Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018

Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 11 ianuarie 2018, în Dosarul nr. 1.077/86/2017*, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 februarie 2018, cu nr. 425/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 4 iunie 2018.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia contencios administrativ şi fiscal, cu nr. 1.077/86/2017, reclamanţii A, B, C, D şi E, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava, Direcţia poliţiei transporturi – Secţia Regională de Poliţie Transporturi Iaşi şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, au solicitat obligarea acestora la plata ajutoarelor salariale suplimentare, aşa cum sunt prevăzute în art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea- cadru nr. 284/2010, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.

În motivare, au arătat că au fost salariaţii pârâţilor până în anul 2016, când raporturile de serviciu au încetat ca urmare a pensionării. Cu privire la natura drepturilor acordate cu prilejul ieşirii la pensie, au invocat cele statuate prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015 (Decizia nr. 16/2015).

La data încetării raporturilor de muncă erau în vigoare dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, cu privire la care au apreciat că şi-au produs efectele până la 31 decembrie 2016.

În urma pronunţării unui regulator de competenţă, cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare Secţiei civile din cadrul Tribunalului Suceava, complet specializat pentru soluţionarea litigiilor de muncă.

Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul Suceava – Secţia I civilă sub nr. 1.077/86/2017*.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de reclamanţii B şi E, care, la data pensionării, erau angajaţii Inspectoratului General al Poliţiei Române, precum şi pe cea a prematurităţii acţiunii, arătând că, faţă de dispoziţiile legale în vigoare, în perioada anilor 2011-2017 este suspendată plata acestor drepturi.

Prin cererile de la data de 24 aprilie 2017 şi 8 mai 2017, acţiunea a fost modificată, în sensul că reclamanţii B şi E au arătat că solicită obligarea pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române la plata ajutoarelor salariale suplimentare, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că, întrucât reclamanţilor le-au încetat raporturile de serviciu la împlinirea vârstei şi a vechimii în serviciu, în cazul lor s-a făcut aplicarea art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 285/2010), fără a se aplica şi alin. (2), poliţiştii nefiind sub incidenţa acestor prevederi.

A învederat că ajutorul prevăzut la art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 se acordă în situaţia persoanelor trecute în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege. Acordarea unor sume de bani reprezentând ajutor egal cu două solde ale funcţiei de bază pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare este injustă, întrucât reclamanţii şi-au încetat raporturile de serviciu cu drept la pensie, la împlinirea vârstei şi a vechimii, şi nu cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzute de lege, aşa cum a stabilit în mod limitativ legiuitorul.

Prin Sentinţa nr. xxx din 26 iunie 2017, Tribunalul Suceava – Secţia I civilă a admis excepţia prematurităţii formulării cererii şi a respins acţiunea ca prematur formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că drepturile ce fac obiectul litigiului au fost prevăzute iniţial la pct. 2 alin. (1) şi (2) din anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009), în raport cu care a reţinut intenţia constantă a legiuitorului de a acorda aceste drepturi, pe care le-a recunoscut prin legile succesive în domeniu.

Atât Legea-cadru nr. 330/2009, cât şi Legea-cadru nr. 284/2010 fac vorbire despre faptul că dreptul la acordarea ajutoarelor în limita unui anumit număr de solde/indemnizaţii se deschide la data încetării raporturilor de serviciu cu drept la pensie, adică cu prilejul ieşirii la pensie.

Faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), s-a pus problema aplicării sau neaplicării art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, sens în care s-au avut în vedere chestiunile dezlegate prin Decizia nr. 16/2015.

Faţă de dispoziţiile cu caracter imperativ ale actelor normative incidente, tribunalul a constatat că dreptul solicitat nu este activ până la data de 1 ianuarie 2018.

Această inactivitate este regula, excepţia fiind prevăzută de legiuitor la art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017, cu completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016) şi art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), care vizează neaplicarea textelor de lege privind neplata ajutoarelor în anul 2016 şi în anul 2017 doar în situaţia în care raporturile de serviciu încetează ca urmare a decesului angajatului.

Aşadar, prima instanţă a reţinut că, în speţă, este vorba despre un drept subiectiv civil afectat de un termen suspensiv, care atrage admiterea excepţiei prematurităţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care au arătat că la data pensionării lor, în anul 2016, era în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care şi-a produs efectele până la 31 decembrie 2016, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2017 nu retroactivează, nefiind aplicabilă pentru anul 2016, când s-a născut dreptul reclamanţilor la plata ajutoarelor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Prin noua lege a salarizării (Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare), în vigoare din 1 iulie 2017, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Legea- cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 au fost abrogate, dispărând cauza prohibitivă pentru acordarea drepturilor.

Prin Decizia nr. xxx din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi şi a anulat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins ca nefondată excepţia prematurităţii acţiunii şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii-apelanţi s-au pensionat în anul 2016, când au fost în vigoare prevederile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Aceleaşi dispoziţii au fost preluate şi de actele normative ulterioare, care au reglementat asupra salarizării personalului plătit din fonduri publice la nivelul anului 2017, respectiv: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 – art. 10 alin. (1), pentru perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 – art. 1 alin. (3), pentru perioada 1 martie-31 decembrie 2017.

Prin dispoziţiile pe care le-au reglementat, aceste acte normative au suspendat succesiv aplicarea prevederilor art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, concluzie care se desprinde şi din dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 16/2015, în care s-a reţinut că dispoziţiile legale prin care se prevedea plata ajutoarelor pentru trecerea în rezervă nu se aplică în anii 2011-2015.

Instanţa de apel a constatat că situaţia se menţine şi ulterior anului 2015, respectiv până la data de 1 iulie 2017, faţă de succesiunea actelor normative enunţate.

Fiecare suspendare dispusă prin actele normative enumerate de prima instanţă a vizat o perioadă limitată de timp, însă nu a putut fi ignorat faptul că nu a existat nici măcar o singură zi, de la data pensionării apelanţilor şi până la data de 1 iulie 2017, care să nu fi fost cuprinsă în perioadele de suspendare.

Suspendarea dispusă prin art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 a existat doar pe parcursul anului 2016, însă de la 1 ianuarie 2017 au fost în vigoare noi interdicţii de aplicare a dispoziţiilor legale prin care se prevedea plata ajutoarelor la trecerea în rezervă.

Începând cu data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, act normativ care nu mai reglementează nicio dispoziţie cu privire la plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionării, aşa cum erau acestea prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 44 alin. (1) pct. 9 şi pct. 20 din acelaşi act normativ, la data intrării în vigoare a legii au fost abrogate Legea-cadru nr. 284/2010 şi capitolul I, cuprinzând art. 1-12

Art. 44 alin. (1) pct. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune că, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, se abrogă şi orice alte dispoziţii contrare acestei legi.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 nu au primit o reglementare expresă de abrogare prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, însă s-a pus problema dacă mai poate supravieţui norma de suspendare, ulterior abrogării normei care este suspendată.

Pentru a clarifica această problemă s-au avut în vedere prevederile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000).

În raport cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) şi art. 66 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, efectul produs de actele normative succesive, de suspendare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul la plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionării, trebuie limitat numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

Că aceasta este interpretarea şi aplicarea corectă a întregului context legislativ care a reglementat asupra dreptului supus controlului judecătoresc în această cauză a rezultat şi din Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite. Decizia vizează interpretarea unitară a altor prevederi legale, dar în cuprinsul ei a fost de asemenea analizată posibilitatea ca o normă care suspenda aplicarea unei dispoziţii legale să mai rămână în vigoare şi după abrogarea normei legale pe care o suspenda, instanţa supremă stabilind că acest lucru este inadmisibil.

S-a mai reţinut că art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune că, în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite.

Aşa cum s-a subliniat anterior, art. 44 alin. (1) pct. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, se abrogă şi orice alte dispoziţii contrare acestei legi.

Or, o asemenea dispoziţie contrară ar fi tocmai cea din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, care prevedea suspendarea aplicării art. 20 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea- cadru nr. 284/2010 şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv după data de 1 iulie 2017, în condiţiile în care Legea-cadru nr. 153/2017 a abrogat actul normativ principal care reglementa asupra normei pe care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 o suspendase.

În condiţiile în care suspendarea nu poate supravieţui abrogării normei pe care o suspendă, a rezultat că dreptul la acţiune pentru plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionării, în baza art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, s-a născut la data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a Legii- cadru nr. 153/2017, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor mai sus indicate.

Instanţa de apel a reţinut că deşi excepţia prematurităţii acţiunii era întemeiată la momentul pronunţării sentinţei de către prima instanţă, dreptul la acţiune al reclamanţilor a devenit actual la data de 1 iulie 2017, până la data pronunţării de către instanţa de apel. Ar fi excesiv de formal ca o acţiune să fie respinsă ca prematură după momentul în care dreptul a devenit actual, doar pentru că la data învestirii instanţei această cerinţă nu era îndeplinită.

Or, având în vedere că ulterior datei de 1 iulie 2017 dreptul a devenit actual, în baza art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, apelul a fost admis, sentinţa civilă apelată a fost anulată în tot, iar excepţia prematurităţii acţiunii a fost respinsă ca nefondată. Având în vedere că niciuna dintre părţi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, Curtea a reţinut cauza în vederea judecării fondului.

La termenul de judecată din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a pus în discuţie admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept arătate.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

Reclamanţii-apelanţi au arătat că lasă la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au opinat că dispoziţiile legale sunt clare, fără a exprima un punct de vedere scris cu privire la problema de drept.

Intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava a arătat că modalitatea de calcul al ajutoarelor în litigiu rezultă din coroborarea art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003), iar numărul de ajutoare cuvenit conform art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 se determină prin scăderea din vârsta de pensionare prevăzută de Legea nr. 223/2015 [din tabel sau de la art. 16 alin. (2) în funcţie de anul naşterii] a vârstei avute la data trecerii în rezervă, anii întregi înmulţindu-se cu 2.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că, prin Încheierea din data de 19 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.406/104/2016, Curtea de Apel Craiova a admis cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, că dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 sunt suficient de clare şi nu necesită interpretare, atât acest text de lege, cât şi art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 referindu-se la noţiunea de „ajutoare”, iar ajutoarele prevăzute de art. 20 alin. (2) s-ar calcula prin raportare la vârsta standard de pensionare pentru fiecare caz în parte, aşa cum este prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 223/2015.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanţii-reclamanţi şi intimaţii-pârâţi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava au depus, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Astfel, apelanţii-reclamanţi au susţinut că Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5/2018), care, în opinia judecătorilor-raportori, înlătură premisele apariţiei unei practici neunitare, se referă numai la interpretarea dispoziţiilor Legii- cadru nr. 284/2010 şi la actele speciale anuale, succesive, de aplicare a acesteia, stabilind că acţiunile introduse în perioada suspendării sunt premature. Această interpretare însă nu poate fi extinsă şi la Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai prevede un drept de natura celui din Legea-cadru nr. 284/2010.

Intimaţii-pârâţi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava şi Inspectoratul General al Poliţiei Române au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi au achiesat la opinia judecătorilor-raportori.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.077/86/2017* a apreciat că art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 nu este aplicabil pentru stabilirea cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, acestea calculându-se în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avute/avut în luna schimbării poziţiei de activitate.

Reclamanţii-apelanţi au avut calitatea de poliţişti, fiind îndreptăţiţi la plata unui salariu lunar, conform art. 4 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 (la fel ca funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare), art. 3 alin. (1) stabilind doar pentru personalul militar dreptul la soldă.

Opinia instanţei are în vedere faptul că prin art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 s-a stabilit că „în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică”.

Or, atât timp cât legiuitorul a reglementat neaplicarea (suspendarea) dispoziţiilor legale care priveau acordarea ajutoarelor la încetarea raporturilor de serviciu, este lipsită de coerenţă stabilirea, prin acelaşi act normativ, a unei modalităţi de calcul al acestor ajutoare.

În plus, art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 vizează ajutoarele acordate potrivit actelor normative în vigoare, situaţie care nu este incidentă în cauză, atât timp cât în anul 2016 dispoziţiile legale care prevedeau acordarea ajutoarelor deduse judecăţii – art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 – erau suspendate.

Art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 reglementează în favoarea poliţiştilor care au încetat raporturile de serviciu, cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă pentru pensionare prevăzute de lege acordarea, pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă pentru pensionare, a unui ajutor egal cu două salarii ale funcţiei de bază.

Având în vedere formularea diferită din cele două prevederi legale [art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 face trimitere la „limita de vârstă pentru pensionare prevăzută de lege”, în timp ce art. 16 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 reglementează „vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă”], instanţa de apel a constatat că există dificultăţi în lămurirea primei noţiuni, care pare a avea o formulare mai cuprinzătoare decât cea de-a doua.

Pe de altă parte, art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 223/2015 reglementează posibilitatea reducerii vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 16 alin. (2) pentru activitatea realizată în condiţii de muncă deosebite/în condiţii de muncă speciale şi în alte condiţii, situaţie în care, în concret, vârsta prevăzută de lege pentru a beneficia de pensie de serviciu pentru limită de vârstă este diferită, în raport cu vechimea desfăşurată în aceste condiţii.

Faţă de această posibilitate reglementată de legiuitor, opinia instanţei de apel este în sensul că pentru a stabili „limita de vârstă de pensionare prevăzută de lege”, conform art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, trebuie avute în vedere şi reducerile prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 223/2015, cu alte cuvinte această limită de vârstă urmează a se stabili în raport cu situaţia concretă a fiecărui reclamant, nu doar în raport cu eşalonarea prevăzută în anexa legii.

Jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava – instanţa de trimitere nu a identificat alte dosare în care să se fi analizat această problemă de drept.

Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere unanim al magistraţilor Secţiei I civile, care, cu privire la prima chestiune de drept, au achiesat la punctul de vedere al instanţei de trimitere. Cu privire la noţiunea de „limită de pensionare prevăzută de lege” au apreciat că aceasta reprezintă, în principiu, vârsta de 60 ani prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, însă nu trebuie omise dispoziţiile tezei a doua, care fac trimitere la anexa la lege care eşalonează atingerea acestei vârste şi, în consecinţă, trebuie observată situaţia concretă a fiecărui reclamant, cu luarea în considerare, dacă este cazul, şi a perioadelor în care a lucrat în grupele de muncă ce atrag reducerea vârstei de pensionare.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat următoarele puncte de vedere:

Curtea de Apel Galaţi a comunicat că, la Secţia contencios administrativ şi fiscal a Curţii, cauzele având ca obiect plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 sunt soluţionate în sensul respingerii ca nefondate sau prematur formulate.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 223/2015.

Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010 în ansamblul său, prin Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea Constituţională a reţinut că statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază al personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, deoarece, în raport cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, problema de drept supusă dezbaterii de titularul sesizării nu este susceptibilă de a da naştere unei practici neunitare.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificarea circumstanţelor sub care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată denotă îndeplinirea exigenţelor referitoare la cerinţele de admisibilitate legate de necesitatea ca titularul sesizării să fie legal învestit cu judecarea unei cauze în ultimă instanţă, prin sesizare să fie identificată o chestiune de drept nouă, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din datele prezentate în motivarea încheierii de sesizare rezultă că litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, la Curtea de Apel Suceava, iar obiectul său constă în apelul exercitat împotriva unei sentinţe date în materia dreptului muncii. Prin urmare, Curtea de Apel Suceava urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Problema de drept supusă dezbaterii de titularul sesizării este nouă, întrucât dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 au fost suspendate în mod succesiv începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 16/2015; nr. 11 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017; nr. 79 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 23 ianuarie 2018; nr. 9 din 19 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 7 iunie 2018, precum şi Decizia nr. 5/2018 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Se constată însă că, în raport cu dezlegările date prin aceste decizii, problema de drept supusă dezbaterii de titularul sesizării nu este susceptibilă de a da naştere unei practici neunitare. Astfel, în cauză se solicită interpretarea unor texte de lege vizând modul concret de calcul al cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea- cadru nr. 284/2010, în condiţiile în care prin Decizia nr. 5/2018 s-a stabilit că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale, formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 şi introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, sunt prematur formulate.

În considerentele acestei decizii (punctele 94, 95 şi 96) s-a reţinut că, în urma analizei circumstanţelor specifice ale instituirii acestor drepturi, „pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă”.

De subliniat este şi faptul că, prin art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal- bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2017), intrată în vigoare la data de 7 decembrie 2017, s-a prevăzut în mod expres că în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 5/2018, dreptul a cărui valorificare s-a solicitat de către reclamanţi, respectiv plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, nu este actual.