ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 691/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr.313 din 28 februarie 2001 al Tribunalului București, Secția comercială reclamanta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A FONDULUI IMOBILIAR – în prezent

CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR

a acționat în judecată pe pârâta S.C. U.E. S.A., pentru ca prin hotărâre judecătorească pârâta să fie obligată la plata sumei de 224.304.575 lei cu titlu de beneficiu nerealizat, TVA aferent și penalități, pentru spațiul din București. În motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că deși pârâta a fost evacuată din imobil și contractul său de închiriere a fost reziliat, a continuat să folosească spațiul, plătind cu întârziere obligațiile față de reclamantă. Tribunalul București, secția comercială prin sentința nr.7005 din 3 noiembrie 2000, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținând că prin cererea sa introductivă la instanță reclamanta nu a precizat modalitatea de calcul a pretențiilor sale și temeiul de drept al acțiunii.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, a fost respins, ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială prin decizia nr.313 din 28 februarie 2001. La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că hotărârea pronunțată de tribunal este corectă atâta vreme cât cuantumul pretențiilor reclamantei solicitate prin acțiunea introductivă nu corespund cu modalitatea de calcul a acestora. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, a solicitat admiterea acestuia și schimbarea hotărârilor anterioare iar pe fond admiterea acțiunii sale, invocând ca temei de drept prevederile art.304 pct.8 Cod procedură civilă.

Prin decizia nr. 4638 din 2 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, recursul reclamantei a fost admis, decizia recurată a fost casată și cauza a fost trimisă aceleiași instanțe de apel spre rejudecare, reținându-se că instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea fondului cauzei și nu s-a ordonat, dacă se considera necesar pentru stabilirea adevărului, administrarea unei expertize contabile.

Rejudecând apelul reclamantei, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială prin decizia nr.14 din 23 februarie 2003, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința instanței de fond și a admis în parte acțiunea acesteia pentru suma de 66.241.598 lei, la care a obligat-o pe pârâtă la plată, cu titlu de chirie pe perioada 10 mai 1999 – 30 septembrie 1999. Prin aceeași hotărâre s-a respins capătul de cerere privind plata penalităților, ca fiind neîntemeiat, reținându-se că în lipsa unei clauze penale, solicitarea reclamantei de a i se achita penalități de întârziere nu are temei juridic. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri susținând că în mod neîntemeiat prin hotărârea recurată a fost respins capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere.

A susținut în acest sens că potrivit art. 13 din O.G. nr. 11/1996 orice obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, iar majorările calculate în sarcina pârâtei rezultând din neplata la timp a chiriei, reprezintă venituri publice și creanțe bugetare ce trebuie încasate și vărsate către bugetul de stat. Recursul reclamantei este neîntemeiat. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că prin hotărâre judecătorească la 10 aprilie 1998, a fost dispusă rezilierea contractului de închiriere dintre părți nr.158 din 25 noiembrie 1993 încheiat între părți pentru spațiul cu altă destinație decât locuință din București.

Întrucât pârâta a continuat să desfășoare activitate comercială în acest spațiu, în mod corect prin hotărârea recurată instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la contravaloarea beneficiului nerealizat de reclamantă prin nefolosința spațiului, calculat la nivelul chiriei percepute pe perioada anterioară rezilierii contractului. În ce privește plata penalităților de întârziere, contractul de închiriere fiind reziliat, deci în abesența unei clauze penale prin care părțile să stabilească contractual, prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor interese compensatoprii sau moratorii care să sancționeze partea în culpă de nerealizarea prevederilor contractului, apare de asemenea corectă șu respingerea pretențiilor reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Astfel că, recursul reclamantei se privește ca neîntemeiat și se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G.M. – ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr.14 din 28 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 24 februarie 2004.