Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin Încheierea din data de 26 ianuarie 2018, în Dosarul nr. 5.630/3/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5

Prin Sentinţa civilă nr. 4.660 din 21 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.630/3/2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, pe care i-a obligat la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în funcţie de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant(ă) cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 9 aprilie 2015 – 30 noiembrie 2015, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 31 decembrie 2015-31 decembrie 2016, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data de 19 februarie 2017 şi cu dobânda legală de la data de 20 februarie 2017 şi până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această soluţie, în privinţa problemei care interesează prezenta sesizare, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamanţii sunt grefieri în cadrul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010).

Prin reglementări succesive legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferenţelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

În acest sens, prin art. 1 alin. (5

Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege, conform art. 5 alin. (1

În cazul personalului auxiliar, există situaţii în care salariile au fost stabilite cu includerea unui procent de aproximativ 18% [5%, 2% şi, respectiv, 11% conform Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007)] şi care a determinat, pentru aceştia, o valoare de referinţă sectorială de 405 lei.

Aşa fiind, nivelul maxim al salariului de bază trebuie să vizeze salariul de bază al unui grefier care are în plată indexările de aproximativ 18%.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, din considerentele hotărârilor judecătoreşti prin care au fost obligaţi ordonatorii de credite să plătească indexările de 2%, 5% şi 11%, stabilirea salarizării s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală (respectiv, Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007), iar nu în baza unor considerente concrete, aplicabile doar cazurilor respective.

De aceea, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator principal de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celui mai ridicat salariu de bază pentru fiecare grad profesional (judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), fiecare categorie de vechime în muncă şi vechime în funcţie, prin raportare inclusiv la indemnizaţiile în plată la nivelul aceluiaşi ordonator de credite.

Pârâţii nu au pus în aplicare dispoziţiile art. 5 alin. (1

În acelaşi sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 3

În raport cu considerentele reţinute în cuprinsul acestei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, salariul de bază pentru reclamanţi trebuie stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, respectiv de 405 lei, care se majorează cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările ulterioare (Legea nr. 293/2015), începând cu 1 decembrie 2015, la 445,5 lei.

Or, potrivit Deciziei nr. 108 din 3 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, doar începând cu data de 1 octombrie 2016 s-a recunoscut personalului auxiliar de specialitate şi conex de la Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele din raza teritorială a acesteia o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015.

Potrivit aceleiaşi decizii, abia începând cu 1 ianuarie 2017 a fost dată în plată indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015.

Ca atare, drepturile salariale ale reclamanţilor trebuie calculate cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei începând cu 9 aprilie 2015 şi de 445,5 lei începând cu 1 decembrie 2015 (până la 31 decembrie 2016).

Împotriva acestei soluţii au formulat apel pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.

În problema care interesează prezenta sesizare, Tribunalul Bucureşti a argumentat că, prin Decizia nr. 108 din 3 februarie 2017, modificată prin Decizia nr. 212 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a procedat la punerea în aplicare a prevederilor art. 1 alin. (5

Actul administrativ în cauză a fost emis ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, decizie care reţine că nivelul maxim al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile, raportat la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi specialitate, în aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Or, anterior acestei soluţii, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 nu se aplicau personalului auxiliar din instanţele judecătoreşti în privinţa cărora există un alt cadru legislativ care reglementează salarizarea acestei categorii de personal, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007).

În acelaşi sens, pârâtul Ministerul Justiţiei s-a prevalat de dispoziţiile art. 3

În cazul intimaţilor-reclamanţi, salariul raportat la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, s-a aplicat începând cu 1 octombrie 2016, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, întrucât în cazul acestora, până la acel moment nu exista în plată niciun salariu raportat la această valoare.

Această decizie a fost pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3

Pe cale de consecinţă, instanţa nu poate invoca Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale pentru a-şi motiva soluţia de acordare a unor drepturi de la o anumită dată, în temeiul unui act normativ care nu a fost analizat de Curte prin decizia mai sus menţionată.

Prin încheierea de sesizare din data de 26 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.630/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

Declarându-se de acord cu admisibilitatea formulării întrebării, reclamanţii-intimaţi au susţinut că textul supus interpretării este aplicabil în sensul în care nivelul maxim al/a salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la nivelul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” se stabileşte prin raportare şi la drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, astfel că la data de 9 aprilie 2015 se raportează la valoarea sectorială de 405 lei, rezultată din includerea majorărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, devenită 445,5 lei de la data de 1 decembrie 2015, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2015.

Cât le priveşte pe pârâtele-apelante, în cuprinsul căilor de atac formulate, acestea au exprimat opinia că, anterior soluţiei pronunţate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, referitoare la dispoziţiile art. 3

Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii, după comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi-a exprimat opinia că art. 1 alin. (5

Referindu-se la salarizarea „la nivel maxim”, textul de lege nu are în vedere o situaţie ipotetică, ce ar acoperi orice element salarial susceptibil de fundamentare legală, ci una concretă, care se raportează la cuantumul salariilor de bază şi sporurilor stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, presupunând, aşadar, condiţia ca respectiva componentă să fi fost efectiv inclusă în salariul funcţiei de comparaţie, ca fiind de acelaşi fel, întrucât îndeplineşte aceleaşi condiţii de grad/treaptă, gradaţie. E drept că, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, exigenţa egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare priveşte familia ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, însă, cu această sferă de comparaţie, textul rămâne aplicabil numai în sensul în care destinatarul lui poate pretinde doar nivelul de salarizare maxim în plată pentru funcţia similară. Acesta dă şi premisa dispoziţiei legale prin care legiuitorul a urmărit eliminarea discrepanţelor în salarizarea persoanelor care se află în aceeaşi condiţie profesională, din punctul de vedere al cuantumului sumelor încasate cu acest titlu, dar care, în absenţa oricărei intenţii rezonabil identificabile în voinţa exprimată, nu poate fi extinsă până la supoziţia recunoaşterii unor drepturi care, deşi ipotetic cuvenite, în fapt nu făceau parte din salariul de referinţă (al funcţiei similare în plată, salarizate la nivel maxim în cadrul respectivei familii ocupaţionale), nefiind emise ordine de încadrare cu includerea acestor majorări (indexări) în salariu.

Pentru problematica juridică ce a ocazionat prezenta sesizare, consideraţiile de principiu anterioare se traduc prin aceea că numai existenţa unor hotărâri judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale unora dintre membri nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (5

Desigur că existenţa unor astfel de cazuri reprezintă o situaţie de fapt, susceptibil a fi cercetată, probată şi sancţionată în proces, însă ea nu poate rămâne în afara discuţiei privitoare la interpretarea normei câtă vreme o condiţionează din perspectiva îndeplinirii ipotezei şi întinderii aplicabilităţii dispoziţiei ei. Este şi aceasta o ilustrare a faptului că problema de drept dedusă dezlegării prin hotărâre prealabilă nu poate avea decât acea configuraţie pe care practica respectivelor relaţii sociale, supuse legii şi consfinţirii judiciare, o generează. Decizia de neconstituţionalitate însăşi are ca bază a sancţionării inegalităţii de tratament faptul că există magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare, respectiv persoane aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, şi care, astfel, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.

O asemenea constatare a instanţei de contencios constituţional nu este însă învestită cu putere obligatorie, ceea ce ar face inutilă prezenta sesizare prin lipsirea de ipoteză alternativă, întrucât ar impune ca judecătorul ordinar să nu mai cerceteze existenţa în fapt a unor indemnizaţii de încadrare diferite la data de 9 aprilie 2015, în funcţie de cum au fost sau nu obţinute hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a unor majorări salariale şi să asume de plano o astfel de ipoteză, în virtutea considerentului de la paragraful 17 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016. Forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituţie se ataşează dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic, nu şi premiselor cu privire la fapte generale care nu se bucură de notorietate, fiind, dimpotrivă, contestate de ordonatorii de credite, astfel că rămân obiect de dovadă în fiecare cauză ce se bazează pe ele pentru a pretinde recunoaşterea aceloraşi drepturi de care beneficiază persoane aflate în situaţii identice, întemeiat pe principiul egalităţii şi nediscriminării. Mai mult, în acţiunile personalului din justiţie aflate pe rolul instanţelor au calitatea de reclamanţi nu numai magistraţii şi personalul asimilat, ci şi personalul auxiliar sau conex, în multe dintre ele valoarea majorată a indemnizaţiei fiind pretinsă nu numai faţă de includerea procentului de 18% rezultat din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, ci şi a celui de 7% prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006 (Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006), respectiv a majorării acordate prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2005 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 112/2005, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2005), aspecte supuse aceloraşi condiţii de probă a existenţei, la data de 9 aprilie 2015, a unor salarii în plată stabilite cu includerea lor, pentru a sancţiona în felul pretins intenţia legiuitorului care a edictat art. 1 alin. (5

Astfel, decizia Curţii Constituţionale, deşi nu are ca obiect articolul la care se referă prezenta sesizare, poate fi folosită şi în această cauză, dar doar în sensul în care majorările acordate prin hotărâri judecătoreşti nu pot fi excluse de la luarea în considerare la stabilirea nivelului la care trebuie realizată egalizarea salariului, nu însă şi pentru a prelua ideea existenţei la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 a diferenţelor salariale cu această sursă.

În acelaşi context, decizia menţionată nu este numaidecât aplicabilă în sensul în care de la data de 9 aprilie 2015, la care s-a exprimat pentru prima dată intenţia legislativă de egalizare a indemnizaţiilor la nivel maxim, acestea ar urma să includă şi toate drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti, indiferent că la acel moment ar fi făcut sau nu parte din indemnizaţia cuiva din aceeaşi familie ocupaţională. O asemenea concluzie nu este autorizată de niciun considerent al deciziei Curţii Constituţionale, cu atât mai puţin de dispoziţia de neconstituţionalitate referitoare exclusiv la dispoziţiile art. 3

Instanţa de trimitere a considerat aşadar că pronunţarea Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, deşi a suscitat o parte din problemele de drept ridicate în acest gen de cauze, nu lipseşte de obiect prezenta solicitare, printr-o interpretare neechivocă dată art. 1 alin. (5

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au înaintat hotărârile judecătoreşti identificate şi care prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept în discuţie, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, relevând următoarele aspecte:

Marea majoritate a instanţelor de judecată au apreciat, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5

Instanţele au reţinut că egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim trebuie să aibă în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare.

Într-o opinie minoritară s-a considerat că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, doar dacă, pentru acestea, ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal au fost identificate decizii de speţă în sensul orientării jurisprudenţiale majoritare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 417/C/549/III-5/2018 din 26 martie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Jurisprudenţa constituţională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilorart. 3

S-a reţinut că „la momentul pronunţării prezentei decizii, există magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, magistraţi şi personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite nu a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens şi magistraţi şi personal asimilat care nu beneficiază de hotărâri judecătoreşti prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18%, stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007” (paragraful 17).

De asemenea, s-a reţinut că „prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim” (paragraful 21).

Curtea a constatat însă că „potrivit art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti”. Din această dispoziţie a tras concluzia că „norma criticată stabileşte, în mod indirect, că nu sunt recunoscute hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Astfel, chiar dacă o parte dintre magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti au deja în plată majorarea indemnizaţiei de încadrare, faptul că textul criticat prevede că, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice, nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti conduce la concluzia că, deşi o parte dintre magistraţi şi din personalul asimilat au obţinut majorarea indemnizaţiei de încadrare, aceasta nu este recunoscută la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare” (paragraful 25).

Or, Curtea a apreciat că „hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)” (paragraful 26), şi, întrucât „hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga familie ocupaţională a «Justiţiei», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate. Însă, dispoziţiile de lege criticate exclud recunoaşterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice” (paragraful 27), ceea ce afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie, precum şi principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4) – (6) din Constituţie, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească” (paragraful 28). De asemenea, a statuat că articolul analizat contravine şi principiului egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie, deoarece stabileşte că „persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente” (paragraful 30). Curtea a consfinţit că „pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice” (paragraful 31).

În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la existenţa unei chestiuni de drept reale, cu dificultăţi de interpretare, apte să genereze practică neunitară şi care să prezinte caracter de noutate.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere exprimate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pornind de la conţinutul normativ al art. 519 din Codul de procedură civilă, condiţiile de admisibilitate a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă, sunt următoarele:

Aceste condiţii de admisibilitate sunt întrunite în legătură cu sesizarea de faţă, după cum urmează:

Concret, se observă că acţiunea ce face obiectul dosarului în care s-a dispus sesizarea este în curs de judecată, în ultimă instanţă, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, legal învestită să soluţioneze apelul formulat împotriva hotărârii Tribunalului Bucureşti cu privire la solicitarea reclamanţilor de acordare a unor drepturi salariale (litigiu calificat ca fiind de muncă şi asigurări sociale).

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale soluţionează litigiul în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţia ca de chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări să depindă soluţionarea pe fond a cauzei se observă că prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, a admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate în funcţie de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant(ă) cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, precum şi la plata diferenţelor dintre drepturile salariale calculate cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 445,5 lei şi drepturile salariale efectiv plătite, pentru perioada 31 decembrie 2015-31 decembrie 2016, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data de 19 februarie 2017 şi cu dobânda legală de la data de 20 februarie 2017 şi până la data plăţii efective.

În apelul declarat de pârâţi s-a antamat problema interpretării dispoziţiilor art. 1 alin. (5

Problema de drept ce face obiectul sesizării este nouă, deoarece jurisprudenţa creată până în prezent la nivelul instanţelor nu este atât de consistentă încât să se poată conchide că ar exista o jurisprudenţă constantă şi continuă în materia de referinţă.

De asemenea, dispoziţiile legale în discuţie ridică probleme de interpretare, de o relativă dificultate, ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară, chestiunea de drept fiind de actualitate. Funcţia mecanismului procesual al întrebării prealabile se poate realiza încă în acest stadiu, prin preîntâmpinarea apariţiei şi extinderii practicii neunitare.

Este îndeplinită şi ultima condiţie impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prin urmare, prezenta sesizare este admisibilă, urmând a se da o dezlegare chestiunii de drept invocate de instanţa de trimitere.

Textul de lege ce suscită lămuriri este art. 1 alin. (5

Trebuie precizat că alin. (5

Acest text de lege a fost interpretat de instanţa supremă prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, şi Decizia nr. 54 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea