ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 384/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/03.07.2015, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 107/17.02.2014 emise de D.G.R.F.P. Craiova, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative promovate împotriva raportului de inspecție fiscală nr. x/02.07.2013, a deciziei de impunere nr. x/02.07.2013 și a procesului-verbal nr. x/03.07.2013, obligarea instituției pârâte la soluționarea contestației promovate de subscrisa și la emiterea deciziei de soluționare prevăzute de art. 210 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin Sentința nr. 320 din 3 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. SRL prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

A fost anulată Decizia nr. 107/17.02.2014, fiind obligată pârâta la soluționarea contestației precum și la emiterea deciziei de soluționare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6063,6 RON.

Împotriva acestei sentințe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, aceasta fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

S-a considerat că, în mod greșit, a reținut judecătorul fondului că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2013 pentru a se putea menține măsura suspendării soluționării contestației, astfel cum s-a dispus de către DGRFP Craiova prin Decizia nr. 107/17.02.2014.

Astfel, cu privire la îndeplinirea condiției privind existența sesizării organelor penale, raportat la motivul pentru care a reținut prima instanță că aceasta este îndeplinită, arată că, în opinia sa, nu prezintă relevanță în aplicarea art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conținutul procesului-verbal de control nr. x/03.07.2013, care a fost transmis către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în conformitate cu prevederile art. 108 din O.G. nr. 92/2003.

S-a considerat că, în mod întemeiat, nu a fost pronunțată o soluție pe fondul contestației, prioritatea de soluționare în speță având-o organele penale, care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptei ce atrage plata la bugetul de stat a obligațiilor datorate și constatate în virtutea faptei infracționale, în condițiile în care stadiu soluționării dosarului penal este acela de începere a urmăririi penale in rem și efectuare de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 241/2005.

De asemenea, s-a apreciat de către recurentă că este greșită reținerea instanței în sensul că nu este îndeplinită a doua condiție prevăzută de dispozițiile legale sus-menționate întrucât urmărirea penală a fost începută in rem și nu se poate stabili dacă această faptă are legătură cu societatea A. SRL, având în vedere că dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 nu condiționează suspendarea soluționării contestației de începerea urmăririi penale în cele două forme ale acesteia, in rem și in personam.

Tot cu privire la îndeplinirea condițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) s-a susținut că rațiunea pentru care, în urma celei de a doua inspecții fiscale, s-a formulat plângere penală și s-a dispus suspendarea, este aceea că, urmare a contestației administrative a societății s-a dispus desființarea parțială a actului administrativ fiscal întocmit cu ocazia primului control fiscal și reverificarea perioadei inițiale, motivat de faptul că societatea a prezentat documentele privind înregistrările celor trei contribuabili la instituțiile italiene, verificări suplimentare cu privire la care s-au creat suspiciuni cu privire la realitatea tranzacțiilor intracomunitare efectuate de societatea reclamantă, care au condus la formularea sesizării penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 241/2005.

A mai fost criticată și reținerea instanței de fond în sensul că decizia de soluționare a contestației nu cuprinde motivele pe baza cărora s-a dispus suspendarea, arătându-se de către recurentă că organul de soluționare a contestației nu are competența să analizeze elementele constitutive ale infracțiunii, competența sa limitându-se la identificarea îndeplinirii condițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel, în contextul prezentării succesiunii actelor de control efectuate, s-a apreciat că între prezenta cauză și cauzele ce au format obiectele dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2013, există o strânsă legătură, plângerile penale formulate pentru toate cele trei inspecții fiscale formând obiectul aceluiași dosar penal.

În fine, s-a considerat că obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 6063,6 RON reprezentând cheltuieli de judecată este nelegală, suma fiind excesiv de mare în raport cu obiectul cauzei și complexitatea acesteia, precum și cu activitatea prestată de avocat.

Cererea de recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la filele x de către intimata-reclamantă s-a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, s-a susținut că, în mod corect, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, soluție pronunțată după analizarea tuturor documentelor aflate la dosarul cauzei, în opinia sa, recurenta motivându-și în mod contradictoriu criticile aduse hotărârii recurate.

Au fost invocate de către intimată Decizia nr. 1892/10.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și dispozițiile art. 210, art. 70 și art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc. , art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 20 septembrie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva Sentinței nr. 320 din 3 iulie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, încheiere prin care s-a constatat și netemeinicia excepției nulității recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatei - reclamante, la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat, în considerarea celor în continuare arătate.

6.1 Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, reclamanta A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat: anularea Deciziei nr. 107/17.02.2014 emisă de D.G.R.F.P. Craiova, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative promovate împotriva raportului de inspecție fiscală nr. x/02.07.2013, a deciziei de impunere nr. x/02.07.2013 și a procesului-verbal nr. x/03.07.2013; obligarea instituției pârâte la soluționarea contestației promovate de subscrisa și la emiterea deciziei de soluționare prevăzute de art. 210 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; cu cheltuieli de judecată.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a. organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșiri unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

În jurisprudența Înaltei Curți s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză.

În acest sens, Înalta Curte a reținut că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare. (Decizia nr. 1892/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Astfel, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, iar în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate aprecia că acest drept de apreciere a fost exercitat cu exces de putere.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că din actele dosarului, precum și din informațiile obținute de la autoritățile italiene au rezultat nereguli cu privire la activitatea de rambursare soldului sumelor negative a tva aferentă unor livrări intracomunitare cu o serie de societăți care nu au conturi TVA valide, sau alocate de statul membru. De asemenea, se reține că au existat sesizări de la unități antifraudă cu privire la implicarea unor societăți italiene în activități de fraudă fiscală privind schimburi intracomunitare, nefiind confirmate livrările efectuate de societatea reclamantă.

Înalta Curte nu poate reține motivul de nelegalitate apreciat de prima instanță ca fiind nemotivarea actului administrativ, în condițiile în care din parcurgerea celor 60 de pagini ale Deciziei nr. 107/17.02.2014 rezultă aspectele care au stat la baza deciziei de suspendare a soluționării contestației.

Totodată, împrejurarea că urmărirea penală a fost începută in rem și nu in personam, astfel cum rezultă din Adresa MAI - Inspectoratul de Politie al Județului Dolj - Serviciul de Investigare a Criminalității Economice-Biroul de Investigații Complexe în dosarul penal cu numărul 1126/P/2015, nu poate răsturna aprecierea organului fiscal cu privire la suspendarea soluționării cauzei, aceasta datorându-se tocmai complexității faptelor care au creat suspiciunea de fraudă.

Se constată că între obligațiile bugetare datorate de reclamantă stabilite prin Decizia de impunere x/02.07.2013 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor reținute, există o interdependență de care depinde soluționarea cauzei în procedura administrativă, în condițiile în care de verificările ce urmează a fi efectuate de organele penale depinde regimul de taxare aplicat reclamantei.

Astfel, având în vedere natura intracomunitară a raporturilor comerciale, se reține că organul de inspecție fiscală nu a avut la dispoziție toate elementele pentru a stabili legalitatea determinării obligațiilor fiscale, elemente care se referă la realitatea operațiunilor derulate, respectiv la existența faptică a operațiunilor consemnate în documente fiscale și înregistrate în evidențele contabile și fiscale.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva Sentinței nr. 320 din 3 iulie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV