ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4169/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta SC M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C., suspendarea raportului de inspecție fiscală nr. 18318 din 17 decembrie 2008 și a deciziei de impunere nr. 438din 17 decembrie 2008,cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat de către pârâta, s-a stabilit obligația de plată a sumei de 447.387 lei, reprezentând T.V.A. aferent serviciilor prestate și facturate (considerat nedeductibil), precum și la penalități în cuantum de 489.467 lei. Reclamanta a apreciat că prin măsura dispusă de către pârâtă se ajunge la situația unei duble achitări a T.V.A., atât de către societățile prestatoare (prin colectarea de T.V.A.), cat și de către SC M. (prin refuzul deducerii), încălcându-se principiile statuate de art. 145 C. fisc., respectiv principiul neutralității T.V.A.

și cel al neîngrădirii dreptului de deducere. În ședința publică din data de 31 martie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării raportului de inspecție fiscală. Prin sentința civilă nr. 1368 din 31 martie 2009, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecție fiscală, și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 438 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.A.M.C. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, că inadmisibilitatea, unei acțiuni poate interveni numai atunci când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, situații regăsite în cauză.

Instanța de fond a considerat inadmisibilă acțiunea în suspendarea executării raportului de inspecție fiscală, întrucât acesta nu are natura unui act administrativ fiscal, astfel cum este definit prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale. În cauză, raportul de inspecție fiscală nu dă naștere prin el însuși la vreo obligație fiscală în sarcina reclamantei, ci este un act premergător deciziei de impunere, pe care o fundamentează.

Reclamanta în susținerea capătului de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală înregistrată sub nr. 438 din 17 decembrie 2008, a invocat faptul că organele de control „în mod eronat și fără a invoca un temei real de drept au respins dreptul de deducere a T.V.A. aferent serviciilor informatice, serviciilor de resurse umane, serviciilor de consultanță și serviciilor de închiriere”, încălcându-se totodată, principiile neutralității T.V.A. și al neîngrădirii dreptului de deducere.

Instanța a mai reținut că simplele afirmații ale reclamantei cu caracter de generalitate în sensul celor învederate, nu sunt prin ele însele de natură a concluziona în sensul îndeplinirii primei condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv a cazului bine justificat, de vreme ce acesta se analizează prin prisma abuzului evident al organului fiscal sau printr-o încălcare a legii, aspecte care nu se regăsesc în speță. Împotriva acestei hotărâri reclamanta SC M. SA București, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că aprecierile instanței de fond, în sensul că nu a fost dovedit un „abuz evident” din partea organului fiscal sau/și „o încălcare evidentă a legii” sunt de natură a extinde în mod nepermis cadrul impus de legiuitor pentru cererile de suspendare a executării.

Recurenta susține că avea obligația, potrivit legii, să dovedească cazul bine justificat prin îndoiala asupra legalității deciziei de impunere și instanța avea obligația să pipăie fondul cauzei, și să analizeze îndeplinirea condițiilor, și nu să analizeze legalitatea sau nelegalitatea actului atacat. Instanța investită cu fondul cauzei este singura competentă să analizeze actul administrativ prin prisma unui evident „abuz al organului fiscal” sau/și „printr-o încălcare a legii”. Recurenta susține că a făcut dovada cazului bine justificat arătând instanței că, respingând în mod arbitrar dreptul societății de deducere T.V.A., organele de control au încălcat în mod flagrant principiile fundamentale aplicabile în materie fiscală: principiul neutralității T.V.A.

(T.V.A.-ul nu reprezintă un cost pentru persoanele care se bucura de dreptul de deducere); principiul neîngrădirii dreptului de deducere. Totodată, recurenta mai arată că, în mod legal și temeinic, a atras atenția instanței și asupra gradului mare de complexitate a actului administrativ atacat. Instanța de fond analizează în considerentele hotărârii atacate exclusiv așa-zisa neîndeplinire a condiției cazului bine justificat, fără a face vreo referire la îndeplinirea sau neîndeplinirea celei de a II-a condiții, respectiv iminența producerii unei pagube.

Recurenta consideră că instanța de fond nu a ținut cont de aceste aspecte și nici de faptul că o eventuală procedură de executare silită asupra societății ar avea drept efect direct blocarea activităților comerciale, ducând la punerea în imposibilitate de plată față de alți furnizori, salariați ori creditori și imposibilitatea prezentării la licitații în vederea obținerii contractelor necesare desfășurării activității. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat. Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că simplele afirmații ale reclamantei nu sunt de natură a concluziona ca îndeplinită condiția cazului bine justificat. Raportat la probele administrate instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, întrucât, așa cum constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, afirmația în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii acestei cerințe. De asemenea, așa cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că aspectul menționat de recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși parteneri nu a fost dovedit. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M. SA București, împotriva sentinței civile nr. 1368 din 31 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.