ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 741/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 8962 din 5 iulie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pronunțată în Dosarul nr. 28705/3/2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.V.M. și R.M.O. și a obligat pârâta B.C.C. SA Sibiu, să plătească reclamanților sumele de 13.161 euro chirie restantă și de 3.479,25 euro, penalități de întârziere până la data de 1 iunie 2010, ambele sume în echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 19.250 Euro și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 8.998,94 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că la data de 13 iunie 2007 SC D. SA a încheiat cu pârâta B.C.C. SA Sibiu, Contractul de închiriere nr. 6886 având ca obiect transmiterea pe o perioadă de 10 ani (8 iunie 2007 - 7 iunie 2017) a dreptului de folosință asupra spațiului cu destinația de birouri având o suprafață utilă desfășurată de 248,11 mp situat în București, B-dul IM, sector 1, chiria aferentă fiind de 8.400 euro/lună. Potrivit art. 13 din contract, părțile au convenit, ca întârzierea pârâtei la plata chiriei să fie sancționată cu penalități de întârziere de 0,15% pentru fiecare zi, calculate asupra debitului.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6055 din 21 decembrie 2007 la BNP L.S., reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului imobil amintit, iar la data de 28 ianuarie 2008 au preluat drepturile și obligațiile SC D. SA din Contractul de închiriere nr. 6886 din 13 iunie 2007, odată cu încheierea contractului de novație subiectivă cu acesta din urmă și cu pârâta. Actele adiționale nr. 1 din 31 martie 2009 și 2 din 30 iunie 2009 la Contractul de închiriere nr. 6886 din 13 iunie 2007 au modificat nivelul chiriei pentru o perioadă scurtă, respectiv întinderea dreptului de folosință sub aspectul suprafeței închiriate, fără a modifica celelalte clauze ale contractului.

Raportul juridic de locațiune a încetat la data de 11 februarie 2010, urmare a exprimării de către pârâta B.C.C. SA Sibiu a voinței sale de reziliere a contractului de închiriere, potrivit Notificării nr. 58182 din 31 august 2009 transmise reclamanților R.V.M. și R.M.O. și acceptată de aceștia, implicit, în momentul preluării spațiului de la pârâtă, conform procesului-verbal încheiat în acest sens. S-a considerat ca lipsită de fundament alegația pârâtei, privitoare la rezilierea contractului înainte de termenul reținut de către instanță, întrucât reclamanții nu și-au dat acordul în acest sens, pentru a deveni incidente disp. art. 21 lit. c) din contract în condițiile trecerii termenului de 90 de zile de la notificarea reclamanților.

Art. 1411 C. civ. prevede că locațiunea lucrurilor, este acel contract „prin care una din părțile contractante se îndatorește a asigura celeilalte folosința unui lucru pentru un timp determinat, drept un preț determinat", denumită fiind închiriere locațiunea edificiilor și a fondurilor rurale, potrivit art. 1413 alin. (2) C. civ.

Instanța a reținut că pârâta era ținută a respecta obligațiile pe care și le-a asumat, inclusiv cele născute în legătură cu folosirea bunurilor închiriate și plata chiriei inclusiv pentru perioada 1 decembrie 2009 - 11 februarie 2010, câtă vreme contractul a fost privit ca valid inclusiv pentru această perioadă și că reclamanții au față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de 13.161 euro reprezentând chirie aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 11 februarie 2010 și că pârâta mai datorează în temeiul contractului și penalități de întârziere pentru luna iunie 2009 și intervalul 1 octombrie 2009 - 1 iunie 2010. S-a apreciat însă ca neîntemeiată solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata sumei de 19.250 Euro în echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plății reprezentând chirie datorată conform articolului 1453 C. civ., în timpul necesar pentru o nouă închiriere, întrucât textul de lege amintit prevede condiția ca desființarea contractului să se producă din culpa chiriașului, iar nu ca urmare a acordului părților, cum este cazul speței de față.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta. Prin Decizia civilă nr. 195 din 17 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții R.V.M. și R.M.O. și de pârâta B.C.C. SA, Sibiu, împotriva Sentinței comerciale nr. 8962 din 5 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. 28705/3/2010. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Contractul de închiriere nr. 6886 din 13 iunie 2007, pârâta B.C.C. SA, SIBIU, a dobândit pe o perioadă de 10 ani, cu începere de la data de 8 iunie 2007 până la data de 7 iunie 2017, dreptul de folosință asupra spațiului cu destinația de birouri pentru activitate cu specific bancar, cu suprafața utilă de 248,11 mp și suprafață totală construită de 262,30 mp, situat în București, str. IM, sector 1, proprietatea SC D. SA.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6055 din 21 decembrie 2007 la BNP N., reclamanții-cumpărători R.V.M. și R.M.O. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus, iar în temeiul contractului de novație subiectivă încheiat la data de 28 ianuarie 2008 între B.C.C. SA, Sibiu în calitate de chiriaș, SC D. SA în calitate de vechi proprietar și R.V.M. și R.M. în calitate de noi proprietari s-a convenit ca ultimii să se substituie în toate drepturile, să preia și să exercite întocmai toate obligațiile vechiului proprietar - SC D. SA - rezultate din Contractul de închiriere nr. 6886 din 13 iunie 2007, care vor trece în mod irevocabil și necondiționat în sarcina noului proprietar (articolului 2 din convenția de novație subiectivă).

S-a reținut că amintitul contract de închiriere putea să înceteze în virtutea pactului comisoriu de gradul IV, fără intervenția justiției în cazul neplății chiriei de către locatar, în condițiile art. 7 - 14 din Convenție și că, deși niciuna din ipotezele prevăzute nu se regăsesc în speță, urmare unor dificultăți de ordin financiar, pârâta-chiriaș a înțeles să solicite reducerea temporară a cuantumului chiriei de la 8.400 la 7.500 euro/lună pentru intervalul 1 aprilie 2009 - 30 septembrie 2009 și apoi reducerea suprafeței închiriate de la suprafața utilă de 248,11 mp la o suprafață utilă desfășurată de 139,81 mp (Actele adiționale nr. 1 din 31 martie 2009 și nr. 2 din 30 iunie 2009 la Contractul de închiriere nr. 6886/2007).

De asemenea, pârâta-chiriaș a dorit să rezolve în mod convenabil problema încetării raporturilor contractuale cu reclamanții, iar prin Notificarea nr. 58182 din 31 august 2009 a solicitat încetarea Contractului de închiriere nr. 6886/2007 în temeiul art. 21 lit. c), care prevede încetarea convenției înainte de expirarea duratei pentru care a fost încheiată, în temeiul acordului părților, realizat cu minimum 90 de zile înainte de data la care încetarea urmează să-și producă efectele.

Notificarea nr. 58182 din 31 august 2009 cu intenția de denunțare a contractului de către chiriaș nu a fost urmată de amintitul acord al părților pentru a înceta raporturile contractuale înainte de termenul fixat - reclamanții locatori declarând expres că nu sunt de acord cu această solicitare a băncii (Adresa nr. 1448 din 20 noiembrie 2009) - și, ca atare, pretențiile apelantei-pârâte de a se lua în considerare data de 1 decembrie 2009 ca dată de încetare a contractului de închiriere apar ca neîntemeiate.

S-a reținut și că la data de 11 februarie 2010 apelanții-reclamanți au acceptat să primească spațiul închiriat în starea în care se găsea și că prin cererea de apel aceștia au solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate numai sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 19.839 euro, reprezentând chirie datorată conform art. 1453 C. civ., în timpul necesar pentru o nouă închiriere, respectiv pentru perioada 12 februarie 2010 - 1 iunie 2010, indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, capăt de cerere care le-a fost respins de către prima instanță. Sub acest aspect, văzând că încetarea raporturilor contractuale între părți a avut loc la data de 11 februarie 2012, curtea a apreciat ca și prima instanță că pretențiile reclamanților de obligare în continuare a fostului locatar la plata chiriei sunt neîntemeiate.

Întrucât a existat acordul părților pentru revocarea convenției, reclamanții nu mai pot solicita obligarea pârâtei la plata chiriei în temeiul contractului desființat iar dificultățile acestora, ivite în legătură cu găsirea unui nou chiriaș (cum se arată în Notificarea-convocare cu nr. 1448 din 20 noiembrie 2009) nu-i pot fi opuse fostului chiriaș. Împotriva Deciziei civile nr. 195 din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta B.C.C. SA Sibiu a declarat recurs, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbării sentinței instanței de fond și respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.

După o prezentare amănunțită a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut în esență următoarele: A arătat că pe fondul crizei economice, banca s-a văzut în situația de a nu mai putea susține contractul, independent de vreo culpă din partea sa și că decizia pronunțată în apel, s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 970 C. civ., care evocă principiul bunei-credințe aplicabil convențiilor civile și comerciale, în raport de care reclamanții atât pe timpul derulării raporturilor contractuale, cât și după încetarea contractului au dat dovadă de rea-credință, refuzând încheierea procesului-verbal de predare primire a spațiului închiriat până la 11 februarie 2010, pentru obținerea unui profit fraudulos, ceea ce echivalează cu îmbogățirea fără justă cauză.

Recurenta a arătat că reaua-credință și comportamentul discreționar al reclamanților rezultă și din Adresa nr. 1448 din 20 noiembrie 2009, trimisă la aproape 3 luni de la notificarea intenției băncii de încetare a contractului de închiriere, făcută de instituția sa prin Adresa nr. 58182 din 31 august 2009, astfel că punctul 4 din răspunsul formulat de către proprietarul/locator are caracterul unei amenințări la adresa locatarului, încălcându-se astfel în mod flagrant, etica contractuală. Intimații reclamanți R.V.M. și R.M.O., prin întâmpinarea, înregistrată la 21 februarie 2013, au invocat excepția nulității recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pentru neîncadrarea motivelor de recurs în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar pe fond au cerut respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele expuse. Conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, motiv pentru care Înalta Curte va lua în examinare excepția nulității cererii de recurs prin raportare la dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., invocată de intimații reclamanți. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Conform, art. 304 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la punctele 1 - 9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Deși recurenta-pârâtă formulează critici, pe care le subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reține că dezvoltarea motivelor de recurs făcute nu indică în mod concret dispoziția legală încălcată sau greșit aplicabilă, astfel că acestea nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, și nici nu pot face obiectul controlului de legalitate. Motivarea recursului, așa cum s-a arătat mai sus, prin care se susține că decizia pronunțată în apel, s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 970 C. civ., care evocă principiul bunei-credințe aplicabil convențiilor civile și comerciale, în raport de care reclamanții au dat dovadă de rea-credință, atât pe timpul derulării raporturilor contractuale, cât și după încetarea contractului, refuzând încheierea procesului-verbal de predare-primire a spațiului închiriat vizează aspecte de netemeinicie legate de stabilirea situației de fapt și greșita interpretare de către instanța de apel a probelor administrate în cauză, elemente ce nu vizează nelegalitatea.

Nici critica, prin care recurenta-pârâtă a arătat că reaua-credință și comportamentul discreționar al reclamanților rezultă și din Adresa nr. 1448 din 20 noiembrie 2009, trimisă la aproape 3 luni de la notificarea intenției băncii de încetare a contractului de închiriere, făcută de instituția sa prin Adresa nr. 58182 din 31 august 2009 și că punctul 4 din răspunsul formulat de către proprietarul/locator are caracterul unei amenințări la adresa locatarului, încălcându-se astfel în mod flagrant, etica contractuală, nu poate fi încadrată în art. 304 C. proc. civ., întrucât simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situații de fapt și referirile la probatoriul administrat, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului invocată de intimații reclamanți și va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 273 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă este în culpă procesuală, aceasta urmează să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.960 RON, către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția nulității recursului formulată de intimații reclamanți R.V.M. și R.M.O. Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâta B.C.C. SA Sibiu împotriva Deciziei civile nr. 195 din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Obligă recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.960 RON, către intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - LM