ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4270/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Buzău, reclamantul M.A.N. a chemat în judecată pe pârâta SC S.A. SRL Buzău, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 12.108,28 RON cu titlu de chirie restantă în derularea Contractului nr. A1 din 8 ianuarie 2002 și a sumei de 84.362,11 RON cu titlu de penalități de întârziere, datorate pe perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006, cu cheltuieli de judecată. Prin Nota de precizări depusă la dosar, însoțită de actele justificative atașate la dosar, reclamantul și-a majorat câtimea pretențiilor de la suma de 96.470,30 RON la suma de 117.363,10 RON.

Prin Sentința nr. 1520 din 4 martie 2009, pronunțată de Judecătoria Buzău, s-a admis acțiunea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 117.363,10 RON cu titlu de chirie și penalități de întârziere aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta, în temeiul art. 282 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit motivelor de apel depuse la dosar conform art. 287 din același cod. Prin Decizia nr. 106 din 17 februarie 2010, Tribunalul Buzău a admis recursul declarat de pârâta SC S.A. SRL, a casat Sentința nr. 1520 din 4 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Buzău în Dosarul nr. 76/200/2009 și a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 263/42/2010.

Prin Sentința nr. 272 din 13 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a respins excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârâtă și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de M.A.N. - D.L.A.J., în contradictoriu cu pârâta SC S.A. SRL Buzău. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 9.260 RON cheltuieli de judecată către pârâtă din care 500 RON onorariu expert și 8.760 RON, onorariu avocat. Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului M.A.N., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. În rejudecare s-a dispus, potrivit considerentelor deciziei de casare, refacerea raportului de expertiză în raport cu prevederile art. 23 din contract, fără a se face aplicarea Legii nr. 469/2002.

Prin Sentința nr. 34 din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M.A.N. - D.L.A.J. în contradictoriu cu pârâta SC S.A. SRL, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei 148 RON chirie restantă și 39.550 RON penalități de întârziere. Instanța a respins cererea privind acordarea în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că pârâta a încheiat cu reclamantul M.A.N. prin U.M. 02... Buzău, Contractul de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002, având ca obiect închirierea imobilului format din construcții în suprafață de 1638 mp situat în Buzău, B-dul G., denumit R.M.B.

Potrivit art. 1 din contract, M.A.N., în calitate de proprietar, se obligă să pună la dispoziția pârâtei în calitate de chiriaș folosința imobilului format din construcție în suprafața de 1638 mp, plata chiriei urmând a fi făcută lunar potrivit art. IV din contract, în cuantum de 769 dolar USA, în RON, la cursul dolarului practicat de BNR. Instanța de fond a reținut că din verificările făcute de expert, cu ocazia rejudecării cauzei, a rezultat că pârâta datorează reclamantului cu titlu de chirie restantă pe perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006 ( așa cum s-a solicitat prin acțiune ) suma de 148 RON . Prin art. 23 din contract, părțile au inclus în contract și o clauza penală, în sensul că au stabilit cuantumul penalităților datorate de pârâtă în cazul întârzierii plății chiriei și, care, potrivit anexei la raportul de expertiză, sunt în cuantum de 39.698 RON.

Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ. instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta sa plătească reclamantului suma de 148 RON chirie restantă și 39.698 RON penalități de întârziere . La stabilirea cuantumului restant al chiriei instanța de fond a avut în vedere contractul dintre părți, așa cum a fost modificat cu actele adiționale ulterioare, din care rezultă că chiria a fost stabilită de părți numai în ceea ce privește folosința construcției nu și a obiectelor de inventar și mijloace fixe și materiale. Procesul-verbal încheiat între părți la data de 16 februarie 2004, invocat de reclamant ca fiind actul care a modificat contractul de închiriere, în sensul că pârâta s-a obligat a plăti chirie și pentru obiectele de inventar și mijloacele fixe și materiale, instanța a apreciat că nu poate fi asimilat unui act adițional, care să modifice contractul, deoarece din cuprinsul acestuia nu rezultă acest lucru.

Pentru aceste motive a constatat instanța de fond că chiria solicitată cu acest titlu nu este datorată, de aceea acțiunea reclamantului a fost respinsă în parte. Instanța a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, în cauză apreciind că nu sunt aplicabile în favoarea acesteia dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Împotriva Sentinței civile nr. 34 din 31 ianuarie 2013 a declarat recurs M.A.N. solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată. Invocă motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită ca în temeiul prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. hotărârea să fie analizată sub toate aspectele. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. arată că în speță, sunt incidente dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ., contractul de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002 fiind încheiat în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și a H.G. nr. 68/2000 privind abilitarea M.A.N. de a închiria imobile și părți din acestea disponibile, aflate în administrare și proprietatea publică a statului. Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul M.A.N., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, dispunând refacerea raportului de expertiză în raport cu prevederile art. 23 din contract fără a se face aplicarea Legii nr. 469/2002.

Raportul de expertiză nr. R1 din 11 ianuarie 2012 în care expertul nu a respectat dispozițiile instanței de casare a stabilit că pârâta datorează numai suma de 148 RON chirie restantă și 39.550 RON penalități de întârziere, compensând chiria pentru spațiu cu cea datorată pentru obiectele de inventar și utilaje negociată și plătită în baza procesului-verbal de negociere din 16 februarie 2004, anexă la actul adițional nr. A2 din 17 februarie 2004. Instanța de fond în mod greșit a constatat că procesul-verbal încheiat între părți la data de 16 februarie 2004 invocat de reclamant ca fiind actul care a modificat contractul de închiriere, în sensul că pârâta s-a obligat a plăti chirie și pentru obiectele de inventar mijloace fixe și materiale nu poate fi asimilat unui ac adițional care să modifice contractul, deoarece din cuprinsul acestuia nu rezultă acest lucru, ca atare chiria solicitată în acest sens este datorată.

Prin neluarea în considerare a acestui proces-verbal de negociere atât instanța de fond cât și expertul au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, au schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Susține în continuare motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și critică hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că în mod greșit judecătorul fondului și-a însușit concluziile Raportului de expertiză nr. R2 din 15 ianuarie 2013 încălcând astfel, dispozițiile instanței de casare care potrivit art. 314 și 315 C. proc. civ. sunt obligatorii. În raportul de expertiză sus-menționat expertul a efectuat o compensare a chiriei pentru spațiul cu alte plăți fără să existe o cerere de învestire a instanței în acest sens.

De altfel, chiar instanța de casare atrăgea atenția prin Decizia nr. 6172 din 21 decembrie 2011 că "expertul a efectuat calculul cu nesocotirea prevederilor art. 23 din contract că spre exemplu s-a stins o datorie de 4.621 RON chirie plătită pentru utilaje în perioada 8 martie 2002 - 31 decembrie 2003, astfel că s-a efectuat practic o compensare de către expert a chiriei pentru spațiul cu alte plăți fără să existe o cerere de învestire a instanței în acest sens". Mai susține recurentul-reclamant că Raportul de expertiză nr. R2 din 15 ianuarie 2013 este eronat, fapt care a condus atât la excluderea arbitrară de către expertul contabil a unor sume datorate și aplicate de pârâtă în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 cât și la o încadrarea greșită a sumelor încasate pe luni și ani denaturând situația financiară reală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă SC S.A. SRL Buzău solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe, ca temeinică și legală. În raport de motivele de recurs invocate și în limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 6172 din 20 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 263/42/2010 Înalta Curte a admis recursul M.A.N. împotriva Sentinței nr. 272 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu recomandarea de a fi analizată cauza în limitele sesizării. S-a constatat că s-a efectuat practic o compensare de către expert a chiriei datorate pentru spațiul, cu alte plăți fără să existe o cerere de învestire a instanței în acest sens.

În privința penalităților de întârziere s-a stabilit că în situația contractelor administrative nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 469/2002 și că se impune respectarea clauzei înscrise în contract la art. 23. S-a recomandat refacerea expertizei efectuate în primul ciclu procesual iar la calcularea penalităților de întârziere să fie avută în vedere clauza de la art. 23 din contract. Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Mai rezultă din aceleași dispoziții și obligativitatea instanței de fond de a se conforma îndrumărilor date de instanța de recurs cu privire la necesitatea administrării unor probe și examinarea unor apărări urmând să se dea soluția numai în raport de cercetarea aprofundată a tuturor circumstanțelor de fapt ale cauzei.

De altfel, toate aceste îndrumări sunt menite să asigure o corectă soluționare a litigiului. În speță, judecătorul fondului, în raport de îndrumările instanței de casare avea obligația să stabilească cuantumul pretențiilor reclamantului în limitele sesizării și în conformitate cu clauzele contractuale. Prin sentința recurată, prima instanță, a stabilit cuantumul chiriei restante datorate de pârâtă reclamantului la suma de 148 RON și 39.698 RON penalități de întârziere. Din considerentele hotărârii rezultă că chiria a fost stabilită pentru folosința construcției nu și pentru obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale.

S-a apreciat că procesul-verbal încheiat de părți la data de 16 februarie 2004, invocat de reclamant nu poate avea valoare juridică a unui act adițional care să modifice obiectul contractului de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002 și prin care s-a stabilit că s-a închiriat imobilul format din construcții în suprafață de 1638 mp situat în Buzău B-dul G. În acest fel judecătorul fondului și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul G.I., refăcut după depunerea obiecțiunilor de către pârâta SC S.A. SRL prin care s-a concluzionat că obiectul închirierii l-a format numai imobilul construcție fără obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale dar și că pârâta a achitat pentru perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006 o chirie în cuantum de 12.2361 RON, rezultând o chirie neachitată în sumă de 148 de RON.

Despre penalitățile de întârziere, se precizează în raport că au fost calculate în funcție de plățile efectuate de pârâtă în perioada de închiriere. Înalta Curte reține că atât înscrisurile cât și raportul de expertiză reprezintă mijloace de probă reglementate de art. 172 și urm. C. proc. civ. și art. 201 și urm. din același cod, fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreunuia dintre ele astfel că judecătorul fondului în raport și de recomandările instanței de casare avea obligația să facă un examen efectiv a tuturor mijloacelor de probă pentru a se stabili dacă și în ce măsură fac dovada susținută de părți.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul prin Contractul de închiriere nr. A1 din 8 ianuarie 2002, i-a închiriat pârâtei imobilul situat în Buzău B-dul G. precum și obiectele de inventar, mijloace fixe și materiale, închirierea acestor din urmă bunuri rezultând din procesul-verbal încheiat la 16 februarie 2004 cu ocazia negocierii prelungirii contractului de închiriere, Adresa din 18 iunie 2007, în conținutul căreia pârâta recunoaște neplata chiriei pentru imobil și bunuri.

Predarea și folosința de către pârâtă a acestor bunuri rezultă și din considerentele Hotărârii civile nr. 190 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 527/42/2008 al Tribunalului Buzău unde se face referire la procesul-verbal de predare-primire a spațiului de închiriat cu obiectele de inventar aferente dar și la obiectele lipsă pentru care pârâta, în urma rezilierii contractului, a fost obligată la plata de despăgubiri, aceste dispoziții intrând în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții în raport de prevederile art. 969 C. civ., potrivit cărora "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" și având în vedere clauzele contractuale se apreciază că se impune acordarea chiriei aferente imobilului construcție dar și pentru bunurile de inventar cuantumul acesteia fiind de 8476, 33 RON astfel cum a fost calculată prin Raportul de expertiză nr. R3 din 4 septembrie 2012. Expertul contabil, după formularea de obiecțiuni de către pârâtă, a diminuat acest cuantum la suma de 148 de RON invocând mai multe plăți făcute de către pârâtă în contul chiriei, dar nu face trimitere la niciun document în acest sens, motiv pentru care această diminuare nu va fi luată în considerare.

În privința penalităților de întârziere, acestea se impun a fi calculate conform clauzei înscrise la pct. 23 din contract, în raport de cuantumul chiriei datorate și perioada de întârziere valoarea acestora ridicându-se la suma 118.356,12 RON sumă calculată potrivit concluziilor raportului de expertiză. Pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte găsește întemeiat recursul reclamantului urmând a fi admis în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, și pe cale de consecință se va dispune modificare sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 126.832,44 RON reprezentând chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 și penalități de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.A.N. - D.L.A.J. împotriva Sentinței nr. 34 din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de M.A.N. Obligă pârâta SC S.A. SRL la plata sumei de 126.832,44 RON către reclamant reprezentând chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006 și penalitățile de întârziere aferente. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2014 Procesat de GGC - MI