ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2019
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Procedura în fața primei instanțe
Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2013, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, să se dispună:
anularea Deciziei nr. 45 din 19 iunie 2013 privind soluționarea contestației formulate de A. și a Deciziei nr. 52 din 10 iulie 2013 privind soluționarea contestației formulate de B.;
anularea Deciziei de impunere nr. x/02.04.2013 emisă cu privire la reclamantul A. și a Deciziei de impunere nr. x/02.04.2013 cu privire la reclamanta B., emise fiecare dintre acestea, pentru plata sumei de 1.496.504 RON, reprezentând TVA de plata în suma de 555.554 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 857.618 RON și penalități în sumă de 83.333 RON;
anularea Raportului de inspecție fiscala nr. x/02.04.2013 încheiat de organele de inspecție fiscală ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Ilfov;
anularea bazei de impunere și exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin actele administrativ fiscale contestate;
să oblige pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de prezenta
Soluția instanței de fond
Prin Sentința nr. 1465 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal:
- a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov.
- a dispus anularea în parte a Deciziei de soluționare a contestației nr. 45 din 19 iunie 2013 formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 2 aprilie 2013 emisă pentru reclamantul A. și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 52 din 10 iulie 2013 formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 2 aprilie 2013 emisă pentru reclamanta B. cu privire la obligația de plată a accesoriilor, și anume majorările de întârziere și penalitățile de întârziere.
- a menținut, în rest, celelalte dispoziții cuprinse în Decizia de soluționare a contestației nr. 45 din 19 iunie 2013 formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2.04.2013 emisă pentru reclamantul A. și în Decizia de soluționare a contestației nr. 52/10.07.2013 formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2.04.2013 emisă pentru reclamanta B. cu privire la obligația de plată a debitului principal constând în TVA;
- a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere;
- a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1500 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert, proporțional cu admiterea cererii.
Cererea de recurs
Împotriva Sentinței nr. 1465 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamanții A. și B., pentru motive pe care le-a încadrat în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
II. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs
Motivele de fapt și de drept relevante
Recurenta a arătat că instanța de fond nu a analizat criticile cu privire la:
nelegalitatea actelor administrative pentru nerespectarea prevederilor art. 100 (1) din O.G. nr. 92/2003 privind modalitatea de selecție a contribuabililor în vederea realizării inspecției fiscale;
nelegalitatea actelor administrative pentru nerespectarea dreptului contribuabilului de informare, drept prevăzut de art. 107 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003;
efectuarea Inspecției fiscale fără înregistrarea din oficiu sau după caz modificarea prealabila a datelor din Registrul contribuabilului și fără urmarea procedurii prevăzuta de art. 78 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003;
inspecția fiscală a fost finalizată de funcționari necompetenți succesiv înlocuiți;
inspecția fiscală a fost realizată cu încălcarea principiului independenței:
bunurile vândute făceau parte din patrimoniul personal ale persoanelor fizice;
operațiunile cu bunuri imobile efectuate de persoane fizice au fost scutite de la plata TVA, în conformitate cu prevederile art. 141 (2) lit. f) C. fisc.
În ceea ce privește dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a arătat că hotărârea instanței de fond nu este motivată în soluția ce se dă asupra solicitării de anulare a debitului principal, cu trimitere la efectuarea controlului de către un organ fiscal competent, la analiza criticilor referitoare la dreptul contribuabilului la informare, la încălcarea prevederilor art. 99 din O.G. nr. 92/2003 prin aceea că inspecția fiscală a fost efectuată de inspectori din cadrul serviciului de inspecție persoane juridice și nu din cadrul serviciul de inspecție persoane fizice, la analiza criticilor precum că bunurile imobile înstrăinate făcea parte din patrimoniul personal al persoanei fizice.
Totodată, s-a pretins că hotărârea instanței de fond cuprinde motive străine de natura pricinii atât în ceea ce privește respingerea incidenței dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale, precum și alte aspecte de tehnice redactării hotărârii.
Aspectele criticate au făcut obiectul cererii inițiale de chemare în judecată și deși hotărârea este amplu motivată aceasta nu se raportează și la analiza sus menționatelor critici.
Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă faptul că hotărârea pronunțată de către instanța de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Se pretinde că hotărârea pronunțată de către instanța de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor incidente privind întreruperea cursului prescripției dreptului de a stabili creanțe fiscale.
Recurenta arată că în motivarea hotărârii instanța apreciază în mod netemeinic ca, raportat la achitarea din data de 16 mai 2013 a debitului principal stabilit prin Decizia de impunere nr. x/02.04.2013 emisa pentru reclamantul A. și prin Decizia de impunere nr. x/02.04.2013 emisă pentru reclamanta B. s-ar fi întrerupt termenul de prescripție:
Totodată, s-a arătat că Hotărârea pronunțată de către instanța de fond a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor privind încadrarea reclamanților în categoria persoanelor impozabile din punct de vedere al TVA, instanța aplicând greșit prevederile art. 126 raportat la art. 127 C. fisc. și ale Normelor de aplicare, respectiv pct. 152
3
alin. (1) și ale art. 4 alin. (2) din a Șasea Directiva 77/388 CEE a Consiliului din 17 mai 1977.
În legătură cu acest aspect Înalta Curte apreciază că instanța de fond a stabilit în mod corect calitatea de persoane impozabile a reclamanților, în raport atât de dispozițiile legale menționate și ale Directivei UE aplicabile cât și a jurisprudenței comunitare, corelate cu aspectele concrete confirmate legate de numărul mare de tranzacții imobiliare efectuate în perioada de referință.
Celelalte aspecte generic prezentate referitoare la apartenența bunurilor la patrimoniu personal la lipsa de continuitate a activității de înstrăinare, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată termenilor de către instanța de fond este cea corectă, susținerile recurentei nefiind explicitate în concret deși sarcina probei îi revenea.
Raportat la aplicarea greșită a prevederilor art. 104 alin. (1) din O.G. nr. 52/2009, respectiv art. 151 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, Codul fiscal și art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003, aceste aspecte nu se confirmă interpretarea pe care recurenții o dau textelor normative mai sus expuse fiind una subiectivă forțată, pentru a se plia interpretării sale.
În aceste condiții apare incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu și cel prevăzute de pct. 8 din același text.
În concret, reținând faptul că doar reclamanții au contestat hotărârea, și doar în ceea ce privește motivarea respingerii cererii lor referitoare la debitele principale, Înalta Curte reține că nu au fost analizate toate criticile de nelegalitate raportate la actul atacat din perspectiva acestui debit, inclusiv din punct de vedere al incidenței prescripției.
Analiza pentru prima dată în recurs a acestor motive nu poate fi realizată fără a priva partea de un grad de jurisdicție, astfel că analiza lor se impune a fi făcută de către o instanță de fond.
Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs
În raport de aspectele indicate, acestea se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte urmează a admite recursul în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, urmând a casa cu trimitere cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței nr. 1465 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, în ceea ce privește debitul principal.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2019.
Procesat de GGC - CL