ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 691/2004

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea ce a format obiectul dosarului nr.313 din 28 februarie 2001 al

Tribunalului București, Secția comercială reclamanta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI

BUCUREȘTI – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A FONDULUI IMOBILIAR – în prezent

CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR

a acționat în judecată pe pârâta S.C. U.E. S.A., pentru ca prin hotărâre

judecătorească pârâta să fie obligată la plata sumei de 224.304.575 lei cu

titlu de beneficiu nerealizat, TVA aferent și penalități, pentru spațiul din

București.

În

motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că deși pârâta a fost evacuată

din imobil și contractul său de închiriere a fost reziliat, a continuat să

folosească spațiul, plătind cu întârziere obligațiile față de reclamantă.

Tribunalul

București, secția comercială prin sentința nr.7005 din 3 noiembrie 2000, a

respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținând că prin cererea sa

introductivă la instanță reclamanta nu a precizat modalitatea de calcul a

pretențiilor sale și temeiul de drept al acțiunii.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, a

fost respins, ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială

prin decizia nr.313 din 28 februarie 2001.

La

pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că hotărârea

pronunțată de tribunal este corectă atâta vreme cât cuantumul pretențiilor

reclamantei solicitate prin acțiunea introductivă nu corespund cu modalitatea

de calcul a acestora.

Împotriva

acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, a solicitat admiterea acestuia

și schimbarea hotărârilor anterioare iar pe fond admiterea acțiunii sale,

invocând ca temei de drept prevederile art.304 pct.8 Cod procedură civilă.

Prin

decizia nr. 4638 din 2 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială, recursul reclamantei a fost admis, decizia recurată a fost casată

și cauza a fost trimisă aceleiași instanțe de apel spre rejudecare,

reținându-se că instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea fondului

cauzei și nu s-a ordonat, dacă se considera necesar pentru stabilirea

adevărului, administrarea unei expertize contabile.

Rejudecând

apelul reclamantei, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială prin

decizia nr.14 din 23 februarie 2003, a admis apelul reclamantei, a schimbat în

tot sentința instanței de fond și a admis în parte  acțiunea  acesteia pentru

suma de 66.241.598 lei, la care a obligat-o pe pârâtă la plată, cu titlu de

chirie pe perioada 10 mai 1999 – 30 septembrie 1999.

Prin aceeași hotărâre s-a

respins capătul de cerere privind plata penalităților, ca fiind neîntemeiat,

reținându-se că în lipsa unei clauze penale, solicitarea reclamantei de a i se

achita penalități de întârziere nu are temei juridic.

Reclamanta

a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri susținând că în mod

neîntemeiat prin hotărârea recurată a fost respins capătul de cerere privind

plata penalităților de întârziere. A susținut în acest sens că potrivit art. 13

din O.G. nr. 11/1996 orice obligație bugetară neachitată la scadență generează

plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, iar majorările

calculate în sarcina pârâtei rezultând din neplata la timp a chiriei,

reprezintă venituri publice și creanțe bugetare ce trebuie încasate și vărsate

către bugetul de stat.

Recursul

reclamantei este neîntemeiat.

Din

analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că prin hotărâre

judecătorească la 10 aprilie 1998, a fost dispusă rezilierea contractului de

închiriere dintre părți nr.158 din 25 noiembrie 1993 încheiat între părți

pentru spațiul cu altă destinație decât locuință din București.

Întrucât

pârâta a continuat să desfășoare activitate comercială în acest spațiu, în mod

corect prin hotărârea recurată instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la

contravaloarea beneficiului nerealizat de reclamantă prin nefolosința

spațiului, calculat la nivelul chiriei percepute pe perioada anterioară

rezilierii contractului.

În ce

privește plata penalităților de întârziere, contractul de închiriere fiind

reziliat, deci în abesența unei clauze penale prin care părțile să stabilească

contractual, prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor interese

compensatoprii sau moratorii care să sancționeze partea în culpă de

nerealizarea prevederilor contractului, apare de asemenea corectă șu

respingerea pretențiilor reclamantei de obligare a pârâtei la plata

penalităților de întârziere.

Astfel

că, recursul reclamantei se privește ca neîntemeiat și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G.M. – ADMINISTRAȚIA FONDULUI

IMOBILIAR BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr.14 din 28 februarie 2003 a Curții de

Apel București, secția V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică, astăzi  24 februarie 2004.