ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1159/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1015 din 13 iulie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanții A. și B., având ca obiect obligarea pârâtei C. să le lase în deplină și liniștită proprietate imobilul situat în București. Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 355A din 4 aprilie 2018, a admis apelul și a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții B. și A. A dispus obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x, apartament 1, compus din 2 camere, vestibul, cămară, culoar, baie, WC, bucătărie, în suprafață utilă de 57,65 mp, reprezentând o cotă - indiviză de 17,62 % din imobil, precum și cota - indiviză de 17,62 % din părțile de folosință comune ale imobilului și 21,02 mp teren situat sub construcție, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12 august 1997 încheiat cu SC.

D. SA. A dispus evacuarea pârâtei din imobilul menționat și obligarea acesteia să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 14.844,8 RON, din care 12.844,8 RON taxă judiciară de timbru, iar 2.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Totodată, a dispus obligarea intimatei-pârâte să plătească apelanților cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 2.142 RON, din care 642 RON taxă judiciară de timbru, iar 1.500 RON, onorariu de avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că prin Decizia civilă nr. 2107A/07 septembrie 1999, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, pârâtul fiind obligat să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, în integralitatea sa.

De asemenea, au fost respinse cererile de intervenție formulate în interesul pârâtului de C. pârâtă în cauza de față. S-a reținut că prin contractul nr. x/12 august 1997, SC. D. SA. a vândut pârâtei C. apartamentul nr. x, ce face obiectul revendicării în prezenta cauză.

Prin urmare, s-a reținut că pentru imobilul în litigiu atât reclamanții cât și pârâta prezintă un titlu de proprietate provenind de la autori diferiți, cu consecința că, raportându-ne și la data introducerii acțiunii în revendicare, obiect al cauzei de față, analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor potrivit criteriilor dreptului comun ci prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 și a normelor convenționale cu incidența în ceea ce privește recunoașterea și protejarea dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, aspecte impuse de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Concluzionând pe această chestiune a criteriilor de analiză a acțiunii în revendicare, instanța de apel a reținut că întrucât imobilul revendicat este preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, s-a reținut că instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte, prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pentru a tranșa chestiunea îndreptățirii reclamanților de a revendica imobilul în litigiu, instanța de apel a considerat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanții dețin sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează aceștia.

S-a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, a statuat că deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului. S-a mai reținut că Înalta Curtea a explicat în Decizia nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanților, instanța de apel a avut în vedere aspectele care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. S-a reținut că noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României). Tot sub incidența noțiunii de bun se regăsește și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, instanța de apel a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, nu se poate identifica în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. În corelare cu această ipoteză, erau avute în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, instanța de apel a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

S-a mai arătat că se impune a se menționa faptul că, din perspectiva conținutului noțiunii de bun, Curtea Europeana a statuat, prin hotărârile pronunțate, prin care și-a asumat, pe deplin, rolul de interpret al normelor convenționale, că acesta poate cuprinde atât bunurile existente cat și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Sesizând caracterul extrem de nuanțat al jurisprudenței CEDO, precum și evoluția pe care a cunoscut-o, prin raportare la fiecare cauză pronunțată, cu valorificarea corespunzătoare a particularităților fiecărui caz în parte, instanța de apel a subliniat importanța deosebită a hotărârii pronunțate în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a dat o altă turnură modalității de interpretare și analiză a noțiunii de bun, statuând că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil, arătându-se totodată că un bun actual exista în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus expres restituirea bunului.

Prin urmare,s-a reținut că această tranșare categorică a semnificației noțiunii de bun, în sens convențional, conduce la ideea că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Pe cale de consecință, până la momentul pronunțării hotărârii în cauza pilot, adică octombrie 2010, se putea soluționa favorabil o acțiune în revendicare, care implică cu necesitate obligația de retrocedare a imobilului, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de constatare a nevalabilității titlului statului, chiar dacă acea hotărâre nu se pronunța explicit asupra dreptului la restituire, în contextul în care forul european de excelență în materia drepturilor omului aprecia că privarea de proprietate operata prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire, instituit prin legislația reparatorie nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce avea a fi analizat prin raportare la dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, prin prisma criteriilor impuse de Decizia civilă nr. 33/2008 a instanței supreme.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilității titlului statului, instanța de apel a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

S-a mai reținut că în acord cu cele anterior menționate, foștii proprietari nu-și pot legitima această calitate exclusiv prevalându-se de vechile titluri de proprietate, atâta timp cât nu au obținut o recunoaștere actuală și definitivă a dreptului pretins, pe cale administrativă sau judiciară, în procedura specială, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau printr-o hotărâre irevocabilă de admitere a revendicării și restituire a imobilului, potrivit celor statuate în cauza pilot Maria Athanasiu. Făcând aplicarea în speța de față a acestor aspecte teoretice, care își găsesc suportul în cele statuate de Curtea Europeană în interpretarea și aplicarea Convenției, instanța de apel a reținut că reclamanții din prezenta cauză sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a admis revendicarea și a fost obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București la restituirea imobilului.

S-a mai reținut că această soluție favorabilă reclamanților a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză care avea calitatea procesuală de intervenient accesoriu în interesul pârâtului, cu precizarea că instanța de judecată a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, existența contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care intervenienta accesorie, adică pârâta din actualul cadru procesual, a dobândit proprietatea apartamentului nr. x al imobilului, retrocedat integral reclamanților, în calitate de succesori ai foștilor proprietari.

Așa cum reiese din considerentele Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului București, organul judiciar, deși reține existența actului de înstrăinare a imobilului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de unde se deduce calitatea pârâtei de succesor în drepturi al vânzătorului, analizează și conchide asupra modalității de preluare a imobilului, în sensul nerespectării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, care exceptau de la naționalizare anumite categorii de proprietari, categorie în care se înscriau și autorii reclamanților. Prin urmare, s-a reținut că reclamanții se pot prevala de un bun în sensul Convenției, răspunzând astfel exigențelor impuse de CEDO prin hotărârea pilot, prin care au fost reinterpretate prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

În privința pârâtei, instanța de apel a reținut că și aceasta este beneficiara unui bun în sensul Convenției, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995 (contract nedesființat pe cale judiciară), anterior pronunțării hotărârii judecătorești prin care reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate imobiliară, obiect al litigiului de față, instanța tranșând în cadrul considerentelor asupra nelegalității titlului statului, iar prin dispozitiv asupra dreptului reclamanților la restituirea imobilului.

În raport de situația din speță, constând în concursul dintre reclamanți și pârâți, deținătorii unor titluri de proprietate, care beneficiază de protecția art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, instanța de apel, valorificând criteriile impuse de Decizia nr. 33/2008 și exigențele convenționale, ce decurg din statuările Curții Europene, a reținut preferabilității titlului reclamanților, care sunt deținătorii titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind confirmat, în mod definitiv și irevocabil, pe cale judiciară, în maniera anterior evidențiată, prin consacrarea unui drept de restituire în favoarea acestora.

Pornind de la faptul că prin considerentele Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului București s-a reținut caracterul nelegal al preluării imobilului de către stat, instanța a reținut că se impune recunoașterea existentei valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamanților, cu precizarea că demersurile judiciare inițiate în prezenta cauză având ca scop recuperare a bunului în materialitatea sa sunt determinate de nerespectarea dreptului de proprietate, prin naționalizarea sa ilegală de către stat și prin înstrăinarea imobilului către pârâtă, în condițiile în care reclamanților nu li s-a acordat vreo reparație echitabilă de natură să stopeze această modalitate de privare de proprietate.

În ceea ce privește situației pârâtei, s-a reținut că titlul său de proprietate derivă din cel al statului, în privința căruia s-a statuat irevocabil că este nevalabil, în considerarea nerespectării prevederilor Decretului nr. 92/1950, care a constituit temeiul naționalizării imobilului revendicat. Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta C. a formulat recurs, invocând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 563 alin. (1) și alin. (3) C. civ. și a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Arată că, în opinia sa, faptul că obiectul cauzei se referă la un imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, nu constituie un temei în sine pentru ca instanța de apel să judece cauza cu nesocotirea dispozițiilor C. civ.

în materia revendicării. Legat de acest aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a judecat cauza fără să analizeze buna sa credință, condiție absolut necesară pentru recunoașterea dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare și nici nu a solicitat părților să facă dovada răsturnării acestei prezumții, astfel încât admiterea apelului reclamanților s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 563 alin. (3) C. civ. și a celor ale art. 45 alin. (5), alin. (2) și alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001. Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, în mod greșit a admis apelul reclamanților, în condițiile în care aceștia nu au făcut dovada că ea a dobândit imobilul cu nerespectarea condițiilor impuse de Legea nr. 122/1995 sau cu rea-credință, condiții prevăzute atât de dreptul comun, cât și de legea specială în materie.

Susține că îndeplinește condițiile impuse de lege terțului dobânditor, întrucât deține imobilul în proprietate, dreptul de proprietate fiind dobândit cu bună-credință, printr-un act translativ cu titlu oneros (contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 12 august 1997, transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare sub nr. x/09 septembrie 1997 de Judecătoria Sectorului 2 și întabulat în CF prin Încheierea nr. 9509/19 iulie 2001, anterior întabulării dreptului reclamanților. Recunoașterea titlului său ca valabil și opozabil de la data încheierii contractului este recunoscut, potrivit art. 45 alin. (5) și alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001.

Susține că la data vânzării Consiliul General al Municipiului București avea nu numai posesia utilă a bunului și un titlu valabil de proprietate, ci și un drept legal de a vinde, conform Legii nr. 112/1995, dreptul său fiind desființat ulterior, în anul 1999. Mai susține că la momentul vânzării, legea menționa expres că foștii proprietari și moștenitorii acestora puteau beneficia de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate numai asupra apartamentelor în care locuiau, în calitate de chiriași, sau a celor care erau libere, pentru celelalte cazuri legiuitorul dispunând în mod imperativ plata de despăgubiri.

La data înstrăinării, Consiliul General al Municipiului București avea un drept de proprietate asupra bunului, respectiv Decretul nr. 92/1950, în anexa căruia era menționată și autoarea reclamanților, iar la data vânzării nu a existat o acțiune în revendicare promovată de reclamanți sau o notificare din care să rezulte interdicția de vânzare/cumpărare. Recurenta-pârâtă mai susține că a dobândit imobilul cu bună-credință, reclamanții nefăcând dovada existenței relei-credințe la încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1992, buna-credință prezumându-se până la proba contrară (art. 14 C. civ.). Din cuprinsul Legii nr. 112/1995 rezultă intenția legiuitorului de a retroceda foștilor proprietari doar apartamentele libere și cele ocupate de aceștia sau de moștenitorii lor și de a permite chiriașilor să cumpere, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, apartamentele deținute în calitate de titulari de contract.

Așadar, susține că în mod legal și cu bună-credință SC. D. SA. a vândut recurentei-pârâte imobilul în baza Legii nr. 112/1995. Recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel nu putea înfrânge autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2107A/1999 a Tribunalului București (act care stă la baza analizării dreptului de proprietate al reclamanților), dar pentru o raportare juridică corectă, trebuie remarcat că aceasta este discutabilă sub aspectul constatării faptului că autorilor reclamaților le-a fost aplicat abuziv Decretul nr. 92/1950. În condițiile în care E., din patrimoniul căreia statul a naționalizat imobilul, a avut dreptul legal, la acea vreme, în baza Decretului nr. 524/31 decembrie 1955, care a modificat Decretul nr. 92/1950, să demonstreze că se încadrează în categoriile exceptate și să solicite restituirea imobilului, conform art. XI și XI din acest act normativ.

În ceea ce privește prevederile CEDO, pe care s-a întemeiat motivarea curții de apel în soluția de admitere a apelului formulat de reclamanți, recurenta-pârâtă susține că instanța le-a preluat în mod selectiv, raportându-le arbitrar la cazul dedus judecății, aplicând considerente pronunțate în cazuri întemeiate pe situații juridice care nu au legătura cu speța, substituind deciziile curții europene propriei obligații de a judeca, în primul rând, în baza dreptului intern, modificat substanțial prin apariția noului C. civ., care tranșează fără echivoc noțiuni care nu erau reglementate în legislația anterioară. Or, invocarea excesivă în considerarea admiterii apelului, a unor considerente CEDO, anterioare noului C. civ., nu se justifică în condițiile în care acestea se referă la un cadru legislativ anterior care nu reglementa acțiunea în revendicare și nu recunoștea explicit un drept prin raportare la buna-credință.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a avut în vedere, la judecarea cauzei, normele juridice în materia restituirilor, analiză care se impunea prin raportare la Decizia civilă nr. 2107A/1999 pronunțată de Tribunalul București (act ce stă la baza analizării dreptului de proprietate al reclamanților) și care stabilește o obligație numai în sarcina statului, (respectiv a Consiliului General al Municipiului București, de a lăsa în deplină proprietate imobilul. În ceea ce privește apartamentele deținute de stat, susține că există obligația de garanție a vânzătorului împotriva evicțiunii, reclamații fiind terți în acest raport.

Ca atare, recurenta-pârâtă susține că Decizia nr. 2107A/1999 a Tribunalului București nu îi este opozabilă în ceea ce privește îndeplinirea vreunei obligații în raport cu reclamanții, aceștia având, până la apariția Legii nr. 10/2001, dreptul de a-și recupera apartamentul în baza unei acțiuni în constatarea nulității, pe care nu au formulat-o. În aceste condiții, de la data apariției Legii nr. 10/2001, reclamanților le erau aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin care aceștia și-ar fi putut redobândi în natură imobilul. Cât privește motivarea instanței de apel prin raportare la cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, apreciază că a fost făcută eronat, cauza pendinte neavând legătură cu temeiurile de drept invocate în această cerere care a vizat în principal noțiunea de inadmisibilitate, în condițiile în care instanța de fond nu a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamanților.

Recurenta-pârâtă face referire la Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii prin care s-a statuat că se va da prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Susține că deși a invocat în numeroase rânduri decizia în discuție, în opinia sa, instanța de apel nu a analizat cauza tocmai din perspectiva dispozițiilor acesteia, aplicabile acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

A mai menționat și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție și principiul securității raporturilor juridice, apreciind că acestea trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, prin restituirea bunurilor preluate de stat evitându-se insecuritatea raporturilor juridice, iar în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat nu mai este posibilă, cum este cazul în speță, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie acordate despăgubiri. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin Încheierea din 26 septembrie 2014, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia. Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Ca un prim aspect, instanța constată că recurenta-pârâtă deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, nu a dezvoltat critici susceptibile a fi analizate prin prisma acestui motiv de nelegalitate.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte constată, din situația de fapt stabilită în speță și necontestată de părți, că pentru imobilul în litigiu situat în București, recurenta-pârâtă, în calitate de chiriașă a imobilului, a încheiat la data de 12 august 1997 contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, în baza Legii nr. 112/1995, contract valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 2107A/07 septembrie 1999, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului, pârâtul fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, în integralitatea sa. Cererile de intervenție formulate în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului București de către pârâta C. din prezenta cauză au fost respinse.

Pornind de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimaților-reclamanți cărora dreptul de proprietate asupra imobilului le-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă și al recurentei-pârâte în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acesteia a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii și cu bună-credință, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, instanța de apel, având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, a constat că analiza acțiunii în revendicare nu se poate realiza exclusiv prin compararea titlurilor potrivit criteriilor dreptului comun ci și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 și a normelor convenționale cu incidență în ceea ce privește recunoașterea și protejarea dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, aspecte impuse de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

În acest context, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, urmând a confirma soluția pronunțată în apel, cu consecința respingerii recursului ca nefondat. Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor C. civ., respectiv art. 563, susținând că, în opinia sa, faptul că obiectul cauzei se referă la un imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, nu constituie un temei în sine pentru ca instanța de apel să judece cauza cu nesocotirea dispozițiilor C. civ. în materia revendicării.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât instanța de apel a procedat în mod corect la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte (obligatorie pentru instanțe), prin care s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța supremă reține că prin Decizia civilă nr. 2107 din 7 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, a fost recunoscut și confirmat dreptul de proprietate al foștilor proprietari asupra imobilului în litigiu, intimații-reclamanți având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii față de recurenta-pârâtă, invocată de aceasta prin motivele de recurs, Înalta Curte analizând relevanța hotărârii prin prisma jurisprudenței CEDO, constată că pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanții au un bun, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni. Efectul pozitiv al acestei hotărâri definitive și irevocabile - în sensul că ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea raportului de drept adus în fața instanței - se impune noii situații litigioase deduse judecății, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparație, ca o consecință a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanți împotriva Consiliului General al Municipiului București intrând în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte are în vedere în acest sens și jurisprudența constantă a CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența Curții Europene fiind principiul securității raporturilor juridice. În speță, întrucât ambele părți aflate în litigiu dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul reclamanților de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate.

Sub aspectul criticilor prin care recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a judecat cauza fără să analizeze buna sa credință la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, este de reținut că în contextul cadrului procesual cu care instanța a fost investită, nu prezintă relevanță juridică buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credință prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Edificator în soluționarea acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

În același sens este jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat: "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României), privațiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, în condițiile în care, "dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni" (cauza Porțeanu contra României).

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. În aceste circumstanțe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelanților-reclamanți.

Pe de altă parte, în jurisprudența recentă a Curții Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a se plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor și Tudor contra României). În acest context, analizând doctrina și jurisprudența interne în această materie, Curtea Europeană a reținut caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe C. civ.

În consecință, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 355A din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2019. Cu opinia separată a doamnei judecător F., în sensul admiterii recursului, casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Motivarea opiniei separate: Sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

prin care se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice situației în speță, date de faptul că imobilul în cauză face parte din categoria celor trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989. Astfel, deși instanța de apel a reținut corect că "întrucât imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii", a aplicat greșit aceste criterii situației de fapt în speță.

În cadrul acestui motiv de recurs au fost invocate și prevederile art. 563 din Noul C. civ. referitoare la acțiunea în revendicare. Instanța de apel a menționat explicit art. 480 din C. civ. de la 1864, ce constituia temeiul acțiunii în revendicare anterior intrării în vigoare a noului C. civ. Ținând cont că prevederile art. 563 din Noul C. civ. referitoare la acțiunea în revendicare reiau reglementările legale și doctrinare anterioare, este nerelevantă pentru analiza prezentului recurs această neconcordanță. Recurenta a mai invocat și inopozabilitatea Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului București sub aspectul dreptului de restituire a imobilului în favoarea reclamanților.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în considerentele Deciziei civile nr. 2107/1999 a Tribunalului București se arată în mod expres că instanța nu a luat în considerare apărările intervenientului accesoriu (pârâta recurentă din prezenta cauză) pe motiv că nu au fost susținute și de partea în favoarea apărării căreia a intervenit. Dacă ar fi avut în vedere contractul prin care pârâta de față a devenit proprietara apartamentului în cauză anterior declanșării acelui proces, aș cum în mod eronat se reține de către instanța de apel, instanța ar fi trebuit să invoce din oficiu lipsa calității procesuale pasive a CGMB pentru apartamentele vândute, iar nu să oblige CGMB să restituie un apartament pe care nu îl mai avea în proprietate.

În ceea ce privește constatarea faptului că imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu, această constatare putea produce efecte împotriva pârâtei din prezenta cauză în cadrul unei cereri de constatare a nulității contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere care nu a fost formulată în cadrul termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001. În speță, titlul de proprietate al recurentei asupra apartamentului nr. x situat la parterul imobilului în cauză, asupra spațiilor aflate în coproprietate (folosință comună) și asupra cotei indivize din terenul aferent construcției este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr. x/12 august 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Atâta timp cât acest contract este valabil, nefiind anulat, recurenta pârâtă are un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Nefiind formulată cerere de constatare a nulității contractului pentru cauză ilicită, pârâta cumpărătoare este prezumată a fi cumpărătoare de bună credință. Reclamanții își justifică dreptul de proprietate prin Decizia civilă nr. 2107A/07 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București în apel (irevocabilă prin Decizia nr. 90/2000 a CAB), prin care le-a fost admisă acțiunea în revendicare în contradictoriu cu CGMB, acesta fiind obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, format din teren în suprafață de 157 mp și construcția compusă din parter, 2 etaje și mansardă.

În cadrul acestui proces, recurenta pârâtă de față a fost intervenient accesoriu, dar apărările sale nu au fost luate în considerare, conform motivării deciziei, deoarece nu ar fi fost susținute și de partea în favoarea apărării căreia a intervenit. Acest proces a fost inițiat în 1998, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 2 București sub nr. x/1998. Prin Dispoziția Primarului General nr. 553 din 13 aprilie 2000 s-a restituit în proprietate reclamanților imobilul, conform Deciziei civile pronunțată în procesul de revendicare nr. 2107/A/07 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a Civilă. Având în vedere că reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului naționalizat anterior, potrivit jurisprudenței CEDO (de ex.

cauza Porțeanu împotriva României, cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României), și aceștia au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO, cel puțin în raport cu statul. În ceea ce privește data de la care reclamanții se pot prevala de acest bun, ținând cont de situația specifică a imobilului în cauză, aceasta este data la care hotărârea, prin care statul a fost obligat la restituirea bunului, a devenit irevocabilă, și anume anul 2000, întrucât potrivit principiilor care decurg din jurisprudența CEDO "135. (…) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei).

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei)." O astfel de legislație este reprezentată, printre altele, raportat la situație specifică a imobilului în cauză, de Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (2). Ca atare, mutatis mutandis reclamanții se prevalează de o hotărâre judecătorească ce generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Întrucât atât reclamanții cât și pârâta se prevalează de un bun, trebuie determinat care dintre drepturile de proprietate este mai caracterizat. Așa cum reiese din cele expuse mai sus titlul de proprietate al pârâtei este anterior dreptului de proprietate de care se pot prevala reclamanții ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, și ca atare, din această perspectivă, este preferabil.

Titlul pârâtei este preferabil și aplicând principiul stabilității raporturilor juridice, raportat la faptul că, deși se află în posesia hotărârii judecătorești irevocabile care a generat în patrimoniul reclamanților noul drept de proprietate din anul 2000, nu au făcut nici un demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâtă (proprietară a apartamentului în cauză din august 1997) până în noiembrie 2015, anul formulării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulității contractelor acestora în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În urma examinării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Astfel, de exemplu, în Cauza Raicu contra României s-a apreciat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (parag. 37). De asemenea, în alte cauze, de exemplu în Cauza Rățeanu contra României (parag.

23) Curtea Europeană a considerat că "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1". Astfel, în acest caz, s-ar putea considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de absența totală a unei despăgubiri.

Această situație nu se verifică în cazul de față, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că ar fi cerut în temeiul dreptului comun despăgubiri de la stat pentru apartamentele pe care statul prin reprezentanții săi a fost obligat să le restituie, dar în fapt s-a aflat în imposibilitatea de a face acest lucru întrucât apartamentele fuseseră înstrăinate anterior unor cumpărători de bună credință. În consecință, ținând cont că prin aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare, coroborate cu normele specifice aplicabile situației imobilului în speță, instanța de apel a considerat fondat apelul și întemeiată acțiunea în revendicare, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recursul trebuia admis, iar hotărârea atacată casată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Procesat de GGC - CP