ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 167/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul C.L. a chemat în judecată SC T. SA București și a solicitat

ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de

1.142.815.758 lei chirie, diferență valoare contractuală, dobânzi și penalități

de întârziere.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul

București, secția comercială care prin sentința nr. 1390 din 28 martie 2005 a

admis în parte acțiunea reclamantului iar pârâta SC T. SA București a fost

obligată la plata sumei de 127.467.500 lei chirie, 80.889.391 lei penalități de

întârziere pe perioada 20 ianuarie 2001 – 31 iulie 2003, 411.687.124 lei

diferență valoare construcție nefinalizată și 147.334.868 lei penalități de

întârziere calculate pentru suma de 411.687.124 lei pe perioada 1 ianuarie 2002

– 31 iulie 2003. Pentru a hotărî astfel, după admiterea probelor, instanța de

fond a reținut că între părțile în proces s-a încheiat un contract de

închiriere pentru o suprafață de teren, pe o perioadă de 3 ani, prin care au

stabilit ca chiria să se compenseze cu o construcție ce urma să fie realizată

conform documentației cu caracter provizoriu întocmită în baza Legii nr. 50/1991,

finalizarea lucrărilor și predarea construcției urmând să se facă în termen de

5 luni. Părțile au prevăzut că nerespectarea acestei obligații, potrivit

clauzelor stipulate, avea drept urmare rezilierea contractului și plata chiriei

cu penalități de întârziere. A mai reținut tribunalul că a fost modificat

succesiv contractul de închiriere prin actele adiționale din 14 octombrie 1999

și nr. 2 din 15 iunie 2001, și că prin procesul - verbal încheiat la data de 17

decembrie 2002 părțile au stabilit situația derulării contractului de

închiriere și obligațiile de plată sub forma chiriei, a dobânzilor și

penalităților calculate pe perioada decembrie 2001 – decembrie 2002. Prin aceeași

convenție părțile s-au înțeles ca evaluarea lucrărilor să fie făcută de un

expert, plata acestora urmând să fie efectuată în 30 de zile de la comunicarea

expertizei. Față de calculele efectuate prin raportul de expertiză, instanța de

fond a apreciat că sunt datorate sumele reținute prin sentință, apreciind că

chiria trebuie plătită pentru că pârâta nu a executat lucrările, astfel că

valoarea acestora nu putea fi compensată cu chiria datorată așa cum s-au

înțeles părțile prin contract. De asemenea s-a stabilit că și penalitățile de

întârziere au fost acceptate prin convenția din 17 decembrie 2002, clauza

contractuală fiind interpretată în sensul aplicării ei așa cum prevede art. 978

C. civ. Pentru repararea integrală a prejudiciului constând în nefinalizarea

lucrării la care s-a obligat (al cărei cost urma să se compenseze cu chiria) instanța

a stabilit că este datorată și suma de 411.687.124 lei, precum și penalitățile

de întârziere aferente.

Sentința nr. 1390 pronunțată la data de 28

martie 2005 de Tribunalul București a fost apelată de S.C.T. București. Apreciind

ca fiind întemeiate criticile evocate de apelantă, sentința a fost schimbată în

parte în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.187,16 lei chirie, 150

lei penalități calculate pe perioada martie 2001 – 31 iulie 2003, 45.618 lei

diferență de valoare construcție nefinalizată și 433 lei penalități de

întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 31 iulie 2003, celelalte

dispoziții ale sentinței fiind menținute. Deși Curtea de Apel a schimbat

sentința primei instanțe, din considerentele deciziei nr. 102/2007 nu se pot

sintetiza motivele care au dus la această modificare, instanța apreciind doar

că pârâta apelantă este în culpă pentru neexecutarea obligațiilor. Această

decizie nemotivată pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

63 din 17 ianuarie 2008, iar apelul a fost trimis pentru rejudecare cu

îndrumarea de a se examina criticile privind efectele convenției părților din

17 decembrie 2002 și a precizărilor făcute de expert la data de 12 februarie

2007 prin care s-a arătat că sumele corecte sunt cele din precizări și nu din

concluziile expertizei depuse la data de 31 ianuarie 2007.

În rejudecare, Curtea de apel, secția

comercială a pronunțat Decizia nr. 332 din 24 iunie, după ce a examinat

raporturile juridice dintre părți, ținând seama de probele administrate în

completare în faza procesuală a apelului, a înțelegerii dintre părți încheiată

la 17 decembrie 2002, a precizărilor făcute de expert la data de 12 februarie

2007 și a recomandărilor instanței supreme. Urmare acestei analize, Curtea de Apel

a admis apelul S.C.T., a schimbat în parte sentința nr. 1390 din 28 martie 2005

pronunțată de Tribunalul București în sensul obligării pârâtei apelante la

plata chiriei în sumă de 1.187 lei a penalităților pentru neachitarea la termen

a facturilor în sumă de 1.517 lei, precum și la plata sumei de 4.334 lei

penalități pentru neexecutare. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost

menținute. Prin reconsiderarea situației de fapt, instanța de apel a reținut că

suma de plată, reprezintă valoarea lucrării neexecutate, determinată potrivit

expertizei și precizărilor la aceasta, că lucrările care nu s-au executat au o

valoare superioară sumei la care a fost obligată apelanta de instanța de fond, însă

având în vedere că apelul a fost promovat de pârâtă, s-a apreciat că nu-i poate

fi creată o situație mai grea în propria cale de atac și, ca urmare, a fost

menținută partea din hotărâre prin care aceasta a fost obligată la plata sumei

de 41.168,71 lei. În sprijinul acestei analize, Curtea de Apel a adus ca

argument și înțelegerea părților din 17 decembrie 2002 prin care pârâta s-a

obligat să achite contravaloarea construcției nefinalizate.

Din analiza aceluiași proces - verbal din 12

decembrie 2002 s-a reținut și faptul că părțile au convenit ca pentru perioada

decembrie 2001 – decembrie 2002 inclusiv, să fie achitate de pârâtă

penalitățile pentru sumele datorate, în această obligație fiind inclusă și suma

care reprezintă contravaloarea lucrărilor neexecutate.

În consecință, pârâta a fost obligată la

plata penalităților de întârziere în cuantumul redat mai sus, sumele fiind

acordate în raport de precizările expertului, depuse în 8 februarie 2007.

Împotriva Deciziei nr. 332 din 24 iunie 2008 a

declarat recurs, pârâta S.C.T. București, cu respectarea termenului prevăzut de

art. 301 C. proc. civ.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 304

alin. (9) C. proc. civ. pe care pârâta și-a întemeiat recursul, s-au adus critici

deciziei pronunțată de instanța de apel în partea care se referă la obligarea

sa la plata sumei de 41.168,71 lei reprezentând contravaloarea construcției

nefinalizate.

În esență, autoarea a susținut că părțile au

revenit asupra art. 4 din contractul de închiriere nr. 541 din 30 martie 1998

prin care au stabilit ca prețul închirierii să se compenseze prin realizarea

construcției și au stabilit obligația de a se plăti chiria pentru toată

perioada închirierii, actualizată cu rata inflației, în cazul în care nu se

realizează lucrările până la data de 31 mai 2000. Recurenta și-a exprimat

opinia pe baza acestui raționament că se află în ipoteza situației reglementată

de actele adiționale nr. 1/1999 și 2/2001 și că intimata este îndreptățită

numai la plata chiriei actualizată cu rata inflației. În raport de aceste

critici, a solicitat modificarea hotărârilor anterior pronunțate în sensul

înlăturării obligației de plată a sumei de 41.166,71 lei reprezentând

contravaloarea construcției nefinalizate.

Recursul este nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C.

proc. civ., pe care și-a întemeiat recursul pârâta S.C.T. București, poate fi

invocat atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Observând și

dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. precum și dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., se poate constata că promovarea acestei căi

extraordinare de atac este condiționată, în sensul că, modificarea sau casarea

hotărârii recurate presupune în mod obligatoriu indicarea motivelor de

nelegalitate și dezvoltarea lor, lucru firesc dacă se ține seama de faptul că

părțile au avut la îndemână calea de atac a apelului, care este devolutivă, în

cadrul căreia controlul judecătoresc nu a fost limitat strict la motivele de

nelegalitate anume indicate procedural.

În contextul procedural arătat se va reține

că deși recurentul a invocat pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., argumentele

aduse în sprijinul motivului invocat nu se încadrează în nici o ipoteză a

textului. În concret, trebuie reținut că recurenta nu a demonstrat că s-a

încălcat legea de drept substanțial în sensul că s-ar fi aplicat texte de lege

străine situației de fapt sau că s-a restrâns conținutul unor dispoziții

imperative ale legii. Revenind la decizia atacată cu recurs, Înalta Curte va

reține și faptul  că aceasta s-a fundamentat pe reanalizarea probelor în raport

de recomandarea Înaltei Curți prin care, în alți termeni, instanței de apel i

s-a cerut să reanalizeze raporturile juridice dintre părți în conformitate cu

ultima convenție a acestora încheiată la data de 17 decembrie 2002.

În alte cuvinte, s-a dat eficiență, prin

soluția Curții de apel pronunțată în rejudecare, atât dispozițiilor art. 969 C.

civ. cât și deciziei de casare.

În contextul arătat s-a reținut corect că

recurenta s-a obligat prin ultima convenție ca după expertizarea lucrărilor

neterminate să achite contravaloarea „părții rămase de executat” din

construcția la care s-a obligat. Aceste aspecte care privesc nu doar obligația

asumată de recurentă ci și cuantumul sumei stabilită de expertize nu mai pot fi

reconsiderate în recurs întrucât vizează fondul litigiului și nu încălcarea

legii, așa cum s-a arătat mai sus. Concluzia se impune în condițiile în care

interpretarea dată raporturilor juridice este în acord cu voința reală a

părților materializată în convenția din 17 decembrie 2002.

O altă chestiune care trebuie observată din conținutul

motivelor de recurs este aceea că recurenta readuce spre analiză actele

adiționale care au modificat unele clauze din contractul de închiriere, care

sunt anterioare convenției din 17 decembrie 2002 intitulată „proces - verbal”,

cu scopul vădit de a crea confuzie cu privire la obligațiile asumate, în

privința plății lucrărilor neterminate, la a căror contravaloare a fost

obligată, așa cum s-a arătat în sinteza soluției pronunțată în rejudecare de

Curtea de Apel. Rezultă, deci, că instanța de apel în rejudecare, a avut în

vedere puterea convenției legal făcută, și că a respectat astfel prevederile art.

969 C. civ.

În fine, susținerea recurentei potrivit

căreia nu poate fi debitoarea a două obligații cumulate, respectiv de a achita chiria

și de a finaliza construcția, nu vor fi primite întrucât aceste chestiuni

vizează fondul și au fost definitiv tranșate urmare probelor administrate (cu

expertiză) prin care s-a determinat suma datorată cu acest titlu ținând seama

de obligația asumată prin convenția din decembrie 2002 la care a făcut

trimitere instanța supremă, convenție care reprezintă voința părților în

legătură cu „situația rezultată din derularea contractului…”, cu modificările aduse

prin actele adiționale nr. 1/1999 și 2/2001 și cu reconsiderarea obligațiilor

la momentul decembrie 2002.

Prin urmare, față de dispozițiile procedurale

care limitează posibilitățile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat

fondul și apelul, prevederi raționale față de modul de organizare a sistemului

căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, neevolutivă,

criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează

nelegalitatea soluției care a fost pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel,

secția comercială.

Așa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta S.C.T. BUCUREȘTI împotriva Deciziei comerciale nr. 332 din 24 iunie 2008

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

ianuarie 2009.