ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4169/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4169/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea formulată reclamanta
SC M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C.,
suspendarea raportului de inspecție
fiscală
nr. 18318 din 17 decembrie 2008 și a deciziei de impunere nr. 438din 17
decembrie 2008,cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat
că în urma controlului efectuat de către pârâta, s-a stabilit obligația de plată
a sumei de 447.387 lei, reprezentând T.V.A. aferent serviciilor prestate și
facturate (considerat nedeductibil), precum și la
penalități în cuantum de 489.467
lei.
Reclamanta a apreciat că prin măsura
dispusă de către pârâtă se ajunge la situația unei duble achitări a T.V.A.,
atât de către societățile prestatoare (prin colectarea de T.V.A.), cat și de
către SC M. (prin refuzul deducerii), încălcându-se principiile statuate de
art. 145 C. fisc., respectiv principiul neutralității T.V.A. și cel al
neîngrădirii dreptului de deducere.
În ședința publică din data de 31
martie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capătului
de cerere având ca obiect suspendarea executării raportului de inspecție
fiscală.
Prin sentința civilă nr. 1368 din 31
martie 2009, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității
capătului de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecție
fiscală, și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a
executării deciziei de impunere nr. 438 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.A.M.C.
Pentru a pronunța această hotărâre,
instanța de fond a reținut, că inadmisibilitatea, unei acțiuni poate interveni
numai atunci când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când
condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite
în raport cu reglementarea legală, situații regăsite în cauză.
Instanța de fond a considerat
inadmisibilă acțiunea în suspendarea executării raportului de inspecție
fiscală, întrucât acesta nu are natura unui act administrativ fiscal, astfel
cum este definit prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Potrivit
dispozițiilor
art. 14
alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, actul
administrativ fiscal este actul emis
de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.
În cauză, raportul de inspecție
fiscală nu dă naștere prin el însuși la vreo obligație fiscală în sarcina
reclamantei, ci este un act premergător deciziei de impunere, pe care o
fundamentează.
Reclamanta în susținerea capătului
de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere privind
obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală înregistrată
sub nr. 438 din 17 decembrie 2008, a invocat faptul că organele de control „în
mod eronat și fără a invoca un temei real de drept au respins dreptul de
deducere a T.V.A. aferent serviciilor informatice, serviciilor de resurse
umane, serviciilor de consultanță și serviciilor de închiriere”, încălcându-se
totodată, principiile neutralității T.V.A. și al neîngrădirii dreptului de
deducere.
Instanța a mai reținut că simplele
afirmații ale reclamantei cu caracter de generalitate în sensul celor
învederate, nu sunt prin ele însele de natură a concluziona în sensul
îndeplinirii primei condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,
respectiv a cazului bine justificat, de vreme ce acesta se analizează prin
prisma abuzului evident al organului fiscal sau printr-o încălcare a legii,
aspecte care nu se regăsesc în speță.
Împotriva acestei hotărâri
reclamanta SC M. SA București, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că aprecierile
instanței de fond, în sensul că nu a fost dovedit un „abuz evident” din partea
organului fiscal sau/și „o încălcare evidentă a legii” sunt de natură a extinde
în mod nepermis cadrul impus de legiuitor pentru cererile de suspendare a
executării.
Recurenta susține că avea obligația,
potrivit legii, să dovedească cazul bine justificat prin îndoiala asupra
legalității deciziei de impunere și instanța avea obligația să pipăie fondul
cauzei, și să analizeze îndeplinirea condițiilor, și nu să analizeze
legalitatea sau nelegalitatea actului atacat.
Instanța investită cu fondul cauzei
este singura competentă să analizeze actul administrativ prin prisma unui
evident „abuz al organului fiscal” sau/și „printr-o încălcare a
legii”.
Recurenta susține că a făcut dovada
cazului bine justificat arătând instanței că, respingând în mod arbitrar
dreptul societății de deducere T.V.A., organele de control au încălcat în mod
flagrant principiile fundamentale aplicabile în materie fiscală: principiul
neutralității T.V.A. (T.V.A.-ul nu reprezintă un cost pentru persoanele care se
bucura de dreptul de deducere); principiul neîngrădirii dreptului de deducere.
Totodată, recurenta mai arată că, în
mod legal și temeinic, a atras atenția instanței și asupra gradului mare de
complexitate a actului administrativ atacat.
Instanța de fond analizează în
considerentele hotărârii atacate exclusiv așa-zisa neîndeplinire a condiției
cazului bine justificat, fără a face vreo referire la îndeplinirea sau
neîndeplinirea celei de a II-a condiții, respectiv iminența producerii unei
pagube.
Recurenta consideră că instanța de
fond nu a ținut cont de aceste aspecte și nici de faptul că o eventuală
procedură de executare silită asupra societății ar avea drept efect direct
blocarea activităților comerciale, ducând la punerea în imposibilitate de plată
față de alți furnizori, salariați ori creditori și imposibilitatea prezentării
la licitații în vederea obținerii contractelor necesare desfășurării
activității.
Examinând cauza în raport cu actele
și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv
cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și
pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7
a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței
competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la
pronunțarea instanței de fond”.
Pe de altă parte, în cadrul cererii
de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției
de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de
dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și
paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de
suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și
oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței
de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.
Condiția existenței cazului „bine
justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului
sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului
administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără
a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor
juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar și
temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,
prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea
măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să
ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,
fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având
posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.
Înalta Curte constată nefondate
criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate
ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor
cazului bine justificat.
Independent de conținutul motivelor de
recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că simplele
afirmații ale reclamantei nu sunt de natură a concluziona ca îndeplinită
condiția cazului bine justificat.
Raportat la probele administrate
instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că nu există suficiente
indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin
aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și
legalității actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu
instanța de fond că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei în
cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, întrucât, așa cum
constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, afirmația în sensul că
prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav
activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit și automat la
concluzia îndeplinirii acestei cerințe.
De asemenea, așa cum corect a reținut
și instanța de fond, Înalta Curte constată că aspectul menționat de recurentă
referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși parteneri nu a
fost dovedit.
Astfel fiind, Înalta Curte constată
că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de
fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.
Față de cele arătate, reținând
așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin.
(1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se
dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art.
312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.
SA București, împotriva sentinței civile nr. 1368 din 31 martie 2009 a Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 8 octombrie 2009.