ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 502/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4270 din 12 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de M.A.N. - D.L.A.J., a modificat sentința atacată în sensul că a admis acțiunea formulată de M.A.N. și a obligat pârâta SC S. SRL la plata sumei de 126.832,44 lei către reclamant reprezentând chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 și penalitățile de întârziere aferente. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 263/42/2010 Înalta Curte a admis recursul M.A.N.

împotriva sentinței nr. 272 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu recomandarea de a fi analizată cauza în limitele sesizării. S-a constatat că s-a efectuat practic o compensare de către expert a chiriei datorate pentru spațiul, cu alte plăți fără să existe o cerere de investire a instanței în acest sens. În privința penalităților de întârziere s-a stabilit că în situația contractelor administrative nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 469/2002 și că se impune respectarea clauzei înscrise în contract la art. 23. S-a recomandat refacerea expertizei efectuate în primul ciclu procesual, iar la calcularea penalităților de întârziere să fie avută în vedere clauza de la art. 23 din contract.

În speță, judecătorul fondului, în raport de îndrumările instanței de casare avea obligația să stabilească cuantumul pretențiilor reclamantului în limitele sesizării și în conformitate cu clauzele contractuale. Prin sentința recurată, prima instanță, a stabilit cuantumul chiriei restante datorate de pârâtă reclamantului la suma de 148 lei și 39.698 lei penalități de întârziere. Din considerentele hotărârii rezultă că în cauză, chiria a fost stabilită pentru folosința construcției nu și pentru obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale. S-a apreciat că procesul-verbal încheiat de părți la data de 16 februarie 2004, invocat de reclamant nu poate avea valoare juridică a unui act adițional care să modifice obiectul contractului de închiriere din 8 ianuarie 2002 și prin care s-a stabilit că s-a închiriat imobilul format din construcții în suprafață de 1.638 mp situat în Buzău.

În acest fel judecătorul fondului și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul G.I., refăcut după depunerea obiecțiunilor de către pârâta SC S. SRL prin care s-a concluzionat că obiectul închirierii l-a format numai imobilul construcție fără obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale dar și că pârâta a achitat pentru perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006 o chirie în cuantum de 122.361 lei, rezultând o chirie neachitată în sumă de 148 de lei. Despre penalitățile de întârziere, s-a precizat în raportul de expertiză, că au fost calculate în funcție de plățile efectuate de pârâtă în perioada de închiriere.

Din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că reclamantul prin contractul de închiriere din 8 ianuarie 2002, i-a închiriat pârâtei imobilul situat în Buzău precum și obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale, închirierea acestor din urmă bunuri rezultând din procesul verbal încheiat la 16 februarie 2004 cu ocazia negocierii prelungirii contractului de închiriere în conținutul căreia pârâta recunoaște neplata chiriei pentru imobil și bunuri. Predarea și folosința de către pârâtă a acestor bunuri rezultă și din considerentele hotărârii civile nr. 190 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 527/42/2008 al Tribunalului Buzău unde se face referire la procesul - verbal de predare - primire a spațiului de închiriat cu obiectele de inventar aferente dar și la obiectele lipsă pentru care pârâta în urma rezilierii contractului a fost obligată la plata de despăgubiri, aceste dispoziții intrând în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, având în vedere clauzele contractuale s-a apreciat că se impune acordarea chiriei aferente imobilului construcție, dar și pentru bunurile de inventar cuantumul acesteia fiind de 8.476, 33 lei astfel cum a fost calculată prin raportul de expertiză din 4 septembrie 2012. Expertul contabil după formularea de obiecțiuni de către pârâtă a diminuat acest cuantum la suma de 148 de lei invocând mai multe plăți făcute de către pârâtă în contul chiriei, dar nu a făcut trimitere la niciun document în acest sens, motiv pentru care această diminuare nu a fost luată în considerare. În privința penalităților de întârziere, s-a apreciat că acestea se impun a fi calculate conform clauzei înscrise la pct. 23 din contract, în raport de cuantumul chiriei datorate și perioada de întârziere, valoarea acestora ridicându-se la suma 118.356,12 lei sumă calculată potrivit concluziilor raportului de expertiză.

Împotriva Deciziei nr. 4270 din 12 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție intimata SC S. SRL a formulat cerere de revizuire. Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. În motivarea cererii de revizuire se susține că urmare a executării contractului de închiriere, M.A.N. a introdus în instanță două cereri de chemare în judecată: prima înregistrata inițial la Judecătoria Buzău sub nr. 647/200/2008 - Dosar nr. 527/42/2008 al Curții de Apel Ploiești și cealaltă înregistrată sub nr. 76/200/2009 inițial la Judecătoria Buzău - Dosar nr. 263/42/2010/al Curții de Apel Ploiești. Prin ambele cereri M.A.N. a solicitat obligarea SC S. SRL la plata unor sume reprezentând chirie neachitata stabilita conform art. 6 din Contractul de închiriere din 08 ianuarie 2002 și penalități de întârziere calculate în temeiul art. 23 din același contract.

Sumele pretinse de către M.A.N. vizau în ambele cereri chiria pentru bunurile imobile stabilită conform Contractului si actelor adiționale ulterioare, chiria pentru bunuri mobile (cratițe, tăvi, oale, etc), la plata căreia SC S. SRL s-ar fi obligat (în opinia reclamantului M.A.N.) potrivit unui proces verbal de negociere, acesta fiind după părerea sa, un document care ar fi modificat contractul de închiriere și penalități de întârziere pentru ambele chirii stabilite conform prevederilor art. 23 din Contractul de închiriere. Prima acțiune in instanța înregistrata la Judecătoria Buzău sub nr. 647/200/2008 a fost soluționată prin sentința nr. 190 pronunțata in ședința publica din data de 26 septembrie 2008 in Dosarul nr. 572/42/2008 al secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Curții de Apel Ploiești, rămasă definitivă și irevocabilă.

Prin aceasta acțiune a fost admisă parțial cererea M.A.N., respectiv în ceea ce privește capetele de cerere vizând chiria pentru bunurile imobile stabilită, conform art. 6 din Contractul de închiriere și actelor adiționale ulterioare și penalitățile de întârziere stabilite conform prevederilor art. 23 din contract, decurgând din neplata la termen a chiriei pentru imobile. Capătul de cerere privind pretinsa chirie pentru bunuri mobile predate odată cu spațiul închiriat a fost respins ca neîntemeiat motivat de faptul ca obiectul contractului a fost constituit doar de bunuri imobile (aflate in proprietate publica, deci cu un regim juridic special), iar prin contract si prin actele adiționale ulterioare nu s-a prevăzut obligația de plata a unei chirii pentru bunurile aflate in spațiu si predate împreună cu acesta prin proces verbal.

Cu privire la cererea de plata a chiriei pentru bunurile aflate in spațiul închiriat curtea de apel a constatat ca prin contractul de închiriere din 08 ianuarie 2002 nu s-a stabilit in nici un fel obligația paratei de plata a chiriei pentru aceste bunuri, ce au fost predate odată cu spațiul închiriat prin procesul - verbal de predare-primire. Revizuenta precizează că există o sentință judecătorească definitivă prin care s-a stabilit pe fond că Stilart nu datorează M.A.N. chirie pentru alte bunuri în afara imobilelor - construcție și teren aferent, iar prin pronunțarea unei hotărâri contrare ne aflam în situația încălcării componentei res iudicata a puterii de lucru judecat, prevăzută la art. 322 alin. (7) C. proc.

civ. Prin sentința nr. 190 din 26 septembrie 2008 pronunțata in Dosarul nr. 527/42/2008, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea M.A.N. în ce privește drepturile bănești pretinse cu titlu de chirie pentru bunurile mobile și penalitățile decurgând din neplata acesteia, admițând cererea doar în ce privește chiria pentru imobile si penalitățile decurgând din neplata la termen a acesteia. Prin Decizia 4270 din 12 noiembrie 2014 pronunțata în Dosarul nr. 263/42/2010/al, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea privind drepturile bănești pretinse cu titlu de chirie pentru bunurile mobile și penalitățile decurgând din neplata acesteia (pe lângă cererea privind chiria pentru imobile si penalitățile decurgând din neplata la termen a acesteia).

Așa cum se poate observa, ultima hotărâre a nesocotit puterea de lucru judecat a celei pronunțate mai întâi, contrarietatea dintre aceste doua hotărâri având caracter parțial, în sensul că a avut ca obiect doar soluțiile pronunțate de instanțe asupra unui capăt de cerere. Or, daca hotărârea judecătoreasca rămâne definitiva, puterea de lucru judecat se formează deplin în ceea ce privește toate aspectele deduse judecații si, in consecința, efectul sau tine si părțile litigante si orice alta instanța ori autoritate sa nu ignore hotărârea sau sa modifice in vreun fel situația juridica pe care a instalat-o. Se apreciază că tripla identitate de elemente specifică autorității de lucru judecat este îndeplinită.

Identitatea de obiect (eadem res) care în cazul de fată vizează bunul material în privința căruia a fost formulată pretenția și anume: drepturi bănești reprezentând contravaloare chirie imobil neachitata, contravaloare chirie bunuri mobile neachitata, penalități de întârziere. Identitatea de cauză (eadem causa petendi) ce privește, actul juridic pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare s-a urmărit prin intermediul acțiunilor, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea celor doua acțiuni, cu alte cuvinte izvorul dreptului pretins - Contractul de închiriere din 08 ianuarie 2002 și actele adiționale modificatoare. Identitatea de persoane (eadem condicio personarum) ce presupune existența acelorași părți în aceeași calitate juridică adică titularul dreptului, respectiv al obligației deduse judecății.

Tot legat de împrejurările care conturează condițiile prevăzute la art. 322 pct. 7, C. proc. civ., revizuenta precizează că în cel de-al doilea proces (Dosar nr. 263/42/2010/al) nu a fost invocata excepția autorității de lucru judecat. Examinând cauza și cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate: În cauză, instituția militară a încheiat cu revizuenta Contractul de închiriere din 08 ianuarie 2002. În baza Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și a H.G.

nr. 68/2000 privind abilitarea M.A.N. de a închiria imobilele și părți din acestea disponibile, aflate în administrarea sa si în proprietatea publică a statului. Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul M.A.N., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, dispunând refacerea raportului de expertiză în raport cu prevederile art. 23 din contract, fără a se face aplicarea Legii nr. 469/2002.

Coroborând prevederile contractului de închiriere din 08 ianuarie 2002 cu prevederile procesului - verbal de negociere se constată că pentru perioada dedusă judecății (01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006) intimata-pârâtă datora două chirii: chirie pentru spațiul conform contractului din 08 ianuarie 2002 și chirie pentru obiectele de inventar conform procesului - verbal de negociere încheiat la data ele 16 februarie 2004. Din actele și lucrările dosarului, rezultă că prin contractul de închiriere din 8 ianuarie 2002. instituția militară a închiriat revizuentei imobilul situat în Buzău, precum și obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale, închirierea acestor din urmă bunuri rezultând din procesul - verbal încheiat la 16 februarie 2004 cu ocazia negocierii prelungirii contractului de închiriere, adresa din 18 iunie 2007, în conținutul căreia pârâta recunoaște neplata chiriei pentru imobil și bunuri.

Predarea și folosința de către pârâtă a acestor bunuri rezultă și din considerentele Hotărârii civile nr. 190 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 527/42/2008 al Tribunalului Buzău, unde se face referire la procesul - verbal de predare - primire a spațiului de închiriat cu obiectele de inventar aferente dar și la obiectele lipsă pentru care pârâta în urma rezilierii contractului a fost obligată la plata de despăgubiri, aceste dispoziții intrând în puterea lucrului judecat. Sentința civilă nr. 190/2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost emisă ca urmare a judecării cauzei în Dosarul nr. 527/42/2008, care face obiectul solicitării M.A.N. de a obliga revizuenta la plata chiriei pentru bunuri și a penalităților de întârziere aferente acestora, pentru perioada ianuarie - aprilie 2007, în baza aceluiași contract de închiriere, or perioada în discuție este cuprinsă între 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006. Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se aplică și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. Invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - să existe hotărâri definitive contradictorii; - hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină; - hotărârile să fie date în dosare diferite; - în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; - să se ceară anularea celei de a doua hotărâri.

Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea. Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire. Așa cum am arătat, această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de revizuentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de SC S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 4270 din 12 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 263/42/2010/a1, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2015.