ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1662/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate

de pârâții M.C.și D.C.împotriva deciziei nr.800 din 15 iunie 2001 a Curții de

Apel Ploiești, Secția contencios administrativ și comercială.

La apelul nominal s-a  prezentat recurentul

pârât D. V., personal, lipsind recurenta pârâtă M.C., intimata reclamantă „R”

Buzău și intimații chemați în garanție D. A și SC „A.C:”SRL, Buzău.

Procedura legal îndeplinită.

S-a referit de către magistratul asistent că

recursul pârâtului D.V.este  timbrat, iar recursul pârâtei M. C. este

insuficient timbrat.

Curtea a pus în discuția părții prezente

excepția  timbrării insuficiente a recursului pârâtei M.C. și a acordat

cuvântul în fond.

Recurentul pârât D. V. a precizat că lasă  la

aprecierea  instanței soluționarea excepției invocate și a cerut  admiterea

recursului său, astfel cum a fost formulat.

C U

R T E A

Asupra recursurilor  de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Tribunalul Buzău prin sentința civilă nr.1158

din 22 decembrie 2000 a  admis acțiunea principală a reclamantei „R.”Buzău și a

obligat pe pârâta M. C. reprezentanta SNCM Buzău la plata către reclamantă a

sumei de 98.603.528 lei cu titlu de chirie restantă, pentru perioada ianuarie

1999- februarie 2000, de 51.392.213 lei penalități de întârziere și de

6.670.151 lei cheltuieli de judecată.

A admis cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta M. C. obligând în solidar pe pârâții SC „A. C.”  SRL,

reprezentată prin D. A. și pe D.V.să plătească pârâtei M. C.  suma de

98.603.528 lei cu titlu de chirie restantă, de 51.392.215 lei penalități de

întârziere și 6.670.151 lei cheltuieli de  judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de  fond a reținut că între reclamanta „R.” Buzău și pârâta M. C. s-a  încheiat

la data de 26 aprilie 1993 contractul de închiriere nr.266 pentru spațiul

comercial situat în Buzău, str. B: nr.92, cu o chirie lunară de 200.941 lei,

renegociabilă anual în funcție de  evoluția prețurilor de pe piața liberă.

S-a apreciat că, față de contractul încheiat

între părți, acțiunea este întemeiată față de  pârâtă, în raport cu

dispozițiile  art.969 și 1410 Cod civil, care nu a achitat chiria pentru

perioada solicitată, fiind obligată la plata chiriei și a penalităților în

raport de  clauza penală din contract.

S-a mai reținut că la data de 27 ianuarie

1994, conform actului adițional, pârâta  M.C. a cesionat un număr  de 19 părți

sociale lui D.A., care  a devenit asociat unic și administrator al SC

„A.C.”SRL,  Buzău, pârâta deținând numai o parte socială.

Pentru SC „A.C.”SRL, începând din 1998 D. A. a

fost cel care a achitat toate obligațiile privind plata chiriei către „ R.”

Buzău.

Ulterior D. A. a subînchiriat acest spațiu

comercial pârâtului D.V., care l-a folosit efectiv.

Prin decizia civilă nr.800 din 15 iunie 2001,

Curtea de Apel Ploiești, Secția contencios administrativ și comercial a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâta M. C. împotriva sentinței civile nr.1158

din 22 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău în contradictoriu cu reclamanta „R.”

Buzău și chemații în garanție SC „A.C.”SRL, Buzău  și D. V.

A respins ca nefondat apelul declarat de  SC

„A.C.”SRL, Buzău și D.V.  împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva menționatei decizii a declarat

recurs pârâta M. C., în temeiul art.304, pct.3,10 și 11 Cod procedură civilă,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în concluzie

admitere recursului casarea deciziei și respingerea acțiunii față de persoana

sa.

În criticile formulate recurenta pârâtă M. C.

susține în esență necompentența tribunalului în soluționarea  cauzei avându-se

în vedere că litigiul este  de natură civilă și nu comercială, cu atât mai mult

cu cât contractul de închiriere este semnat de o persoană fizică , în opinia sa

competența aparținând Judecătoriei Buzău.

Recurenta pârâtă mai susține că în mod greșit

a fost obligată la plata contravalorii chiriei și a penalităților, în condițiile

în care și-a cesionat părțile sociale iar spațiul comercial a fost folosit

ulterior  de alte persoane.

Recursul pârâtei M. C. este  insuficient

timbrat.

Cum de la declararea recursului aceasta a

achitat numai 30.000 lei timbru judiciar , pentru termenul de astăzi a fost

citată cu mențiunea de a plăti 4.822.372 lei taxă judiciară de timbru și 20.000

lei timbru judiciar, fila 33 dosar recurs, obligație legală pe care în mod

nejustificat nu și-a îndeplinit-o.

Cum problema timbrajului se analizează

prioritar oricăror cereri, excepții, motive de casare, Curtea, în temeiul

art.20, alin.1 și 3 din Legea nr.146/1997 și art.9 din Ordonanța Guvernului

nr.32/1995, cu modificările ulterioare, urmează să anuleze recursul pârâtei M.

C. ca insuficient timbrat.

Nemulțumit de soluția instanței de  apel

chematul în garanție D.V. a declarat și el recurs în temeiul art.304 Cod

procedură civilă.

Criticile chematului în garanție D. V. cu

privire la decizia pronunțată de Curtea de Apel Buzău, pentru netemeinicie și nelegalitate

vizează următoarele aspecte:

-necompetența Tribunalului Buzău în

raport de calitatea părții care a semnat contractul de locație și de valoarea

litigiului, în opinia sa competența aparținând Judecătoriei Buzău;

-că spațiul în litigiu a fost folosit

de SC .”A:C:”SRL, Buzău, în  perioada noiembrie 1998- septembrie 1999, fără

contract  iar el a fost chemat în mod greșit în judecată și obligat la plata

contravalorii chiriei și a penalităților .

Recursul chematului în garanție D.  V.

este nefondat.

Curtea analizând hotărârea prin prisma

criticilor formulate, în raport  cu actele și lucrările dosarului  și cu

dispozițiile legale incidente,  constată că acestea nu sunt de natură să

conducă la  casarea deciziei recurate în speță nefiind întrunită nici una din

situațiile prevăzute de art.304 , Cod procedură civilă.

Prima critică a recurentului D. V. este

neîntemeiată, în mod just reținând  instanța de apel că  Tribunalul Buzău, este

competent material să soluționeze cauza, potrivit art.2, pct.a din Codul de

procedură civilă în raport cu cele două cerințe invocate, natura contractului

și valoarea  litigiului. Cum spațiul închiriat a fost folosit în scopul

desfășurării unor activități comerciale, care are caracterul unui fapt de

comerț, rezultă că litigiul este de natură comercială.

Și a doua critică a recurentului chemat

în garanție este neîntemeiată, având în vedere  situația de fapt, acesta  nu

poate să invoce  culpa intimatei reclamante în neplata  chiriei, neplată ce

derivă din așa-zisa pasivitate cu privire la nepreluarea  spațiului, în

condițiile în care a recunoscut că l-a folosit în scop comercial.

Așa fiind, urmează a se respinge ca

nefondat recursul chematului în  garanție D. V..

PENTRU ACESTE  MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de

pârâta M.C.împotriva deciziei nr.800 din 15 iunie 2001 a Curții de Apel

Ploiești, Secția de contencios administrativ și comercial.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul D.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 martie 2003.