ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1818/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sibiu, precizată ulterior, reclamanta SC A.D.O. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL evacuarea necondiționată și imediată a pârâtei din imobilul proprietatea societății, intitulat „Ferma de vaci Drotlef”, înscris în C.F. Sibiu și obligarea pârâtei la plata amenzii civile prevăzute de art. 580 3 C. proc. civ. pe fiecare zi de întârziere în executarea obligației.

În motivarea acțiunii a arătat că între părți s-a purtat în perioada anilor 2004-2009 un litigiu, soluționat prin sentința nr. 1540/C/2005 a Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă la 17 noiembrie 2009, prin care s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație din 25 iunie 2002 prin care pârâta a adjudecat imobilul, acesta fiind predat voluntar la 17 martie 2010. Ulterior, părțile au încheiat un contract de închiriere pe o perioada de 1 lună, respectiv până la 31 mai 2010, raporturile juridice între părți au încetat prin ajungerea la termen, iar conform art. 1431 C. civ., locatarul are obligația de a restitui bunul în starea în care l-a preluat, conform procesului-verbal încheiat la data de 17 martie 2010. La data de 04 iunie 2010, locatarul a fost somat să părăsească imobilul, astfel încât acesta nu poate opune tacita relocațiune.

În drept, reclamanta a invocat art. 969, 1410, 1075, art. 1082 și 1436 C. civ. Pârâta SC M. SRL a solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât are calitatea de creditor al reclamantei pentru creanța reprezentând dreptul de retenție. Pârâta a formulat și o cerere reconvențională, precizată ulterior, prin care a solicitat instituirea unui drept de retenție pentru investițiile efectuate la supraedificatele în litigiu și să nu se dispună evacuarea sa până la momentul în care pârâta reconvențională nu-si execută obligația de plată a sumei de 154.976, 64 lei. (filele 30, 36). În motivarea acestei cereri s-a susținut că imobilul a intrat în mod legal în patrimoniul său, în urma cumpărării la licitația publică organizată de D.G.F.P.

Sibiu și că, în calitate de proprietar, a efectuat o serie de investiții la imobil, iar nerestituirea acestora ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei. Cererea reconvențională a fost anulată ca netimbrată prin încheierea pronunțată de Judecătoria Sibiu la data de 7 decembrie 2010, prin sentința nr. 1878/2011 fiind declinată și competența de soluționare a acțiunii reclamantei în favoarea Tribunalului Sibiu. In dosarul Tribunalului Sibiu reclamanta și-a modificat acțiunea în sensul susținerii doar a primului capăt de cerere (fila 8), iar pârâta-reclamantă reconvențională a formulat o nouă acțiune reconvențională prin care a solicitat obligarea pârâtei reconvenționale la plata sumei de 120.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând sporul de valoare adus imobilului înscris în C.F.

Sibiu, și instituirea unui drept de retenție până la plata acestora. În motivarea acestei cereri a arătat că investițiile pe care le-a făcut la imobil în calitate de proprietar adjudecatar, cu bună- credință, până la anularea titlului de proprietate la 17 noiembrie 2009, au creat un plus de valoare acestui fond. S-a învederat că acest plus de valoare a fost recunoscut și de către reclamantă, care a acceptat să încheie contracte succesive de închiriere a imobilului, ultimul având termen de valabilitate până la 27 mai 2011. În drept, a invocat dispozițiile art. 119 C. proc. civ., art. 494 și 1452 C. civ. Prin sentința nr. 565/C/2013 a Tribunalului Sibiu, a fost admisă acțiunea formulată și modificată de reclamanta SC A.D.O.

SA în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL și s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei intitulat „Ferma de vaci Drotlef” înscris în C.F. Sibiu. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională SC M. SRL în contradictoriu cu pârâta reconvențională SC A.D.O. SA, fiind obligată pârâta la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanță a reținut că raporturile juridice dintre părți, născute din contractul de închiriere din 19 aprilie 2010 pe durata de 12 luni, cu începere de la data predării folosinței, respectiv 02 iunie 2010, au încetat prin ajungerea la termen, conform art. 1436 C. civ.

și că locatarul a refuzat să restituie bunul în starea în care l-a preluat, conform art. 1431 C. civ., astfel că, în temeiul art. 969, 970 și 977 C. civ., acțiunea în evacuarea pârâtei este fondată. S-a constatat că, anterior încheierii acestui contract de închiriere, imobilul în litigiu a fost scos la licitație de A.F.P. Sibiu, pentru acoperirea unui debit al societății reclamante, pârâta fiind adjudecatara imobilului, iar titlul pârâtei a fost anulat prin sentința civilă nr. 1540 din 23 noiembrie 2005, pronunțată de Tribunalul Sibiu, rămasă irevocabilă la data de 17 noiembrie 2009. Tribunalul Sibiu a reținut că, prin procesul-verbal încheiat la data de 17 martie 2010, în vederea restabilirii voluntare a situației juridice, părțile au convenit ca, până la data de 30 aprilie 2010, SC M. SRL să predea irevocabil folosința bunurilor libere de orice sarcini, fără ca la acel moment, aceasta să invoce vreun drept de creanță rezultat din eventuale investiții realizate.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională SC M. SRL, prima instanța a apreciat că dispozițiile art. 494 C. civ. privitoare la accesiunea imobiliară artificială, pe care se întemeiază, nu sunt aplicabile în cauză, acestea presupunând o acțiune în revendicare împotriva unui posesor de bună sau rea-credință, ori în speță proprietarul reclamă bunul în baza unei acțiuni care izvorăște dintr-un contract, situație care este supusă naturii speciale a obligației existente între părți. S-a considerat că nu pot fi reținute în cauză concluziile expertizelor judiciare dispuse cu privire la contravaloarea investițiilor efectuate la imobil, de vreme ce acestea nu au la bază procese-verbale de lucrări, recepții pe parcurs, devize, oferte, situații de plată și chiar opinia exprimată de experți este ca pârâta să dovedească în instanță executarea lucrărilor, împrejurare care nu s-a îndeplinit.

Prima instanța a constatat că reclamanta reconvențională nu a dovedit existența unui drept de creanță, cu caracter cert, lichid și exigibil care să justifice instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu. Prin Decizia civilă nr. 81 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul declarat de SC M. SRL împotriva susmenționatei hotărâri, reținând următoarele: La momentul vânzării la licitație publică a activului „Ferma de vaci Drotlef” pârâta reconvențională se afla în procedura reglementată de Legea nr. 64/1995, fiindu-i confirmat planul de reorganizare, aspect adus la cunoștința atât a creditoarei A.F.P. Sibiu, cât și a participanților la licitație, inclusiv adjudecatarului SC M. SRL, de către administratorul judiciar al societății.

Această împrejurare a constituit, alături de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 64/1995, motivul constatării nulității absolute a procesului-verbal de licitație din 2003, prin sentința nr. 1540/C din 23 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Sibiu. Investițiile, în legătură cu care apelanta reclamă sporul de valoare adus imobilului intimatei, au fost indicate ca fiind realizate în perioada anilor 2004-2005 și în anul 2009, respectiv, pe durata litigiului mai sus menționat, soluționat irevocabil la 17 noiembrie 2009. Lucrările pretins executate de apelantă, descrise în cuprinsul expertizei în construcții întocmită de expertul Oniga Vasile, constau în instalare cablu electric îngropat și aerian, montare conducte de apă, construire cămine de vizitare, procurare și montare uși capitonate de piele ecologica, uși PVC, de lemn, ferestre, gresie, reparații și zugrăveli la tencuiala exterioară și interioară, șarpantă și învelitoare țiglă, calcane și copertină fibră.

În temeiul prevederilor art. 494 C. civ., proprietarul terenului devine prin accesiune și proprietarul construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor, cu obligația de a-l despăgubi pe constructor, întinderea acestor despăgubiri variind în funcție de calitatea sa de constructor de bună sau rea-credință. Raportat la domeniul de aplicare a acestor prevederi, jurisprudența și doctrina au stabilit că nu sunt incidente decât în situația realizării unor construcții sau lucrări noi, reparațiile și îmbunătățirile aduse imobilului nereprezentând o reală accesiune. Nu se contestă că, în privința lucrărilor de reparații sau a îmbunătățirilor, cel ce le-a executat nu ar fi îndreptățit la despăgubire, dar nu în condițiile art. 494 C. Civ., așa cum corect s-a reținut de prima instanță, ci în temeiul principiului îmbogățirii fără just temei, cu distincția că în cazul lucrărilor necesare se va restitui c/val.

acestora, fără să se ia în calcul creșterea valorii fondului, întrucât reparațiile au ca obiect o diminuare a valorii, iar nu o creștere a acesteia. De asemenea, în cazul invocării unor lucrări utile fondului, alegerea ca indemnizația să constea în c/val. lucrărilor de îmbunătățire sau în c/val. creșterii valorii imobilului îi aparține proprietarului, în speță, pârâtei reconvenționale, iar nu reclamantei reconvenționale. Acest drept de alegere al proprietarului fondului, între posibilitatea de a restitui c/val. materialelor și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu valoarea fondului, există chiar în situația în care s-ar aprecia că o parte din lucrările sus-menționate ar fi noi, cu referire la cele de instalare a cablurilor electrice sau a conductelor de apă, dar doar în cazul în care s-ar reține că la executarea acestora apelanta ar fi fost un constructor de bună-credință.

În condițiile în care apelanta a cunoscut, încă de la momentul organizării licitației la care a adjudecat imobilul, viciile care ar afecta titlul său de proprietate, lucrările pretins executate fiind realizate pe parcursul soluționării litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului său, și chiar după pronunțarea unei soluții în acest sens, chiar dacă nu era irevocabilă, simplul fapt că ședința de licitație a fost organizată de organul fiscal nu este suficientă pentru a o considera un constructor de bună-credință, în raport de dispozițiile art. 485-486 C. civ. Cu toate acestea, indiferent de aspectele reținute cu privire la calitatea apelantei de constructor de bună sau rea-credință, de realizarea doar de reparații sau de lucrări noi, având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților, iar SC M. SRL a solicitat în cadrul acțiunii reconvenționale promovate doar c/val.

sporului de valoare, chiar și în apel menționând expres că nu a înțeles să ceară c/val. investițiilor, curtea a apreciat că în cauză apelanta nu poate beneficia de plata acestui spor de valoare, respectiv intimata-pârâtă reconvențională nu poate fi obligată, în lipsa opțiunii sale, la eventuala c/val. a sporului înregistrat de imobil. În acest context, susținerile apelantei cu privire la greșita interpretare de către prima instanță a probelor prin care a dovedit realizarea lucrărilor și plusul de valoare înregistrat de activul intimatei nu se mai impun a fi analizate. Pentru considerente expuse, apreciind că nu subzistă motivele invocate de apelantă, iar soluția de respingere a acțiunii reconvenționale este legală și temeinică, în temeiul art. 296 C. proc.

civ. a fost respins ca nefondat apelul reclamantei-reconvenționale. Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs SC M. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, justificat, pe de o parte, de neîndeplinirea dispozițiilor art. 494 C. proc. civ., respectiv neinvocarea drept temei a pretențiilor a îmbogățirii fără justă cauză care i-ar fi permis realizarea pretențiilor solicitate. În acest fel, instanța de apel a respins apelul său, reținând un motiv ce nu a fost invocat în apărare de intimată, ori de instanță și care nu a fost pus în discuția prealabilă a părților.

Argumentele instanței de apel pot fi însă înlăturate printr-o analiză simplă a textului art. 494 C. civ., întrunite în speță, astfel încât, beneficiind de o creștere a valorii proprietății sale datorate investițiilor pe care le-a efectuat, proprietarul fondului beneficiază de o îmbogățire fără justă cauză. - considerând inutilă analiza celor două motive pentru care prima instanță a respins cererea reconvențională și care au constituit motivele de fapt și de drept ale apelului său, instanța de apel nu le-a mai analizat, situație în raport de care a înțeles că reia argumentele invocate în apel împotriva hotărârii tribunalului.

A solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel iar, în secundar, în urma rejudecării apelului său, schimbarea în parte a sentinței tribunalului în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării intimatei la plata sumei de 145.490 lei, reprezentând creșterea de valoare a fondului, proprietatea intimatei, datorită investițiilor efectuate de recurentă la acesta. Recursul nu este fondat. Prin cererea reconvențională depusă la instanța învestită prin declinarea de competență, recurenta-pârâtă SC M. SRL a solicitat, susținând împrejurarea efectuării unor investiții la imobilul în litigiu, și care a adus un plus de valoare acestuia, în conformitate cu prevederile art. 494 C. civ., obligarea reclamantei la plata sumei de 120.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.

Astfel învestită, prima instanță a procedat la analiza cererii reclamantei reconvenționale din perspectiva dispozițiilor legale invocate drept temei al cererii deduse judecății, art. 494 C. civ. Atât prima instanță cât și instanța de apel, care suplimentar a procedat la o analiză comparativă a condițiilor de admisibilitate ale acțiunii de in rem verso, cât și cele ale instituției accesiunii, reglementată de prevederile legale invocate în cauză, art. 494 C. civ., au concluzionat, legal, în sensul reținerii netemeiniciei cererii deduse judecății. Se reține, cât privește instituția accesiunii, că elementele ce trebuie analizate pentru incidența acesteia sunt distincte de cele necesare pentru soluționarea unei acțiuni de in rem verso și presupun exercitarea dreptului potestativ de accesiune și diferențierea întinderii creanței de restituire, în funcție de buna sau reaua-credință a celui care ridică o construcție sau o lucrare pe terenul celuilalt.

Or, în speță, solicitând sporul de valoare adus fondului, constând în c/val. lucrărilor de investiții efectuate la imobilul reclamantei, pârâta reconvențională oscilează între cele două instituții juridice (diametral opuse după cum s-a relevat mai sus), conchizând în recurs că „evident că, beneficiind de o creștere a valorii proprietății sale datorită investițiilor efectuate de noi, proprietarul fondului beneficiază de o îmbogățire fără justă cauză”. Or, atâta vreme cât sesizarea primei instanțe, care fixează cadrul procesual dedus judecății, s-a făcut pentru temeiul menționat, art. 494 C. civ., ale cărui condiții nu sunt întrunite în cauză, atât în raport de cerințele normei menționate, dar și în raport de împrejurarea că pretinsele lucrări nu au fost dovedite cu niciun înscris iar, reclamanta, opus susținerilor pârâtei, le-a contestat în tot cursul judecății, se constată că legal cererea sa a fost respinsă ca neîntemeiată.

Criticile dezvoltate în petitul secundar al declarației de recurs vizează nelegalitatea hotărârii primei instanțe care, însă, nu poate constitui obiect de verificare în recurs, această cale extraordinară de atac vizând exclusiv decizia supusă prezentului control judiciar pronunțat în apel. Nici critica constând în încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității nu este fondată, întrucât instanța de apel s-a pronunțat, opus susținerilor recurentei, în limitele celor invocate în apel, analizând suplimentar și eventuala incidență a principiului îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce nu însemnă că s-a pronunțat exclusiv pe acest temei, ci pornind de la analiza cerințelor acțiunii întemeiate pe art. 494 C. civ., a căror neîndeplinire a reținut-o, a constatat că cererea ar fi putut fi admisibilă pe acest temei, ceea ce nu înseamnă, așa cum s-a arătat, pronunțarea în alte limite și astfel încălcarea principiilor sus evocate.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 81 din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2014.