Decizia nr. 2413/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 117/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 14.07.2022, reclamantul A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - în contradictoriu cu pârâtul B.: anularea hotărârii nr. 18/14.05.2022 a Biroului de Conducere al B. și anularea hotărârii nr. 54/11.06.2022 a Congresului Extraordinar al B., prin care s-a validat hotărârea anterior menționată; - în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin atingerile aduse onoarei, reputației și demnității reclamantului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 117 din 3 februarie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a luat act de renunțarea reclamantului la primele două capete de cerere, având ca obiect anularea hotărârii nr. 18/14.05.2022 a Biroului de Conducere al B. și anularea hotărârii nr. 54/11.06.2022 a Congresului Extraordinar al B. și a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții E., D. și C., ca nefondat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1308A din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 117 din 3 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți E., D. și C., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1308A din 25 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3), raportat la art. 194 lit. d) C. proc. civ., în interpretarea coroborată cu art. 431 din același act normativ, atunci când a reținut că, din moment ce apelantul a invocat un text de lege diferit față de cel care reprezintă fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, această împrejurare echivalează cu schimbarea cauzei acțiunii. Susține că noțiunea de cauză a cererii de chemare în judecată este definită de art. 194 lit. d) C. proc. civ. și este reprezentată de motivele de fapt și de drept care explică pretenția formulată de reclamant împotriva pârâtului, constituind o categorie juridică ce are rolul de a explica și de a reprezenta temei pentru obligația solicitată a fi stabilită de instanța de judecată în sarcina pârâtului. În contextul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată presupune ca motivele de apel să se întemeieze pe instituții juridice complet diferite de categoria juridică invocată drept fundament al obligării pârâtului. Afirmă că analiza instanței de apel nu a vizat identificarea categoriei juridice invocate în cadrul judecății în prima instanță pentru a se realiza o comparație cu instituția juridică invocată în apel, ci a concluzionat doar în sensul unei diferențe între dispozițiile legale invocate în cele două etape ale procesului civil, ceea ce nu echivalează cu o diferență între categoriile juridice. Astfel, instanța de apel a realizat o extindere nejustificată a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin faptul că a reținut, în sfera noțiunii de schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, invocarea în apel a unui text de lege diferit de dispoziția legală care a reprezentat fundamentul juridic al cererii introductive, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3), raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care pot exista motive al căror conținut legal și faptic excedează judecății în prima instanță, dar care nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată atunci când reprezintă o argumentație circumscrisă unui motiv de apel. În acest sens, invocarea art. 219 alin. (2) C. civ. nu poate fi considerată o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., pentru că norma juridică inserată în art. 219 alin. (2) C. civ. reglementează tot o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, similar art. 1357 C. civ. Mai susține recurentul că, în interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 478 alin. (3) cu cele ale alin. (2) teza I C. proc. civ., schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată este condiționată de cerința negativă ca argumentația circumscrisă motivelor de apel să nu fi fost invocată în cadrul judecății în primă instanță, însă, în speță, prevederile art. 219 C. civ. au fost indicate în răspunsul la întâmpinare depus în primă instanță, în combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive și a apărărilor de fond pe care pârâții le-au formulat. Arată că, din cuprinsul deciziei atacate, nu rezultă că instanța de apel ar fi verificat în ce măsură este îndeplinită condiția negativă rezultată din interpretarea realizată anterior, motiv pentru care, în condițiile în care legiuitorul impune pentru existența schimbării cauzei cererii de chemare în judecată îndeplinirea cerinței rezultate din art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a procedat contrar acestei norme procedurale. Afirmă că, în raport cu conținutul art. 477 și art. 478 C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv, interdicția schimbării cauzei cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate interpreta în sensul că vizează ambele componente ale cauzei cererii de chemare în judecată (motivele de fapt, respectiv motivele de drept). Susține că doar baza factuală a cauzei este imuabilă, schimbarea componentei legale a cauzei cererii de chemare în judecată fiind posibilă în cadrul judecății în apel, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la prerogativa instanței de judecată de a da calificare juridică faptelor, astfel că instanța de apel greșit a reținut, pentru aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., exclusiv diferența de texte legale indicate în cele două etape procesuale. Recurentul invocă, în aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1357 și art. 219 C. civ., sens în care arată că în decizia recurată se validează argumentația primei instanțe, criticată prin motivul de apel întemeiat pe încălcarea art. 219 C. civ.. Astfel, raționamentul instanței de apel este că pârâții nu ar fi săvârșit nicio faptă ilicită în calitatea de persoane fizice, ci în calitate de reprezentanți ai B., interpretare contrară dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesar doar ca fapta să aibă caracter ilicit. Învederează că, procedând astfel, instanța de apel stabilește o condiție suplimentară pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, pe care legea nu o prevede, această interpretare fiind contrară dispozițiilor art. 219 alin. (2) C. civ., din care rezultă că reprezentanții persoanei juridice răspund în calitate de persoane fizice pentru faptele lor, calitatea de reprezentant fiind lipsită de importanță în materia răspunderii civile delictuale. Totodată, prin decizia recurată nu a fost analizat motivul de apel vizând îndeplinirea condiției referitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, fiind încălcate prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 din același act normativ. Consideră că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 194 lit. d), raportat la art. 31 C. proc. civ., apreciind că art. 219 C. civ. nu reprezintă un motiv de drept în susținerea cererii de chemare în judecată întrucât nu a fost invocat ca temei al acesteia. Arată că aceste norme reprezintă componenta legală a unei apărări formulate de reclamant, de natură să se circumscrie normei juridice prevăzute de art. 31 C. proc. civ., respectiv noțiunii de răspuns la întâmpinare, astfel că, prin analiza art. 219 C. civ. din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, instanța de apel a realizat o extindere nejustificată a noțiunii de motiv de drept, prevăzută de art. 194 lit. d), raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații nu au depus întâmpinare.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 21 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea principală dedusă judecății, reclamantul a formulat două cereri: o primă cerere, în contradictoriu cu B., prin care a solicitat anularea a două hotărâri emise de structurile de conducere ale partidului, la judecata căreia a renunțat ulterior, și o a doua cerere, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice C., D. și E., având ca obiect obligarea acestora la plata daunelor morale pentru atingeri aduse onoarei, reputației și demnității sale. În concret, reclamantul impută acestora faptul că au diseminat informații false în presă în sensul că acesta ar fi fost exclus din partid pentru neplata cotizației. Prin întâmpinare, pârâții C. și E. au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că au semnat hotărârile a căror anulare se solicită în numele persoanei juridice. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepției arătând că persoanele fizice au fost chemate în judecată pentru plata daunelor morale și că, semnând hotărârea de excludere, au săvârșit un fapt juridic ilicit ce generează obligația de plată a despăgubirilor conform art. 219 alin. (2) C. civ., susținere reluată și în dezvoltarea apărărilor în privința fondului cauzei. Prima instanță a respins această cerere reținând că fapta ilicită nu a fost săvârșită de pârâți, în calitate de persoane fizice, întrucât actele reclamate ca fiind abuzive au fost emise de B. și Democrat, fiind semnate de pârâți în calitate de reprezentanți ai acestuia, astfel că solicitarea de angajare a răspunderii civile delictuale nu are fundament, pârâții acționând în calitate de organe de conducere ale partidului. Instanța de apel a validat hotărârea fondului apreciind că actele menționate de reclamant ca fiind defăimătoare au fost semnate de intimații pârâți, nu în calitate de persoane fizice, ci de reprezentanți ai persoanei juridice, astfel că fapta ilicită este a persoanei juridice. A reținut și că, prin motivele de apel, reclamantul nu a criticat considerentele instanței conform cărora nu s-a dovedit existența unei fapte ilicite în sarcina pârâților persoane fizice, ci doar nemotivarea hotărârii și incidența dispozițiilor art. 219 C. civ., text de lege care nu a fost indicat ca temei al cererii de chemare în judecată și a cărei aplicare, direct în apel, ar presupune schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată cu încălcarea limitelor devolutive ale apelului. Recurentul a criticat acest raționament prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că nu se pune problema unei schimbări a cauzei acțiunii în apel, întrucât norma juridică menționată fundamentează aceeași categorie juridică, cea a răspunderii civile delictuale, și că a fost invocată în fața instanței de fond prin răspunsul la întâmpinare tocmai pentru a combate apărările pârâților care susțineau că au acționat ca reprezentanți ai persoanei juridice. A mai arătat că dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi interpretate extensiv, de o manieră care se opune principiului dreptului la apărare, în condițiile în care au în vedere doar motivele de fapt, nu și motivele de drept. Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că, în cauza dedusă judecății, în aplicarea dispozițiilor art. 219 alin. (2) C. civ., reprezentanții persoanei juridice răspund personal pentru faptele lor. De asemenea a învederat că nu a fost analizată legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită. Critica este fondată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, urmează a se reține, la nivelul situației de fapt, necontestată în cauză, că reclamantul a imputat pârâților împrejurarea că ar fi semnat, în calitate de reprezentanți ai B., acte care denotă o realitate falsă în ceea ce îl privește pe reclamant și au diseminat în presă informațiile denunțate ca false de către acesta. Pârâții au susținut, în apărare, că au acționat exclusiv în calitate de reprezentanți ai persoanei juridice, aceasta fiind persoana în raport de care urmează a se verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a motivat alegerea unei acțiuni directe împotriva persoanelor fizice, invocând și dispozițiile art. 219 C. civ., temei juridic ce nu a fost analizat de prima instanță, atunci când a reținut că fapta ilicită de a semna hotărârile și o adresă prin care este anunțată excluderea reclamantului din partid a fost comisă nu de persoanele fizice, ci de reprezentanți ai organelor de conducere ale persoanei juridice. Această dispoziție legală a fost nesocotită de instanța de fond, care s-a limitat să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive și acțiunea pe fond reținând că fapta ilicită pretinsă nu este a persoanelor fizice, ci a persoanei juridice prin organele sale reprezentative, deși un atare raționament impunea o analiză a dispozițiilor art. 219 C. civ. a căror aplicare ar fi condus la lămurirea cadrului procesual și a coordonatelor de analiză a raportului juridic de drept substanțial. Ca atare, nu se poate susține, astfel cum a afirmat instanța de apel, că invocarea art. 219 C. civ. s-a făcut pentru prima dată în apel și nici că a dus la schimbarea temeiului juridic al cererii deduse judecății, în condițiile în care problema răspunderii pârâților, persoane fizice, pentru fapta proprie în calitate reprezentanți ai organelor de conducere ale partidului a fost antamată în fața instanței de fond. La rândul său, apreciind că textul de lege menționat a fost indicat pentru prima dată în calea devolutivă de atac cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., nici instanța de prim control judiciar nu a analizat incidența dispozițiilor art. 219 C. civ. Or, în contextul invocării textului de lege în primă instanță, este de reținut că reiterarea lui în apel nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere și că temeiul juridic al dreptului la despăgubiri pretins prin acțiune este cel al răspunderii civile delictuale a persoanelor fizice indicate în calitate de pârâți, iar, în contextul în care s-a pus problema răspunderii lor pentru fapte comise în calitate de reprezentanți ai organelor de conducere ale persoanei juridice, rezolvarea acesteia impunea analiza incidenței în cauză a dispozițiilor art. 219 C. civ., care reglementează posibilitatea ca persoanele fizice chemate în judecată să răspundă pentru faptele pe care le-au săvârșit în calitate de reprezentanți ai persoanei juridice, fără ca această judecată să reprezinte o schimbare a cauzei acțiunii. În consecință, în baza art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite dosarul spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va analiza cauza dedusă judecății, verificând dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina persoanelor fizice, raportat la actele materiale care constituie fapta ilicită imputată, valorificând și dispozițiile art. 219 C. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,