ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6004/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov:

- anularea în totalitate a Deciziei nr. 88/12.02.2016 de soluționare a contestației nr. 1609/11.09.2015, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative:

- soluționarea și admiterea contestației administrative depuse împotriva Deciziei de impunere x/04.08.2015 și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de la plata 3.005.987 RON, după cum urmează:

a) 2.175.894 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată (rezultată ca diminuare a sumei de 3.022.704 RON TVA stabilită suplimentar în urma controlului, cu suma de 846.810 RON solicitată la rambursare);

b) 516.449 RON reprezentând dobânzi aferente TVA suplimentară;

c) 313.644 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA suplimentară;

d) obligarea organului fiscal la rambursarea TVA în sumă de 846.810 RON;

Totodată, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3707 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov; a anulat Decizia nr. 88/12.02.2016 de soluționare a contestației și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere x/04.08.2015; a respins, în rest, ca inadmisibilă, acțiunea; a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata către reclamantă a sumei de 2050 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 3707 din 23 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și menținerea actelor atacate ca fiind temeinice și legale.

În motivarea recursului arată că organele de inspecție fiscală ale A.J.F.P. Ilfov au întocmit și transmis către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov sesizarea penală nr. 243848/04.09.2015, în baza RIF nr. x/04.08.2015, pentru infracțiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

În acest caz a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 214 din O.G. nr. 92/2003, întrucât legătura dintre constatarea infracțiunilor sesizate și soluția ce urmează a fi dată în procedura administrativă este determinată de existența unor elemente comune vizând nedeclararea și neînregistrarea taxei colectate suplimentar, precum și neadmiterea dreptului de deducere.

Precizează că, în condițiile în care speța privește TVA stabilită suplimentar ca urmare a nedepunerii declarației 307 și TVA dedusă fără drept, organul de soluționare a contestației nu se poate pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, prioritatea de soluționare având-o instanța penală.

Referitor la cheltuielile privind angajarea unui apărător și cele privind administrarea probatoriului, consideră că acestea sunt cheltuieli obișnuite și nu se pot imputa părții adverse, iar potrivit jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului, plata cheltuielilor de judecată presupune ca acestea să fie dovedite, reale și necesare și, în plus, să aibă un nivel rezonabil. Totodată, cheltuielile de judecată pot fi recuperate doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului și solicită respingerea acestuia ca nemotivat, iar pe fond, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, analizând recursul de față, se constată că recurenta-pârâtă a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticând argumentele primei instanțe referitoare la nelegalitatea suspendării procedurii de soluționare a contestației formulate de reclamantă, prin prisma aprecierii ca necesare a soluționării cu prioritate a sesizării penale.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat argumentele în sprijinul punctului său de vedere.

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov: anularea în totalitate a Deciziei nr. 88/12.02.2016 de soluționare a contestației nr. 1609/11.09.2015, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative; soluționarea și admiterea contestației administrative depuse împotriva Deciziei de impunere x/04.08.2015 și, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de la plata 3.005.987 RON, după cum urmează: 2.175.894 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată; 516.449 RON reprezentând dobânzi aferente TVA suplimentară; 313.644 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA suplimentară; obligarea organului fiscal la rambursarea TVA în sumă de 846.810 RON.

Examinând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că sesizarea organului de urmărire penală, respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, formulată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilov și înregistrată de emitent sub nr. x din 04.09.2015 nu respectă procedura prevăzută de art. 108 din Codul de procedură fiscală, deoarece sesizarea penală anterior menționată a fost dispusă în baza procesului-verbal nr. x din 25.06.2015, or, acest proces-verbal nu a fost încheiat în urma inspecției fiscale desfășurate la reclamanta S.C. A. S.R.L. și nici nu a fost semnat de reprezentanții acesteia, ci a fost întocmit cu ocazia efectuării unui control încrucișat desfășurat la sediul unui alt contribuabil, S.C. B. S.A., fiind încălcat dreptul intimatei-reclamante, în calitate de contribuabil, de a formula explicații sau obiecțiuni.

În aceste condiții, se constată că sesizarea organelor de urmărire penală nu respectă cerințele art. 108 din Codul de procedură fiscală, întrucât nu are la bază un proces-verbal semnat de către contribuabilul supus inspecției, ceea ce a condus la lipsirea contribuabilului de dreptul de a da explicații și de a formula eventuale obiecțiuni cu privire la aspectele care au fundamentat decizia organului fiscal de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, se constată a fi corectă și reținerea de către prima instanță a lipsei motivării cu privire la decizia de suspendare a procedurii de soluționare a contestației administrative, întemeiate pe dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care organul de control nu a argumentat modalitatea în care eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârșite ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma a fi dată contestației fiscale, cu atât mai mult cu cât Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov a stabilit prin Decizia de impunere nr. x/04.08.2015, în sarcina reclamantei, obligațiile fiscale pretins datorate de aceasta, deși anterior, același organ fiscal opinase că, urmare a nedepunerii de către societate a declarației 307 și TVA deduse fără drept, organul de soluționare a contestației nu se poate pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea cauzei penale.

Tot în mod corect a reținut prima instanță și faptul că nu se poate pronunța direct instanța în contestația administrativă formulată de intimata-reclamantă, câtă vreme, așa cum se stipulează în art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, actul administrativ-fiscal ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ este numai decizia de soluționare a contestației, or, în speță, o asemenea decizie nu a fost dată de către organul fiscal.

Pe fond, Înalta Curte constată că pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative de către organul de soluționare a contestației, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ, condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni, de către organul care a efectuat activitatea de control, iar constatarea săvârșirii infracțiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, nu este îndeplinită prima condiție, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 8 și 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că procesul-verbal nr. x din 25.06.2015, ce a stat la baza sesizării organelor de urmărire penală nu a fost încheiat în urma inspecției fiscale desfășurate la reclamanta S.C. A. S.R.L. și nici nu a fost semnat de reprezentanții acesteia, ci a fost întocmit cu ocazia efectuării unui control încrucișat desfășurat la sediul unui alt contribuabil, S.C. B. S.A..

Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că, în acest context, procedura prevăzută de art. 108 din Codul de procedura fiscală nu a fost respectată, reclamanta fiind lipsită de posibilitatea de a da explicații și de a formula eventuale obiecțiuni cu privire la aspectele care au fundamentat decizia organului fiscal de a sesiza organele de urmărire penală.

Înalta Curte constată că nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, întrucât prin decizia de suspendare a soluționării contestației administrative de către autoritatea fiscală pârâtă nu se arată care este înrâurirea hotărâtoare a soluției ce se va pronunța în penal asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea unor obligații fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 49 și următoarele din Codul de procedură fiscală, organul fiscal, în vederea stabilirii situației de fapt fiscale reale, are atribuția de a corobora și aprecia probele administrate, ținând seama de forța lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidențele contabile ale contribuabilului și alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conținutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului permite organului de soluționare a contestației administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin mențiunile pe care le conțin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, și, prin urmare, stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu este condiționată de constatarea instanței penale cu referire la existența elementelor constitutive ale unor infracțiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de urmărire penală (04.09.2015) și până la data soluționării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al reclamantei de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere emise în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, în care societatea reclamantă este cercetată, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune confirmarea soluției pronunțate de către prima instanță.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că prima instanță a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere x/04.08.2015, or, în prezenta cauză, recursul a fost formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, și nu în nume propriu.

2.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov împotriva sentinței civile nr. 3707 din 23 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocațial solicitat, în cuantum total de 8.485,18 RON, în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării și prezența la singurul termen de judecată acordat în ședință publică în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov împotriva sentinței civile nr. 3707 din 23 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2019.