Decizia nr. 717/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2015, pe rolul Tribunalului București reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții G., precum și pe Municipiul București, prin Primarul General al Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: - obligarea pârâtei G. să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul din București, str. x, corp. B, identificat în detaliu; - radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei în cartea funciară nr. x-C1-U1 și înscrierea sa în beneficiul reclamanților; - obligarea pârâților Municipiul București și Statul Român la plata echivalentului bănesc al bunului revendicat la valoarea actuală de circulație, cu titlu de despăgubiri, în situația în care se va aprecia că acesta nu mai poate fi restituit în natură, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 494/11.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, a fost admisa acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., împotriva pârâtei G.. A fost obligată pârâta G. să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul din București, str. x, corp B, înscris în CF nr. x-C1-U1 București sector 4 și nr. cad. identic. S-a dispus radierea dreptului înscris în favoarea pârâtei G. cu privire la imobilul în litigiu și înscrierea acestuia în beneficiul reclamanților. S-a respins în consecință acțiunea formulată împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București. A fost obligată pârâta G. la plata către reclamanți a sumei de 11.322,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul declarat de pârâta G. împotriva sentinței civile nr. 494/11.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată astfel: a fost respinsă acțiunea având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, str. x, Corp B, apartamentul nr. x, radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei și respectiv înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamanților - ca neîntemeiată. A fost înlăturată soluția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. S-a dispus restituirea către apelanta-pârâtă G. a sumei de 2.870 RON achitată cu titlu de taxă de timbru cu chitanța nr. x/9.07.2018 (de la dosarul de apel), conform art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 - taxa judiciară nefiind datorată în cauză conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - această dispoziție fiind executorie.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamanții C., B., D., E. și F. au declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au solicitat să se constate că hotărârea este nemotivată și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 și dispozițiile sale protecționiste nu pot fi incidente în cauză, prin urmare legea a fost greșit aplicată, fiind încălcate și prevederile art. 6 din CEDO și art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO. În ceea ce privește aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, s-a învederat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi incidente în cauză, și în consecință, nici raționamentul judecătorului suprem din decizia nr. 33/2008 nu mai poate fi reținut, întrucât dreptul lor de proprietate a fost recunoscut, iar statul obligat la restituire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și prin urmare, prevederile legii speciale și măsurile sale reparatorii, nu mai puteau fi aplicate într-o situație juridică deja definitiv tranșată. Nu se mai putea dispune o nouă restituire în baza Legii nr. 10/2001 sau aplicarea de măsuri reparatorii în echivalent, întrucât asemenea măsuri ar fi fost lipsite de obiect. Ca atare, susțin recurenții, imobilul nu mai putea face obiectul unei legi speciale de reparație, că în această situație, dreptul la restituire nu subzistă în virtutea aplicării Legii nr. 10/2001, sau prin realizarea speranței legitime de reparație potrivit acestei legi, ci în baza unei hotărâri judecătorești anterioare Legii nr. 10/2001, cu efectele generale ale oricărei jurisdicții interne. S-a arătat că reclamanții au formulat notificările prevăzute de Legea nr. 10/2001 în speranța realizării depline și integrale a dreptului lor de proprietate, dar nu au putut formula acțiuni pentru declarare nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât o cerere similară fusese deja respinsă, conform sentinței civile nr. 2288/29.02.2000 pronunțată în dosarul nr. x/1998 de către Judecătoria Sector 1 București, însă, susțin recurenții, nu înseamnă că exercitarea ulterioară a unei noi acțiuni ar însemna o manifestare nepermisă a opțiunii între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cât timp reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. În ceea ce privește încălcarea art. 6 CEDO, s-a arătat că dreptul la restituire subzistă în baza unei hotărâri judecătorești, anterioare Legii nr. 10/2001, în acord cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil întrucât norma europeană protejează punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, iar revendicare a reprezentat mijlocul realizării efective a acestui drept. În ce privește încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, s-a arătat că ambele instanțe au constatat că asupra imobilului aflat în posesia pârâtei G. subzistă deopotrivă două titluri de proprietate, primul reprezentat de actul autorului nostru, respectiv, actul de vânzare nr. 3304/1901 susprecizat, confirmat judiciar în favoarea lor, prin sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, iar secundul reprezentat de sentința de partaj nr. 5198/2005 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București și contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de S.C. H. cu pârâta G. și fostul său soț. S-a învederat că instanța de apel a preferat titlul pârâtei fondat pe dispozițiile protecționiste instituite prin Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, justificat de posesia efectivă asupra bunului, dar nu a avut în vedere că, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în ipoteza în care titlurile de proprietate ale părților provin de la autori diferiți, soluția propusă este aceea de a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, dându-se câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. S-a mai arătat și că sentința civilă nr. 2142/1998 pronunțată de Judecătoria sector 4 București în dosarul nr. x/1997, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâtului CGMB și a fost obligat pârâtul să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie "imobilul construcție situat în București, str. x, sector 4" are ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate ai reclamanților asupra bunului lor, ceea ce le conferă calitatea de titulari ai unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Din perspectiva celor expuse, reclamanții învederează că au în patrimoniu un "bun" actual, constituit prin sentința civilă nr. 2142/1998 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, că nu au primit despăgubiri în baza legii speciale pentru apartamentul vândut de Statul Roman pârâtei, că, în acest context, încălcarea dreptului de proprietate nu poate fi remediată efectiv și eficient; că, în cauză, se justifică concluzia că reclamanții sunt în imposibilitate de a-și recupera bunul și că în această situație respingerea acțiunii în revendicare ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, și, ca atare, în lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care sunt supuși în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției și a jurisprudenței CEDO; că restituirea în natură a imobilului este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași. Se mai susține că prin admiterea acțiunii nu se încalcă dreptul de proprietate al pârâtei și nici principiul securității raporturilor juridice, întrucât Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pe când, în cazul reclamanților, ingerința este necompensată cel puțin de la data pronunțării de către Judecătoria sector 4 București a sentinței civile nr. 2142/2998. Pentru aceste motive, recurenții invocă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că motivarea deciziei recurate nu întrunește exigențele și nu se conformează cerințelor legale ale art. .425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând, în termeni generali și cu argumente expuse neunitar, dezlegarea propusă de pârâtă. Au susținut că nu există o legătură între premisa expusă în primul argument potrivit căreia, în procedeul comparării titlurilor, instanța trebuia să aibă în vedere criteriile ce decurg din Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 - de care se prevalează pârâta și concluzia că instanța a primit doar susținerile reclamanților și a ignorat că pârâta nu a fost parte în dosarul nr. x/1997 soluționat prin sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București. Reclamanții au arătat că au fost greșit aplicate prevederile Legii nr. 10/2001, fiind încălcate și prevederile art. 6 din CEDO și art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO. În acest sens, au susținut că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi incidente în cauză, și în consecință, nici raționamentul judecătorului suprem din decizia nr. 33/2008 nu mai poate fi reținut întrucât dreptul lor de proprietate a fost recunoscut, iar statul obligat la restituire, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat de reclamanții C., B., D., E. și F. împotriva deciziei nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 12 martie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimata pârâtă G. a depus întâmpinare și punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată retine următoarele: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenți, ce vizează faptul că motivarea deciziei recurate nu întrunește exigențele și nu se conformează cerințelor legale ale art. .425 C. proc. civ., întrucât nu examinează efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali și cu argumente expuse neunitar, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt cât și în drept soluția adoptată în condițiile în care a reținut că: "În acțiunea în revendicare pendinte, practic părțile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, astfel că în procedeul comparării titlurilor, instanța trebuia să aibă în vedere, nu doar criteriul dreptului originar dobândit invocat, dar și criteriile în concret ce decurg din reglementarea specială în materie de imobile preluate la stat în regimul trecut, pentru care s-au legiferat condițiile și modalitățile de restituire în natură ori în echivalent pentru foștii proprietari, respectiv moștenitorii acestora, cât și condițiile și posibilitatea reglementată de lege, astfel încât chiriașii din aceste imobile să își poată cumpăra spațiile respective în care locuiau cu familiile acestora - prin Legea nr. 112/1995 - și de protejare a contractelor încheiate cu bună credință - prin Legea nr. 10/2001 - legi speciale care nu pot fi ignorate în cauză și de care se prevalează în mod firesc apelanta pârâtă G.". De asemenea, instanța de apel și-a argumentat în fapt și în drept soluția, procedând la compararea titlurilor deținute de părți, și în raport de sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/1997 definitivă și irevocabilă, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, în acel litigiu nefiind chemați în judecată și cumpărătorii apartamentului nr. x din imobil, soții I. și G., spre a-și susține drepturile și apărările, reținându-se că, în temeiul sentinței susmenționate, a fost emisa Dispoziția nr. 1613/29.06.1998 de către Primarul General al Municipiului București, de restituire a imobilului situat în București, str. x, sector 4 - cu excepția apartamentului nr. x din corpul B, sector 4 care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 de către J. către soții K. în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară nr. x-C1-U1 în cota de 1/1 în favoarea apelantei G., avându-se în vedere și sentința civilă nr. 2288/29.02.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/1998 - rămasă definitivă și irevocabilă - prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților privind constatarea nulității contractului de vânzare enunțat. În acest sens, instanța de apel, în argumentarea soluției adoptate, a mai reținut că "prin neanularea contractului de vânzare-cumpărare susmenționat încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință de către soții K., cu privire la apartamentul nr. x din imobil atribuit apelantei G. acest titlu de proprietate al apelantei s-a consolidat, apelanta având nu doar proprietatea, ci și posesia bunului intabulat în cartea funciară". Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția adoptată, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile reclamanților legate de incidența dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat, de reclamanți ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte reține că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte constată că în litigiul pendinte, părțile opun fiecare titluri de proprietate, invocând dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, situație în care față de obiectul dedus judecății ce vizează o acțiune în revendicare la compararea titlurilor în mod legal și corect instanța de apel a avut în vedere succesiunea actelor și faptelor juridice, respectiv sentința civilă nr. 2142/03.03.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/1997 definitivă și irevocabilă, în contradictoriu cu C.L.M.B în temeiul căreia a fost emisă Dispoziția nr. 1613/29.06.1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea imobilului situat în București, str. x, sector 4 - cu excepția apartamentului nr. x din corpul B, sector 4 care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 de către J. către soții I. și G. în baza Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară nr. x-C1-U1 în cota de 1/1 în favoarea paratei G.. De asemenea, în acțiunea în revendicare pe compararea titlurilor, are relevanță atât sentința civilă nr. 2288/29.02.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/1998 - rămasă definitivă și irevocabilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea înaintată de reclamanți, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997, asupra apartamentului nr. x din imobilul în litigiu, statuându-se că actul de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul nr. x a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu bună-credință de către soții K., precum și faptul ca reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr 10/2001. În această succesiune de fapte și acte juridice, în compararea titlurilor, Înalta Curte constată că în mod legal și corect a reținut instanța de apel că nu pot fi ignorate prevederile legilor speciale nr. 112/1995 și nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, neputând fi ignorate nici dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ și nici jurisprudența CEDO în cauze similare, în sensul că atât exigențele art. 1 din Protocolul 1 adițional la COnvenția Europeană a Drepturilor Omului cât și ale principiului securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorilor de bună-credință ai bunului. Din perspectiva celor expuse în condițiile în care reclamanții așa cum au arătat de altfel chiar și în recurs au formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și în condițiile în care titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.03.1997 nu a fost anulat, ci reținându-se buna credință a pârâtei la încheierea lui a fost confirmat prin sentința civilă nr. 2288/29.02.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă aplicabilitate atât a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de ÎCCJ, precum și a dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Cum nici una din susținerile reclamanților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții C., B., D., E. și F. împotriva deciziei nr. 284 A din 1 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,