ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 902/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 octombrie 2010, reclamanții

D.E.M. și D.A.M. au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Argeș pentru a se dispune anularea Deciziilor nr. c din 11 iunie 2010

și nr. d din 11 iunie 2010, precum și a Deciziilor de impunere nr. x/2010 și

nr. y/2010, cu obligarea emiterii unor noi decizii prin care să le soluționeze

fondul contestației, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, au arătat că, inspectorii fiscali au realizat un control în cursul lunii

octombrie 2009 pentru verificarea unor tranzacții imobiliare, realizate în

perioada 2006 - 2009, fiind întocmite raport de inspecție fiscală și Decizia de

impunere din 26 noiembrie 2009. Au contestat această decizie, contestația s-a

admis prin Decizia nr. 55 din 19 martie 2010 și s-au emis două decizii de

impunere, în numele fiecărei părți, respectiv nr. z/2010 și nr. a/2010.

Au apreciat că cele

două decizii de impunere sunt nelegale, deoarece dispozițiile legale, nu prevăd

o revocare a actelor, decât dacă s-a modificat baza de impunere și doar în

cazul impozitului pe venit și nu al TVA, cum este în speță.

S-a susținut astfel,

că pârâta a emis Deciziile nr. c și nr. d din data de 11 iunie 2010, ce fac

obiectul acțiunii, decizii contestate întrucât organul fiscal, putea să emită o

nouă decizie, doar dacă putea să desființeze actul parțial.

De asemenea, au mai

susținut că actele fiscale sunt nelegale, deoarece li se pretinde achitarea

sumei de 296.295 RON, pe care o achitaseră la data de 5 ianuarie 2010, aspect

asupra căruia s-a pronunțat și instanța de judecată cu ocazia soluționării

contestației la executare, stabilindu-se că, suma ce poate fi executată este de

108.214 RON, pentru fiecare dintre soți și nu suma de 512.723 RON, inclusă în

actele supuse anulării.

Prin Sentința nr. 324

din 1 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, s-a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești,

reținându-se că, în raport de valoarea din obiectul acțiunii (512.723 RON),

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, stabilesc competența

acestei instanțe.

Prin Sentința nr.

305/F-CONT din 1 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești a fost admisă

acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei să soluționeze fondul cauzei.

S-a apreciat că prin

modalitatea în care s-a derulat această procedură, a rezultat că pârâta nu a

soluționat contestația formulată de reclamanți, limitându-se doar să-și

corecteze propriile greșeli, vătămându-i pe reclamanți prin nesoluționarea

contestației, prin aceea că a emis mai multe decizii de impunere, încercând să

facă o executare silită, fără a ține cont de apărările părților și de achitarea

parțială a sumei.

S-a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 213 din C. proc. fisc., care o obligă să soluționeze

contestația depusă de părți în limitele sesizării, fără a le crea o situație

mai grea în calea de atac.

Având în vedere

dispozițiile art. 86 alin. (1) C. proc. fisc., s-a reținut că pârâta nu putea

să emită decât prima decizie de impunere, din moment ce nu s-a modificat baza

de impunere și deși actele intraseră în circuitul civil, pârâta le-a revocat,

însă fără a stabili dacă sunt legale și din punctul de vedere al reclamanților.

Împotriva acestei

soluții, pârâta a formulat recurs, acesta fiind admis prin Decizia nr. 3084 din

19 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, soluția fiind casată cu trimitere spre

rejudecare la aceeași instanță pentru a se soluționa fondul cauzei.

Prin Sentința nr.

333/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții D.E.M. și D.A.M., împotriva pârâtei Direcția Generală

a Finanțelor Publice, s-a dispus anularea parțială a Deciziilor nr. c și nr. d

din data de 11 iunie 2010, Deciziilor de impunere nr. x și nr. y din data de 29

iunie 2010; constatându-se că pârâții datorează bugetului de stat câte 108.214

RON, cu titlu de majorări de întârziere TVA.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au fost vătămați

pentru că au fost emise două decizii, fără a fi modificată baza de impunere și

pentru aceleași obligații fiscale, ci pentru că s-a dublat în mod nejustificat

suma datorată, realizându-se contradicție între actele fiscale emise de pârâtă,

pentru aceeași perioadă și aceleași fapte.

S-a constatat că

Decizia nr. 55 din 19 martie 2010 a anulat Decizia de impunere din 26 noiembrie

2009 emisă pe numele reclamantului pentru suma de 512.723 RON, din care 296.295

RON TVA suplimentar și 216.428 RON, majorări de întârziere, urmând ca pentru

aceste obligații fiscale să se emită noi decizii de impunere pentru fiecare

persoană fizică în parte, decizie care nu a fost respectată.

S-a mai reținut că

prin somațiile din data de 28 mai 2010, cei doi reclamanți (în urma plății

debitului principal) au fost somați să plătească câte o sumă de 108.214 RON,

titlurile executorii fiind emise de asemenea pentru aceeași sumă, iar din Sentința

civilă nr. 6168 din 23 iulie 2010, pronunțată de Judecătoria Pitești, a

rezultat că reclamanții au achitat suma de 296.295 RON, urmând să mai achite

diferența de 216.428 RON, cu titlu de penalități de întârziere, aferente TVA.

În condițiile în care

pârâta a recunoscut prin intermediul somațiilor cuantumul sumei datorate, s-a

constatat că nu se justifică suma reținută prin actele supuse anulării.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Ploiești (fostă Direcția Generală a Finanțelor Publice

Argeș), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs

invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

invocându-se faptul că soluția de admitere a acțiunii este justificată prin

motivele contradictorii și este dată cu aplicarea greșită a legii.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-pârâtă arată că în mod

nelegal prima instanță își justifică soluția prin motive străine de natura

cauzei, atunci când se invocă o hotărâre a Judecătoriei Pitești pronunțată în

cadrul unei contestații la executare, contestație care a avut ca obiect actele

de executare întocmite de Administrația Finanțelor Publice Pitești și nu titlul

executoriu, respectiv Decizia nr. b și Decizia nr. y din data de 29 iunie 2010,

titluri executorii necontestate potrivit art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta arată că soluția instanței

de fond prin care a fost obligată să soluționeze fondul contestației este dată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003 și a art. 7

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește lipsa procedurii

prealabile administrative.

Se arată că

reclamanții nu au formulat contestație administrativă împotriva ultimelor

Decizii de impunere nr. x și nr. y din 29 iunie 2010 ci au formulat contestație

împotriva Deciziilor anterioare nr. c din 11 iunie 2010 și nr. d din 11 iunie

2010, decizii în baza cărora au fost emise deciziile de impunere contestate

direct, prin formularea prezentei acțiunii pe rolul Curții de Apel Pitești.

Recurenta arată că pe

fond, deciziile contestate sunt legal emise în contextul în care

reclamanții-intimați au recunoscut debitul principal și au efectuat o plată

parțială, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea

nr. 554/2004 ca normă generală, ci dispozițiile Legii nr. 571/2003 și O.G. nr.

92/2003 ca normă cu caracter special.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii de

nefondat.

Analizând recursul

declarat în raport de motivele invocate, Curtea va aprecia pentru următoarele

considerente că recursul este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză

invocarea Sentinței civile nr. 6188 din 23 iulie 2010 pronunțată în cadrul unei

contestații la executare reprezintă un argument al primei instanțe de admitere

a acțiunii iar contestația la executare formulată privește același debit

stabilit în sarcina reclamanților prin decizii de impunere succesive.

Astfel contestația la

executare a avut ca obiect titlurile executorii emise în baza Deciziilor de

impunere nr. a/2010 și a Deciziei de impunere nr. z/2010, decizii de impunere

anulate prin Deciziile nr. c din 11 iunie 2010 și d din 11 iunie 2010, în baza

cărora au fost emise deciziile contestate în prezenta cauză nr. x/2010 și nr.

y/2010.

Toate cele patru

decizii de impunere au avut la bază verificările menționate în procesul-verbal

din 21 octombrie 2009, dispoziția de măsuri din 21 octombrie 2009 și raportul

de inspecție fiscală din 26 noiembrie 2009 prin care au fost verificate

legalitatea unor tranzacții imobiliare și s-au constatat în sarcina

reclamanților obligații la bugetul de stat cu titlu de TVA plus majorări de

întârziere.

Reclamanții-intimați

au contestat cuantumul stabilit în sarcina lor, în raport și de unele plăți

efectuate astfel încât nu se poate reține susținerea în sensul că sentința

Judecătoriei Pitești pronunțată în cadrul contestației la executare nu are

legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat în cauză neputându-se

reține lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 205 din O.G. nr. 92/2003.

Fapt de necontestat

reclamanții nu au contestat ultimele decizii de impunere nr. x și nr. y/2010

prin care s-a menținut în sarcina lor obligația principală de plata TVA plus

majorări de întârziere.

Dar această procedură

prealabilă nu era aplicabilă în prezenta cauză în raport de obiectul acțiunii,

reclamanții contestând și solicitând anularea Deciziilor nr. c și d din 11

iunie 2010, decizii prin care nu le-au fost soluționate contestațiile formulate

împotriva Deciziilor de impunere nr. z și nr. a din 15 aprilie 2010 și în baza

cărora au fost emise ultimele decizii de impunere contestate prin prezenta

acțiune.

În mod corect prima

instanță a apreciat că recurenta nu a respectat la emiterea Deciziilor de

soluționare a contestațiilor nr. c și d din 11 iunie 2010 dispozițiile art. 213

și 216 din O.G. nr. 92/2003, în sensul că nu a soluționat pe fond contestațiile

formulate împotriva deciziilor de impunere din 15 aprilie 2010.

Recurenta a făcut

aplicarea art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2013 și a desființat total

deciziile de impunere din 15 aprilie 2010 emițând noi decizii de impunere, dar

fără a analiza pe fond contestațiile formulate în condițiile în care acestea

erau contestate nu atât pentru lipsa elementelor de formă cât în principal

pentru stabilirea greșită a cuantumului obligațiilor de plată în condițiile în

care reclamanta prin contestațiile formulate au invocat plăți parțiale din debitul

principal, argumente care nu au fost înlăturate motivat prin Deciziile de

soluționare a contestațiilor nr. c și d din 11 iunie 2010.

În mod corect prima

instanță a constatat că în mod greșit și nelegal prin Deciziile nr. c și d din

11 iunie 2010 nu au fost soluționate contestațiile formulate și au fost emise

nelegal noi decizii de impunere din 29 iunie 2010 contestate prin prezenta

acțiune, pentru același debit menționat în raportul de inspecție fiscală din 26

noiembrie 2009 în baza căruia s-a emis prima decizie de impunere pentru întreg

debitul pe numele reclamantului D.E.M.

Soluția de fond

dispusă de anulare a actelor contestate și de obligare a recurentei-pârâte la

soluționarea contestațiilor pe fond este corectă deoarece contestația

reclamanților-intimați nu a fost soluționată prin Deciziile nr. c și d din 11

iunie 2010, fiind emise nelegal deciziile de impunere din 29 iunie 2010, fără a

fi respinse motivat susținerile pe fond formulate de reclamanți și fără a fi

înrăutățită situația reclamanților contestatori în propria cale de atac.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul

ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești (fostă

Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș) împotriva Sentinței nr.

333/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2014

Procesat de GGC - AS