au putut fi reținute de către instanță ca având incidență nu are drept consecință obligația ca cererea de chemare în judecată să fie analizată în raport de principiile generale ale dreptului, cauza fiind întemeiată pe dispoziții legale inaplicabile, nu pe un vid legislativ.

Nu poate fi reținută nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 477, art. 478 și art. 479 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Totodată, art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ.. statuează că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, invocând încălcarea normelor de procedură mai sus menționate, critică aspectul reținut de către instanța de apel cu privire la situația de fapt, respectiv la derularea unor raporturi comerciale cu luarea în considerare și a perioadei cuprinse între 12 iulie 2016 - 31 decembrie 2016. În fapt, de esența acestei critici este faptul că instanța de apel, nesocotind renunțarea la judecata unui motiv de apel și principiul disponibilității, a vătămat-o pe recurenta-reclamantă prin aceea că a împiedicat producerea efectului pozitiv asupra unui element de fapt, respectiv inexistența raporturilor juridice contractuale dintre părți în baza unui nou contract în intervalul 12 iulie-31 decembrie 2016, asupra căruia a statuat tribunalul.

Într-adevăr, la termenul din 25 octombrie 2021 instanța de apel a luat act de renunțarea la acest motiv de apel, iar în considerentele deciziei a reținut că părțile au derulat raporturi comerciale timp de mai bine de doi ani de zile (paragraful ultim al paginii 34 a deciziei - fila x verso a dosarului de apel). Cu toate acestea, în cauză nu s-a produs nicio încălcare a efectului devolutiv al apelului și nici a principiului disponibilității, în condițiile în care în actul de procedură numit "întâmpinare și apel incident" partea adversă a adus în discuție problema raporturilor comerciale încheiate în perioada de referință, iar instanța de prim control judiciar avea obligația, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., să răspundă acestei apărări, făcută atât pe cale de apel incident, cât și pe cale de întâmpinare.

În consecință, în cauză nu se verifică motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura de la analiză criticile de netemeinicie invocate de recurenta-reclamantă, care vizează interpretarea dispozițiilor contractuale, analiză care nu se poate efectua decât în raport de probele administrate în cauză.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel nu a analizat toate argumentele sale, Înalta Curte reține că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor părților.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și care conduce logic la soluția adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude atât ipoteza insuficientei motivări, cât și pe cea a contradictorialității motivării ori a lipsei de legătură a acesteia cu specificul cauzei.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului statal, un exces față de limitele fixate prin norme constituționale sau prin legi organice.

În speță, însă, ceea ce impută recurenta-reclamantă instanței de apel este faptul că au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile legale invocate de către aceasta, aspect care, însă, se circumscrie tocmai sferei de atribuții ale puterii judecătorești, chemate să stabilească situația de fapt și să facă aplicarea la aceasta a dispozițiilor legale apreciate motivat ca incidente, ceea ce se regăsește deplin în considerentele deciziei atacate.

De aceea, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Analizând recursul incident declarat de pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constă în faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, respectiv declanșarea acestuia și libertatea de a-i pune capăt, dar și de a stabili cadrul procesual.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulitățile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialității, a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilității și a principiului oralității dezbaterilor sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea clauzelor contractuale cuprinse în mai multe contracte de furnizare produse alimentare și prestări servicii.

Așa cum reiese din modul de formulare al celui de-al doilea petit, reclamanta a solicitat expres ca instanța să dispună repunerea părților în situația anterioară și, prin urmare, să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate cu titlu de taxe și risturnă.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte subliniază că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat, ca temei de drept al capătului de cerere ce vizează repunerea părților în situația anterioară, dispozițiile art. 1.254 alin. (3) C. civ., care statuează că "În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu".

Este evident, așadar, că cererea formulată de reclamantă viza repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor încasate de către pârâtă, ca urmare a constatării nulității clauzelor contractuale și nu pentru plata nedatorată, instituție juridică distinctă, ceea ce contrazice susținerile recurentei-pârâte.

Față de aceste considerente, în cauză nu poate fi reținută o încălcare de către instanța de apel a principiului disponibilității, cererea fiind soluționată în limitele învestirii. De aceea, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă nu poate fi reținut.

Nici criticile referitoare la intervenirea prescripției extinctive pentru plățile efectuate de către reclamantă anterior datei de 28 ianuarie 2017, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute.

Termenul general de prescripție este de 3 ani, astfel cum prevede art. 2.517 C. civ., drepturile la acțiune având un obiect patrimonial fiind supuse prescripției extinctive, în raport cu dispozițiile art. 2.501 C. civ., prescripția începând să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui - art. 2.523 C. civ.

În același timp, art. 2.525 C. civ. stabilește explicit că prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă. Acest text legal nu instituie nicio derogare în cazul în care restituirea vizează prestații uno ictu ori prestații cu executare succesivă.

Așadar, petitele subsecvente de restituire a prestațiilor executate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive reprezintă consecințe ale constatării caracterului abuziv al clauzei, aceleași ca și în cazul constatării nulității absolute.

Înalta Curte arată că, de vreme ce aceste două petite s-au formulat simultan, termenul de prescripție nu s-a împlinit pentru petitul vizând restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor pretins a fi abuzive, neputând fi reținute dispozițiile art. 2.523 și art. 2.528 C. civ., astfel cum susține recurenta-pârâtă.

Sub un ultima aspect, Înalta Curte arată că afirmațiile recurentei-pârâte în sensul că dispozițiile art. 2.525 C. civ. sunt incidente numai în cazul formulării unor acțiuni distincte nu au temei legal, textul de lege neimpunând această obligație.

Restrângerea, pe cale de interpretare, a dispozițiilor legale mai sus menționate, astfel cum intenționează recurenta-pârâtă, reprezintă o adaugare nepermisă la lege. Or, în condițiile în care 2.525 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanța nu trebuie să distingă, fiind operant principiul general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În consecință, în raport cu rațiunile înfățișate, Înalta Curte, apreciind că în privința deciziei atacate nu subzistă niciunul dintre motivele de recurs invocate prin recursul principal și prin recursul incident, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate cele două căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special și prin administrator judiciar C., împotriva deciziei civile nr. 771/A din 14 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și recursul-incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.