ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2014

Asupra recursului civil de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 27 aprilie 2012, sub nr. 4838/95/2012, reclamanții P.E., R.V. și R.I. (decedat pe parcursul procesului, acțiunea fiind continuată de moștenitorii R.V., R.A.A. și R.A.l.) au chemat în judecată pe pârâții SC C.E.O. SA - Sucursala Divizia Minieră TgJiu și Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să se verifice dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere, să fie stabilite despăgubirile pentru terenul în suprafață de 26.718 mp situat în punctul „Bohorehi Cureaua cu Casa Bătrânească" și să fie obligate pârâtele îa plata despăgubirilor și la plata uzufructului pe ultimii 3 ani.

În motivare, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr. 527/2001 rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1062 din 22 aprilie 2011 a Tribunalului Gorj, fiecare dintre ei au primit în lot teren în suprafață de câte 13.860 mp situat în punctul „B." categorie arabil și teren în suprafață de 0,29 ha cu vegetație forestieră pentru care pârâta nu a acordat despăgubiri cu motivarea că respectivele suprafețe se află localizate sub halta de steril a unității și au fost expropriate anterior prin mai multe decrete. Au mai arătat reclamanții că au fost partajate toate terenurile ce au aparținut autorilor R.E. și R.P., respectiv atât terenurile pentru care s-au eliberat titluri de proprietate cât și cele pentru care aceste titluri nu au fost eliberate.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive cu motivarea că simpla reținere a scopului exproprierii în favoarea Statului Român reprezentat prin M.F.P., a terenului nu îi. conferă acestuia și legitimarea procesuală pentru a figura ca. parte în litigiu. Pârâta SC C.E.O. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului ia acțiune al reclamanților cu motivarea că termenul scurs între data exproprierii și data introducerii cererii de chemare în judecată este mai mare de 3 ani fiind invocată totodată și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu motivarea că această calitate aparține numai expropriatorului și nicidecum expropriatului conform dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Prin sentința civilă nr. din 27 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a s-au respins excepțiile invocate de pârâta SC C.E.T. SA, jud. Gorj. S-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții P.E., R.V., R.l. - decedat și continuată de moștenitorii R.V., R.A.A. și R.A.l., jud. Mehedinți împotriva pârâților SC C.E.O. SA - Sucursala Divizia Minieră TgJiu, Statul Român prin M.F.P. Tribunalul a apreciat, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâta SC C.E.O. SA, reținând că termenul de 3 ani invocat în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu a început să curgă de la data decretelor de expropriere raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, terenurile afiându-se și în prezent în ocupațiunea pârâtei, astfel că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a apreciat că nu poate fi primită întrucât reclamanții, prin acțiunea dedusă judecății, nu își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ci solicită acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat în suprafață de 26.718 mp. Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au investit instanța cu o acțiune având ca obiect verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere, acordarea despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 26.718 mp situat în punctul „Bohorelu" cu stabilirea termenului plății acestora, precum și obligarea pârâtelor la plata uzufructului pe ultimii 3 ani.

Din raportul de expertiză întocmit de ing. M.M. a rezultat că din suprafața totală aflată în litigiu, suprafața de 14.832 mp se regăsește „în conturul" Decretului de expropriere nr. 21/1975, persoană expropriată fiind R.P., suprafața de 5.367 mp se regăsește „în conturul" Decretului de expropriere nr. 28/1978, persoana expropriată fiind R.P., suprafața de 4.511 mp se regăsește „în conturul" Decretului de expropriere nr. 7/1984, persoană expropriată R.P.

iar suprafața de 2008 mp reprezintă teren liber neexpropriat și neafectat de lucrări miniere, Raportat la primul capăt de cerere prin care se solicită instanței să verifice daca sunt îndeplinite condițiile legale de expropriere, tribunalul a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 23 din Legea nr. 33/1994 care prevede că instanța este competentă să verifice dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru expropriere și să stabilească despăgubirile întrucât o parte din terenurile din litigiu au fost deja expropriate prin Decretele nr. 21/1975, nr. 28/1978, nr. 7/1984, iar diferența de 2008 mp reprezintă teren neafectat de lucrări miniere pentru care, în aceste condiții, nu se pune problema unei eventuale exproprieri.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere referitor la despăgubirile solicitate pentru imobilele expropriate de la autoarea reclamanților pentru exploatările miniere din zonă, instanța a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994 întrucât Legea nr. 10/2001 este legea specială de reparație aplicabilă imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv în cazul imobilelor expropriate astfel încât reclamanții le puteau solicita în procedura specială prevăzută de această lege. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P.E., R.V. și moștenitorii reclamanți R.V., R.A.A., R.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeimcie.

Prin Decizia nr. 48 din 02 iulie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția a l-a civilă, a respins, ca nefondaț apelul declarat de reclamantele P.E., R.V., R.V., R.A.A. și R.A.l. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, ci ale legii speciale reparatorii, în condițiile în care suprafețele de teren în litigiu au făcut obiectul exproprierii prin Decretele nr. 21/1975, nr. 28/1978 și nr. 7/1984, iar una dintre acestea se află în folosința pârâtei, tară a li expropriată si afectată de lucrări miniere. În virtutea principiului neretroactivității Legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.

de la 1864 ( art. 6 alin. (1), Legea nr. 33/1994 nu se poate aplica decât cu privire la exproprierile începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ. În privința imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aplicabile sunt dispozițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 10/2001, lege specială care reglementează acordarea măsurilor reparatorii pentru toate imobilele preluate abuziv în perioada menționata, inclusiv cele care au făcut obiectul exproprierii. Prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu-și găsesc aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, inclusiv în ceea ce privește disp.

art. 21-29 care reglementează procedura exproprierii și stabilirii despăgubirilor în raport de Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recursul în interesul legii cu privire ia inaplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, decizie prin care s-a statuat că „ Aceste dispoziții nu se aplică in cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea in vigoare a Legii nr, 10/200." Deși decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție se referă la situația acțiunilor în retrocedarea imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, din considerentele acesteia se desprinde concluzia inapiicabilîtățu prevederilor Legii nr. 33/1994 și în cazul celorlalte acțiuni vizând imobilele expropriate în perioada de referință menționată inclusiv cele prin care se solicită acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cum este cazul de fată.

Prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu-și găsesc aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile art. 21-29 care reglementează procedura exproprierii și stabilirii despăgubirilor în raport de cele statuate Cu atât,mai puțin își găsește aplicare Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește suprafața de 2008 m.p, identificată de expert ca fiind liberă, suprafață despre care reclamanții înșiși recunosc că reprezintă teren neexpropriat și neafectat de lucrări miniere.

Cu privire la acest teren, reclamanții aveau la dispoziție fie procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, în cazul în care terenul a fost preluat abuziv, în lipsa unui decret de expropriere care să constituie titlu pentru stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fie acțiunea în revendicare, în condițiile în care acesta a fost ocupat abuziv și folosit de către pârâtă, în îipsa afectării acestei suprafețe unor lucrări de utilitate publică. Instanța de apel nu a primit critica reclamanților în sensul că tribunalul nu a analizat corect înscrisurile depuse si probatoriilor administrate, de vreme ce, în urma examinării coroborate a probelor de la dosar, a stabilit, pe baza expertizei de specialitate și a înscrisurilor depuse, situația juridică a suprafețelor cu privire la care s-a solicitat parcurgerea procedurii exproprierii și, în raport de aceasta, a apreciat asupra incidenței dispozițiilor legale pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.

Instanța de apel a apreciat că este nefondată și critica conform căreia tribunalul nu a motivat respingerea acțiunii în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor art. 23 din Legea nr. 33/1994 întrucât tribunalul a statuat că Legea nr. 10/2001 este legea specială de reparație aplicabilă imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv în cazul imobilelor expropriate, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, așadar în cuprinsul hotărârii fiind expuse argumentele de fapt si de drept în baza cărora au fost înlăturate susținerile reclamanților, astfel că sentința răspunde exigentelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Împotriva deciziei instanțe de apel au declarat recurs reclamanții P.E., R.V., R.V., R.A.A.

și R.A.I. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele: Instanța de ape! nu a analizat toate temeiurile legale prevăzute de Legea nr. 33/1994, respectivt art. 23, 24, 26, 28, 30 și chiar dacă terenurile au fost expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, acestea se află sub halda de steril aflată sub administrația pârâtei așa cum însăși aceasta recunoaște prin înscrisul aflat la dosar (adresa din 26 martie 2012) și câtă vreme nu au primit despăgubiri așa cum prevede art. 44 din Constituție, prevederile Legii nr. 33/1994 trebuie să-și producă efectele și în ceea ce îi privește. Cu privire la suprafața de teren de 2008 mp recurenți i-reclamanți au susținut că instanța de apel greșit a reținut că s-ar afla în folosința lor, acest teren fiind ocupat de pârâtă, astfel cum reiese din expertiza întocmită de expert M.M.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că întinderea competenței materiale a tribunalului, în cazul exproprierii, este circumscrisă dispozițiilor art. 23 alin. (2) din iege potrivit cărora instanța verifică numai dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere și stabilește despăgubirile, Iară a examina chestiunile de fond privind exproprierea. Recurenții-reclamanți au redat în conținutul motivelor de recurs procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 în cazul stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite în cazul exproprierii și, făcând referiri la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat ia expropriator și la termenul plății despăgubirilor astfel cum sunt reglementate de lege, au susținut că terenurile ce au aparținut autoarei lor nu trebuiau să fie trecute în posesia pârâtei, întrucât aceasta nu ie-a achitat despăgubirile cuvenite.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanțele de fond și apel nu au analizat aspectele învederate prin cererea de chemare în judecată și n-au soluționat cauza In raport de Legea nr. 33/1994 deși exista posibilitatea obligării pârâtei la plata despăgubiri în temeiul acestui act normativ și nu al Legii nr. 10/2001, cum greșit au reținut tribunalul și curtea de apei. Recurenții-reclamanți au solicitat „admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea parcurgerii tuturor etapelor prevăzute de lege pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor sau admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul obligării la plata despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză". În drept, recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate^ care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: În speță, prin acțiunea formulată la data de 27 aprilie 2012, reclamanții au solicitat verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru expropriere, acordarea despăgubirilor și stabilirea termenului pentru plata despăgubirilor pentru terenuri care au aparținut autoarei lor, expropriate prin decrete de expropriere ernîse în timpul regimului comunist, înainte de 1989, precum și obligarea pârâtelor Ia plata uzufructului pe ultimii 3 ani. În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 33/1994.

În cadrul procesual astfel configurat instanțele, care au avut de analizat dispozițiile legale incidente în soluționarea raportului juridic dedus judecății, corect au statuat că regimul juridic al suprafețelor de teren care au făcut obiectul exproprierii prin decretele de expropriere emise înainte de anul 1989 este reglementat de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și nu de prevederile Legii nr. 33/1994. Astfel, prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care a intrat în vigoare pe data de 2 iunie 1994, s-a prevăzut, printre altele, posibilitatea retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute și dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Urmare însă a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a pronunțat decizia în interesul Legii nr. 54 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor și cererilor, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

Cum reclamanții au învestit instanța cu soluționarea acțiunii lor la data de 27 aprilie 2012, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în speța dedusă judecății este pe deplin aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 54 din 4 iunie 2007. Chiar dacă Legea nr. l 0/2001 nu a abrogat în mod expres dispozițiile de principiu din art. 35 din Legea nr. 33/1994, a prevăzut o procedură specială obligatorie pentru orice persoană care se consideră îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute pentru imobilele care intra în sfera de reglementare a acestei legi, nelăsând la latitudinea acesteia posibilitatea de a opta între calea acțiunii în expropriere si cea a procedurii din legea speciala.

Valorificarea dreptului persoanei îndreptățite, cu privire la imobilele expropriate înainte de anul 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate face numai în condițiile și termenele prevăzute de acest act normativ și nu în condițiile prevederilor art. 35 al Legii nr. 33/1994, care, pentru considerentele arătate, nu-și găsesc aplicare în cazul acțiunilor introduse după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001, având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare Legii nr. 10/2001. Așa fiind, nu poate fi primită critica recurenților-reclamanți în sensul că instanțele de fond și apel nu au analizat aspectele învederate prin cererea de chemare în judecată și n-au soluționat cauza în raport de Legea nr. 33/1994 deși exista posibilitatea obligării pârâtei la plata despăgubiri în temeiul acestui act normativ și nu al Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva acelorași considerente, susținerile recurenților-reclamanți conform cărora instanța trebuia să verifice doar dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere și să stabilească despăgubirile, iară a examina chestiunile de fond privind exproprierea, sunt fără suport legal, deoarece, prioritar, instanța trebuia să analizeze care este legea aplicabilă în soluționarea acțiunii cu care a fost învestită iar câtă vreme corect a statuat că pentru imobilele expropriate înaintate de 1989 nu prevederile Legii nr. 33/1994 sunt incidente ci cele ale Legii nr. 10/2001, este evident că nu putea păși mai departe și nu putea tace verificări și stabili despăgubiri prevăzute de o lege care nu se aplica în speță, cum fără temei îi reproșează recurenții-reclamanți că n-ar fi procedat.

De altfel, într-o altă cauză, având ca obiect acțiunea formulată la 2 aprilie 2004, precizată și modificată, reclamanții R.E.B., R.E.E., R.l., R.V. și P.E. au chemat în judecată pe pârâții E.M.C. Jilț, Complexul Energetic Turceni și Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dreptul reclamanților la despăgubiri pentru suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 467/1969, iar cu privire Ia diferența de 1 ha rămasă din suprafața de 2,66 ha, ocupată de către pârâtă, să fie obligată aceasta Ia parcurgerea procedurii legale privind exproprierea conform art. 6 teza a II-a din Legea nr. 33/1994 ; totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor și uzufructului pe ultimii 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 78 din 23 martie 2009, Tribunalul Gorj, secția civilă, (rejudecând cauza în fond după casare), a respins acțiunea reclamanților. Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 240 din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței și irevocabilă prin decizia nr. 5490 din 22 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În acea cauză, soluționată definitiv și irevocabil, instanțele au reținut, în esență, referitor la exproprierea unor suprafețe de teren de la autoarea reclamanților R.P., anterioară anului 1990, că pentru obținerea de măsuri reparatorii reclamanții erau obligați să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar cu privire la neaplicarea în speță a dispozițiilor din Legea nr. 33/1994 că, chiar dacă s-ar fi dovedit în speță că pârâta E.MC. Jilț. ocupă fără drept o suprafață de teren de 1 ha proprietatea reclamanților, nu există temei legal pentru obligarea acesteia ia declararea utilității publice în vederea exproprierii întrucât intervenția instanței în cadrul acestei proceduri este limitată la măsurile pe care le poate dispune în temeiul Legii nr. 33/1994, printre care nu se regăsește aceea de a obliga pe deținătorul pretins abuziv al unui imobil să ceară declararea acestuia ca fiind de utilitate publică.

În cauza pendinte, în care sunt supuse examinării aspecte care au fost dezlegate în litigiul evocat (valorificarea dreptului cu privire ia imobilele expropriate înainte de anul 1989 în temeiul Legii nr. 33/1994, prin acordarea de despăgubiri; aplicarea procedurii prevăzute de acest act normativ referitor la imobilele expropriate înainte de anul 1989) nu se poate ignora efectul pozitiv al lucrului judecat, care se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, puterea de lucru judecat în forma prezumției fiind menită să asigure, din nevoia de ordine si stabilitate juridică, evitarea situației contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Înalta Curte constată că, deși recurenți i-reclamanți și-au întemeiat în drept cererea de recurs și pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ., acestea au fost invocate doar formal întrucât nu au formulat critici care să se subsumeze ipotezelor reglementate de textele de lege evocate. Înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.E., R.V., R.V., R.A.A. și R.A.l. împotriva Deciziei nr. 48 din 02 iulie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția a I-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 martie 2014.