ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4169/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta

SC M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C.,

suspendarea raportului de inspecție

fiscală

nr. 18318 din 17 decembrie 2008 și a deciziei de impunere nr. 438din 17

decembrie 2008,cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că în urma controlului efectuat de către pârâta, s-a stabilit obligația de plată

a sumei de 447.387 lei, reprezentând T.V.A. aferent serviciilor prestate și

facturate (considerat nedeductibil), precum și la

penalități în cuantum de 489.467

lei.

Reclamanta a apreciat că prin măsura

dispusă de către pârâtă se ajunge la situația unei duble achitări a T.V.A.,

atât de către societățile prestatoare (prin colectarea de T.V.A.), cat și de

către SC M. (prin refuzul deducerii), încălcându-se principiile statuate de

art. 145 C. fisc., respectiv principiul neutralității T.V.A. și cel al

neîngrădirii dreptului de deducere.

În ședința publică din data de 31

martie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității capătului

de cerere având ca obiect suspendarea executării raportului de inspecție

fiscală.

Prin sentința civilă nr. 1368 din 31

martie 2009, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecție

fiscală, și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a

executării deciziei de impunere nr. 438 din 17 decembrie 2008 emisă de D.G.A.M.C.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, că inadmisibilitatea, unei acțiuni poate interveni

numai atunci când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când

condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite

în raport cu reglementarea legală, situații regăsite în cauză.

Instanța de fond a considerat

inadmisibilă acțiunea în suspendarea executării raportului de inspecție

fiscală, întrucât acesta nu are natura unui act administrativ fiscal, astfel

cum este definit prin O.G. nr.  92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit

dispozițiilor

art. 14

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, actul

administrativ fiscal este actul emis

de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea,

modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.

În cauză, raportul de inspecție

fiscală nu dă naștere prin el însuși la vreo obligație fiscală în sarcina

reclamantei, ci este un act premergător deciziei de impunere, pe care o

fundamentează.

Reclamanta în susținerea capătului

de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală înregistrată

sub nr. 438 din 17 decembrie 2008, a invocat faptul că organele de control „în

mod eronat și fără a invoca un temei real de drept au respins dreptul de

deducere a T.V.A. aferent serviciilor informatice, serviciilor de resurse

umane, serviciilor de consultanță și serviciilor de închiriere”, încălcându-se

totodată, principiile neutralității T.V.A. și al neîngrădirii dreptului de

deducere.

Instanța a mai reținut că simplele

afirmații ale reclamantei cu caracter de generalitate în sensul celor

învederate, nu sunt prin ele însele de natură a concluziona în sensul

îndeplinirii primei condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv a cazului bine justificat, de vreme ce acesta se analizează prin

prisma abuzului evident al organului fiscal sau printr-o încălcare a legii,

aspecte care nu se regăsesc în speță.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta SC M. SA București, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că aprecierile

instanței de fond, în sensul că nu a fost dovedit un „abuz evident” din partea

organului fiscal sau/și „o încălcare evidentă a legii” sunt de natură a extinde

în mod nepermis cadrul impus de legiuitor pentru cererile de suspendare a

executării.

Recurenta susține că avea obligația,

potrivit legii, să dovedească cazul bine justificat prin îndoiala asupra

legalității deciziei de impunere și instanța avea obligația să pipăie fondul

cauzei, și să analizeze îndeplinirea condițiilor, și nu să analizeze

legalitatea sau nelegalitatea actului atacat.

Instanța investită cu fondul cauzei

este singura competentă să analizeze actul administrativ prin prisma unui

evident „abuz al organului fiscal” sau/și „printr-o încălcare a

legii”.

Recurenta susține că a făcut dovada

cazului bine justificat arătând instanței că, respingând în mod arbitrar

dreptul societății de deducere T.V.A., organele de control au încălcat în mod

flagrant principiile fundamentale aplicabile în materie fiscală: principiul

neutralității T.V.A. (T.V.A.-ul nu reprezintă un cost pentru persoanele care se

bucura de dreptul de deducere); principiul neîngrădirii dreptului de deducere.

Totodată, recurenta mai arată că, în

mod legal și temeinic, a atras atenția instanței și asupra gradului mare de

complexitate a actului administrativ atacat.

Instanța de fond analizează în

considerentele hotărârii atacate exclusiv așa-zisa neîndeplinire a condiției

cazului bine justificat, fără a face vreo referire la îndeplinirea sau

neîndeplinirea celei de a II-a condiții, respectiv iminența producerii unei

pagube.

Recurenta consideră că instanța de

fond nu a ținut cont de aceste aspecte și nici de faptul că o eventuală

procedură de executare silită asupra societății ar avea drept efect direct

blocarea activităților comerciale, ducând la punerea în imposibilitate de plată

față de alți furnizori, salariați ori creditori și imposibilitatea prezentării

la licitații în vederea obținerii contractelor necesare desfășurării

activității.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7

a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la

pronunțarea instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul cererii

de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de

suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor

juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea

măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având

posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată nefondate

criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate

ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor

cazului bine justificat.

Independent de conținutul motivelor de

recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că simplele

afirmații ale reclamantei nu sunt de natură a concluziona ca îndeplinită

condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate

instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că nu există suficiente

indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin

aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și

legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu

instanța de fond că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei în

cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, întrucât, așa cum

constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, afirmația în sensul că

prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav

activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit și automat la

concluzia îndeplinirii acestei cerințe.

De asemenea, așa cum corect a reținut

și instanța de fond, Înalta Curte constată că aspectul menționat de recurentă

referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși parteneri nu a

fost dovedit.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Față de cele arătate, reținând

așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin.

(1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC M.

SA București, împotriva sentinței civile nr. 1368 din 31 martie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.