Decizia nr. 39 din 4 iunie 2018

Curtea de Apel Braşov – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2018, în Dosarul nr. 950/62/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 februarie 2018 cu nr. 490/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 4 iunie 2018.

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Braşov – Secţia I civilă cu nr. 950/62/2017, contestatorul X a solicitat anularea Deciziei nr. Rxxxxxx din 1 noiembrie 2016 emisă de Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naţionale şi a Hotărârii Comisiei de contestaţii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale nr. xxxxx din 10 februarie 2017, obligarea pârâtei Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naţionale la acordarea pensiei militare de stat prin utilizarea perioadei 1 septembrie 1967-17 august 1984, conform Legii nr. 223/2015, şi la eliminarea aceleiaşi perioade din baza de calcul al pensiei de asigurări sociale acordate conform Deciziei de pensii nr. xxxxx din 15 februarie 2001.

Contestatorul este beneficiarul pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă, conform Deciziei nr. xxxxx din 15 februarie 2001, eliberată de Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială a Judeţului Braşov – Oficiul de pensii, drepturile sale fiind determinate în temeiul Legii nr. 3/1977, iar la stabilirea drepturilor de pensie instituţia abilitată a luat în considerare vechimea totală în muncă de 41 ani, 3 luni şi 16 zile, în care este inclusă şi perioada în care a avut calitatea de cadru militar.

Acesta s-a adresat Ministerului Apărării Naţionale – Casa de pensii sectorială, solicitând acordarea pensiei de serviciu în temeiul Legii nr. 223/2015, dată fiind activitatea prestată ca elev al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi Tancuri şi Auto din Garnizoana Piteşti în perioada 1 septembrie 1967-28 decembrie 1970 (3 ani, 3 luni şi 28 zile) şi ca militar în activitate în Centrul de Instrucţie al Infanteriei şi Tancurilor din Garnizoana Făgăraş pentru perioada 28 decembrie 1970-17 august 1984 (13 ani, 7 luni şi 19 zile).

Prin Decizia nr. xxxxxx din 1 noiembrie 2016, cererea a fost respinsă, cu motivarea că petentul nu poate beneficia de prevederile art. 122 din Legea nr. 223/2015, întrucât nu a fost pensionat în baza prevederilor Legii nr. 263/2010. În decizie se reţine că vechimea în serviciu efectivă este de 16 ani, 11 luni şi 17 zile (prin însumarea celor două perioade menţionate mai sus), astfel cum a învederat contestatorul.

Prin Hotărârea nr. xxxxx din 10 februarie 2017, Comisia de contestaţii a respins contestaţia promovată de petent, reţinând că decizia a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 110 alin. (5) din Legea nr. 223/2015, astfel că, întrucât contestatorul nu a beneficiat de pensie în baza Legii nr. 263/2010, nu poate beneficia de pensie din sistemul militar de stat.

Pârâta Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, întrucât decizia contestată este emisă cu respectarea art. 110 alin. (5) din Legea nr. 223/2015, care prevede că persoanele care au realizat stagiu de cotizare în specialitate şi ale căror drepturi de pensie au fost stabilite de către casele teritoriale de pensii conform Legii nr. 263/2010 pot opta pentru recalcularea pensiei în condiţiile acestei legi, la casele de pensii sectoriale, în funcţie de ultimul loc de muncă din care au trecut în rezervă/retragere sau de la care le-au încetat raporturile de serviciu.

Pârâta a mai susţinut că prevederile art. 19 din Legea nr. 223/2015, invocate de contestator în cererea de chemare în judecată, sunt aplicabile doar militarilor care la data trecerii în rezervă nu au îndeplinit condiţiile de acordare a unei pensii de serviciu şi care în prezent nu sunt pensionari.

Prin Sentinţa civilă nr. xxxx/MAS din 21 iunie 2017 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă a fost respinsă contestaţia, instanţa reţinând că actul normativ invocat de contestator prevede posibilitatea să opteze pentru recalcularea pensiei doar acele persoane care au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 263/2010, în vreme ce contestatorul este beneficiarul Legii nr. 3/1977.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel contestatorul, criticând soluţia atacată pentru încălcarea principiilor care guvernează sistemul pensiilor militare, prevăzute de art. 2 din Legea nr. 223/2015, şi aplicarea greşită a dispoziţiilor acestei legi, arătând următoarele: îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 16 (referitoare la vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă şi la vechimea în serviciu), art. 19, art. 26 alin. (1) şi (3), iar în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 27, art. 61 alin. (3) lit. b) şi art. 63 alin. (2) din lege; art. 109 din Legea nr. 223/2015, deşi menţionează condiţiile de recalculare a pensiilor care iniţial au fost militare şi apoi au devenit pensii contributive prin diferite acte normative emise după anul 2010, nu exclude acordarea pensiei militare de stat militarilor în rezervă care îndeplinesc condiţiile cumulative ale art. 16, art. 19, art. 26, art. 61-63 din Legea nr. 223/2015; câtă vreme legea nu interzice expres acest lucru şi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 223/2015, cererea sa nu poate fi respinsă; art. 109 şi 110 din lege nu sunt aplicabile cazului său, în care solicită deschiderea dreptului la pensie militară după obţinerea în prealabil a dreptului la pensie în sistemul public, respectând prevederile art. 26 din lege.

Prin întâmpinarea formulată de intimată s-a solicitat respingerea apelului, pentru aceleaşi considerente arătate în faţa primei instanţei.

Prin Încheierea din 27 noiembrie 2017, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii, iar prin Încheierea pronunţată la 5 februarie 2018 sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea judecăţii.

Prin Încheierea pronunţată la 5 februarie 2018, Curtea de Apel Braşov – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

În prezentarea jurisprudenţei naţionale s-a făcut trimitere la Sentinţa civilă nr. 5.309 din 13 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care s-a respins o acţiune similară, iar în sens contrar la Decizia nr. 4.845 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu menţiunea că aceasta a fost pronunţată în perioada în care sistemul de pensii militare de stat era guvernat de Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul căreia, de asemenea, nu existau dispoziţii exprese care să reglementeze posibilitatea pensionarilor din sistemul public de pensii, care întrunesc condiţiile de vechime din sistemul militar, de a face o nouă opţiune pentru a beneficia şi de pensie militară – ataşându-se copii ale acestor hotărâri.

Contestatorul a lăsat la aprecierea instanţei modalitatea de soluţionare a cererii, arătând că nu are cunoştinţe juridice.

Intimata Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naţionale a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, precizând că prin dispoziţiile art. 110 alin. (5) din Legea nr. 223/2015 nu se recunoaşte un drept de opţiune tuturor persoanelor care au realizat stagiu de cotizare în specialitate şi ale căror drepturi la pensie au fost stabilite ori recalculate de către casele teritoriale de pensii, ci doar persoanelor ale căror drepturi de pensie au fost stabilite de către casele teritoriale de pensii conform Legii nr. 263/2010.

Totodată, intimata susţine că art. 110 alin. (5) din Legea nr. 223/2015 cuprinde o normă de strictă interpretare, conţinând un remediu pentru situaţia acelor persoane care au realizat stagiu de cotizare în specialitate (ca militari) şi ale căror drepturi la pensie au fost acordate (stabilite) în timp ce era în vigoare Legea nr. 263/2010 şi înainte de intrarea în vigoare a acesteia, perioadă în care sistemul pensiilor militare de stat nu a existat.

După comunicarea raportului, intimata Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naţionale a depus, prin consilier juridic, în termenul prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că aceasta nu prezintă un grad de dificultate ridicat şi că instanţele de judecată interpretează unitar dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării.

După pronunţare, contestatorul, personal, a comunicat un punct de vedere, ce a fost depus la dosar.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 950/62/2017 a apreciat că dispoziţiile art. 19, art. 26 şi art. 61 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 223/2015 pot fi interpretate în sensul că pensionarul pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii nu poate face o nouă opţiune pentru a deveni beneficiarul dreptului la pensie militară, ca urmare a exprimării opţiunii în temeiul Legii nr. 223/2015, întrucât o interpretare contrară ar contraveni principiului stabilităţii juridice.

Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 223/2015 coroborate cu cele ale Legii nr. 263/2010 nu cuprind dispoziţii exprese care să permită transferul unui pensionar din sistemul public de pensii în cel militar, iar în lipsa unor dispoziţii exprese s-ar ajunge a se adăuga la lege nu numai cu privire la posibilitatea opţiunii în sine, ci şi cu privire la procedura, modalitatea de calcul al pensiei, posibilitatea cumulului pensiei de serviciu cu pensia publică, din care să se deducă perioada efectuată în serviciul militar etc.

Atunci când legiuitorul a dorit acest lucru, a prevăzut expres posibilitatea şi procedura transferului din sistemul public de pensii într-un sistem special, precum cel al pensiilor magistraţilor, cu posibilitatea opţiunii între cele două pensii [art. 82 alin. (6) şi următoarele din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare].

În cazul militarilor, legiuitorul a prevăzut această posibilitate doar pentru pensiile celor pensionaţi sub imperiul Legii nr. 263/2010. Astfel, în baza art. 110 din Legea nr. 223/2015, pensiile militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special stabilite în baza Legii nr. 263/2010 au devenit pensii militare de stat. Această transformare a avut loc deoarece sub imperiul Legii nr. 263/2010 a fost suprimat sistemul pensiilor militare de stat.

Jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov – instanţa de trimitere a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secţiei civile a Curţii, prin care se achiesează la concluziile completului care a formulat sesizarea.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor vizate din Legea nr. 223/2015.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece în cauză nu au putut fi identificate texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă şi nici nu există elemente care să contureze prefigurarea unei practici neunitare.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cauză se observă că sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Curtea de Apel Braşov învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze procesul în ultimă instanţă, iar cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii învestit să o soluţioneze.

Sunt necesare anumite precizări relativ la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, cu consecinţe asupra celorlalte două condiţii de admisibilitate, în contextul în care art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”.

În interpretarea acestei noţiuni doctrina afirmă că sintagma trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, iar pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca normă de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, să prezinte o dificultate suficient de mare şi să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, cu valoare de principiu, că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Din încheierea de sesizare a instanţei nu se întrevede explicit care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu (în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018). Atunci când niciun raţionament juridic al instanţei de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al normei, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă (în acest sens, deciziile nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

Normele de drept vizate nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, iar chestiunea de drept supusă dezbaterii nu este una veritabilă, aceasta neavând o dificultate reală de interpretare din perspectiva aplicării în timp a legii civile, potrivit art. 6 din Codul civil şi art. 15 din Constituţie, a domeniului de reglementare şi a beneficiarilor (destinatarilor) Legii nr. 223/2015, respectiv a regulilor de interpretare a normelor juridice, care să necesite o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Respectând principiul aplicării în timp a legii civile, se poate constata fără dificultate că Legea nr. 223/2015 se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (tempus regis actum), cu alte cuvinte cazurilor de deschidere a drepturilor la pensie intervenite după intrarea în vigoare, cu observarea posibilelor excepţii, care sunt de strictă interpretare şi care trebuie prevăzute în cuprinsul legii, deoarece excepţiile nu se presupun.

Din perspectiva beneficiarilor legii, categorii sociale indicate (cu explicitarea termenilor folosiţi), în capitolul II – Sistemul pensiilor militare de stat, secţiunea 1 – Pensia de serviciu (art. 15-31) sunt reglementate trei categorii de pensii de serviciu, respectiv pentru limită de vârstă (art. 16) – solicitată în cauză, anticipată (art. 17) şi anticipată parţială (art. 18), iar în ceea ce priveşte vocaţia la beneficiul acestora sunt prevăzute în mod clar, cumulativ, condiţia comună privind calitatea de militar (singura care interesează în speţă) în activitate şi condiţii distincte de vârstă (60 de ani în cazul primeia, ce va fi atinsă prin creşterea vârstelor standard de pensionare conform anexei legii), vechime efectivă din care vechime de serviciu (25 de ani vechime efectivă din care 15 ani vechime în serviciu pentru pensia pentru limită de vârstă şi pensia anticipată, 20 de ani vechime efectivă din care 10 ani vechime în serviciu pentru pensia anticipată parţială) şi condiţii speciale de trecere în rezervă sau direct în retragere ori de încetare a raporturilor de serviciu (comune pentru pensia anticipată şi anticipată parţială).

Articolul 19 din Legea nr. 223/2015, unul dintre textele legale care fac obiectul sesizării, prevede că „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, care la data trecerii în rezervă ori a încetării raporturilor de serviciu nu îndeplinesc condiţiile de acordare a unei pensii de serviciu, dar au o vechime în serviciu de cel puţin 10 ani, beneficiază de pensie de serviciu la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limită de vârstă prevăzută de prezenta lege, pentru numărul anilor de vechime în serviciu, stabiliţi în condiţiile art. 3 lit. e), la care se adaugă sporurile acordate conform art. 24.”

Topografia în cadrul secţiunii legii şi conţinutul acestei norme denotă în mod clar că sunt avuţi în vedere cei care nu îndeplinesc condiţiile de acordare a pensiei de serviciu în oricare dintre formele reglementate, anterior, în art. 16-18, între care nu se regăseşte militarul trecut în rezervă (în cauză, la data de 17 august 1984) şi pensionat în sistemul public anterior intrării în vigoare a legii (în cauză, la data 15 februarie 2001, în temeiul Legii nr. 3/1977).

Potrivit art. 26 din Legea nr. 223/2015, obiect al sesizării:

Pe lângă faptul că art. 19 şi art. 26 din lege se exclud reciproc de la aplicare, astfel cum rezultă în mod explicit din art. 26 alin. (1), acest din urmă articol se referă la militarii care la data trecerii în rezervă sau a încetării raporturilor de serviciu nu îndeplinesc condiţiile de acordare a unei pensii prevăzute la art. 14 lit. a) referitor la pensia de serviciu [şi lit. b) referitor la pensia de invaliditate, ipoteză nerelevantă în speţă], elemente care plasează trecerea în rezervă sau încetarea raporturilor de serviciu după intrarea în vigoare a legii, iar condiţiile sunt cele cuprinse în art. 16-18, mai sus redate, pe care militarii trecuţi în rezervă şi pensionaţi în sistemul public anterior intrării în vigoare a legii nu le îndeplinesc, neavând nici vocaţia de a beneficia de acestea, cum s-a mai subliniat.

Totodată, art. 26 alin. (1) din lege se referă la deschiderea dreptului la pensie (sintagmă cu care se mai operează şi în art. 122), reper temporal la care se apreciază îndeplinirea cerinţelor Legii nr. 223/2015, ceea ce înseamnă, în mod clar şi încă o dată, că nu este avută în vedere o deschidere a dreptului la pensie făcută anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză reclamată în cauză.

Dreptul de opţiune a fost justificat de către petent în cauză şi cu dispoziţiile art. 27, potrivit căruia „Perioadele de vechime în serviciu prevăzute la art. 3 lit. e) pct. 3-5, care sunt recunoscute ca perioade asimilate în sistemul public de pensii sau care constituie vechime în muncă sau în serviciu în sistemele proprii de asigurări sociale neintegrate sistemului public de pensii, se iau în calcul, opţional, în unul dintre sisteme”, însă acesta este în strânsă corelaţie cu art. 26, anterior.

Excluderea de la regimul Legii nr. 223/2015 a militarilor pensionaţi în sistemul public de stat reglementat de Legea nr. 3/1977, între care şi petentul, este făcută explicit şi prin dispoziţiile tranzitorii ale acesteia, care conferă efect retroactiv legii, cu titlu de excepţie, numai asupra pensiilor militare de stat stabilite anterior Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (Legea nr. 119/2010), şi a pensiilor stabilite în sistemul public reglementat de Legea nr. 263/2010. Astfel, pensiile militare de stat au avut o reglementare distinctă, specială faţă de sistemul public, până la adoptarea Legii nr. 119/2010, care prin art. 1 a prevăzut că pe data intrării în vigoare anumite categorii de pensii, stabilite pe baza legislaţiei anterioare, printre care şi pensiile militare de stat lit. a)], devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000. Dispoziţiile art. 1 lit. a) ale Legii nr. 119/2010 au fost abrogate prinart. 124 lit. a) din Legea nr. 223/2015, prin care s-a reintrodus sistemul pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, care acoperă dreptul la pensii şi asigurări sociale pentru militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

În acest sens, art. 109 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 prevede că „Pensiile militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special recalculate în baza Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare, revizuite în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, aprobată prin Legea nr. 165/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cele plătite în baza Legii nr. 241/2013 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cu modificările ulterioare, precum şi pensiile stabilite în baza Legii nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor prezentei legi, în raport cu vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie şi baza de calcul stabilită conform prevederilor art. 28, actualizată conform prevederilor legale care reglementează salarizarea militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

De asemenea, art. 110 din Legea nr. 223/2015 prevede că:

În raport cu Legea nr. 263/2010, art. 122 mai prevede că „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, precum şi urmaşii acestora, care la data deschiderii dreptului de pensie, de către casa de pensii sectorială competentă, îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege, cât şi cele prevăzute la data de 1 ianuarie 2016 de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta în termen de 5 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru modul de calcul prevăzut de Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.”

Atât timp cât trimiterea făcută la pensiile stabilite în sistemul public vizează explicit şi exclusiv beneficiarii pensiilor stabilite în sistemul public în temeiul Legii nr. 263/2010, iar aceasta este o normă de excepţie, ea nu poate fi extinsă prin analogie la orice altă reglementare similară (în speţă Legea nr. 3/1977, prin reclamarea unei situaţii identice), inclusiv din perspectiva lipsei unei interdicţii exprese, cum se susţine în cauză.

Acest mod de reglementare arată în mod clar că este avută în vedere, cu efect retroactiv practic, situaţia pensiilor militare de stat transformate în pensii în cadrul sistemului public prin Legea nr. 119/2010 (stabilite potrivit reglementărilor speciale anterioare) şi că legiuitorul acoperă o perioadă de timp în care nu s-au mai recunoscut pensii de serviciu pentru categoriile sociale vizate (sub regimul Legii nr. 263/2010), lăsându-i astfel pe ceilalţi beneficiari ai unui drept la pensie deja stabilit, sub regimul legilor sub care şi-au încetat raporturile de serviciu sau sub care li s-a născut dreptul.

De altfel, în art. 113 din Legea nr. 223/2015 se arată că: „Litigiile care se referă la drepturile ce fac obiectul prezentei legi, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a acesteia, se vor judeca potrivit legii în baza căreia a fost stabilit dreptul.”

Articolul 61 alin. (3) lit. b), normă ce face obiectul sesizării, prevede că: „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special depun cererea de pensionare împreună cu actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege, astfel: (. . . . . . . . . .) b) la centrul militar zonal/judeţean/de sector sau la unitatea militară/inspectoratul judeţean/structura ori direcţia judeţeană de informaţii/instituţia sau unitatea din care a făcut parte, după caz, în situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data trecerii în rezervă ori încetarea raporturilor de serviciu.”

Această normă de organizare a procedurii de deschidere a dreptului la pensie de serviciu pentru militarii care îndeplinesc condiţiile legale după data trecerii în rezervă ori încetarea raporturilor de serviciu nu poate conferi vreun drept militarilor aflaţi în situaţia petentului din cauză, atât timp cât aceştia, cum rezultă din textele legale vizate, nu au vocaţie de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 223/2015.

Având în vedere domeniul de aplicare şi destinatarii Legii nr. 223/2015, aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, dispoziţiile legale solicitate a fi lămurite sunt în concordanţă şi confirmă principiile de bază ale sistemului de pensii, reglementate de art. 2 din Legea nr. 223/2015, reclamate în cauză în susţinerea modului de interpretare al petentului – „a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul de pensii militare de stat bazat pe aceleaşi norme de drept, pentru toţi participanţii la acesta; b) principiul egalităţii, prin care se asigură tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege; c) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu se prescrie; (. . . . . . . . . .) f) principiul recunoştinţei faţă de loialitatea, sacrificiile şi privaţiunile suferite de militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi familiile acestora pe timpul carierei”.

În consecinţă, în considerarea celor anterior arătate, în cauza de faţă este vorba despre relaţionarea unor prevederi legale şi realizarea unui raţionament judiciar, prin aplicarea dispoziţiilor legale în raport cu o anumită situaţie de fapt, neputând fi identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

În condiţiile în care dreptul la pensie în cauza în care s-a făcut sesizarea nu s-a deschis sub regimul Legii nr. 19/2000 şi al Legii nr. 263/2010 se pune în discuţie admisibilitatea sesizării şi din această perspectivă, deşi considerentele mai sus arătate pot fi pe deplin valabile dacă situaţiile juridice sunt similare în cazul Legii nr. 19/2000, iar referirile la Legea nr. 263/2010 au fost necesare, acestea rezultând din legea de referinţă.

De altfel, în cauză nici nu s-au valorificat aceste legi, petentul arătând în mod expres în cererea de apel că art. 109 şi 110 din Legea nr. 223/2015 nu fac referire la situaţia sa, întrucât solicită deschiderea dreptului la pensie militară după obţinerea în prealabil a dreptului la pensie din sistemul public, respectând prevederile art. 26 din Legea nr. 223/2015, cererii sale fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 16, art. 19, art. 26 alin. (1) şi (3), art. 27, art. 61 alin. (3) lit. b), art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 223/2015.

Nu în ultimul rând, examinând opiniile teoretice exprimate şi jurisprudenţa naţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sesizarea este inadmisibilă şi din perspectiva faptului că relativ la textele de lege solicitate a fi lămurite nu sunt elemente care să contureze prefigurarea unei practici neunitare, de natură a necesita intervenţia mecanismului de unificare prezent, orientarea fiind aproape unanimă în sensul mai sus arătat. Decizia Curţii de Apel Bucureşti ataşată actului de sesizare vizează alte dispoziţii legale şi, chiar şi în ipoteza similitudinii justificate de instanţa de trimitere, nu mai reflectă opinia şi jurisprudenţa actuale, unanime, ale instanţei respective.

Pentru toate aceste considerente,