ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3802/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3802/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Circumstanțele cauzei
Cadrul procesual
Prin cererea de
chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta C.M. în
contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj
a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației din 20 iulie 2012,
a deciziei de impunere nr. 39.609 din 29 noiembrie 2010, a raportului de
inspecție fiscală din 29 noiembrie 2010 emise de D.G.F.P., cu cheltuieli de
judecată.
Hotărârea instanței
de fond
A. Prin sentința nr. 34
din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj a fost admisă în parte cererea formulată
de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice
a județului Cluj, în sensul că a fost dispusă anularea deciziei nr. 563 din 20
iulie 2012 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj
și a fost obligată pârâta D.G.F.P. Cluj să procedeze la soluționarea pe fond a contestației
formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 39.609 din 29 noiembrie
2010.
Instanța a respins restul
capetelor de cerere formulate de reclamantă, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor
de judecată.
B. Motivele de fapt și
de drept care au stat la baza formării convingerii instanței.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța a reținut că prin raportul de inspecție fiscală din 29
noiembrie 2010 a fost controlată activitatea reclamantei pe intervalul 10 ianuarie
2010 - 31 decembrie 2009, iar obligațiile fiscale ale acesteia au fost stabilite
prin decizia de impunere cu același nr. 39609 din 29 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii
reclamanta a formulat contestație în condițiile art. 205 C. proc. fisc., soluționată
prin decizia nr. 563 din 20 iulie 2012, prin care organul fiscal a respins ca nedepusă
în termen contestația formulată.
În esență, pârâta a reținut
că termenul de depunere a contestației a început să curgă de la comunicarea actului
administrativ-fiscal, respectiv de la data de 20 aprilie 2011, respectiv data la
care decizia de impunere a fost afișată pe site-ul A.N.A.F., fiind invocate dispozițiile
art. 44 C. proc. fisc.
Instanța de fond a reținut
că textul legal menționează o formă principală de comunicare, realizabilă în două
modalități distincte și o alta subsidiară, constatând că dispozițiile art. 44
alin. (1) C. proc. fisc. prevăd, în primul rând, comunicarea directă, nemijlocită
a actului fiscal către contribuabilul căruia îi este destinat, ceea ce presupune
înmânarea directă a actului și primirea lui de către contribuabil, fapt confirmat
de semnătura sa.
Instanța a constatat că
nu rezultă din actele dosarului că această primă modalitate de comunicare a fost
realizată, respectiv că actul administrativ fiscal a ajuns la cunoștința contribuabilului.
Instanța a stabilit faptul
cert că pârâta a ales varianta de comunicare prin poștă a actului fiscal în cauză,
constatând faptul că la data de 7 decembrie 2010 pârâta a transmis comunicarea către
reclamantă, iar prin adresa din 04 martie 2011 emisă de Oficiul Poștal Cluj-Napoca
a rezultat cu certitudine că plicul ce conținea comunicarea „s-a pierdut în timpul
transportului”.
Instanța a constatat faptul
că intenția pârâtei de comunicare prin poștă nu a produs consecințele așteptate,
din cauze aduse la cunoștința pârâtei de către organul poștal.
Ulterior acestui moment,
instanța a constatat că pârâta a trecut la comunicarea prin publicitate așa cum
prevăd dispozițiile art. 44 alin. (22) C. proc. fisc.
Instanța a reținut că
este cert că prima comunicare, realizată prin poștă, nu și-a atins scopul informării
și deci „nu a fost posibilă” comunicarea, împrejurare ce a permis pârâtei să demareze
procedura subsidiară de comunicare (cea prin publicitate) prev. de art. 44
alin. (3) C. proc. fisc.
Curtea a reținut că abandonarea
modalității de comunicare prin poștă a actului fiscal de către pârâtă și trecerea
prin publicitate a fost însă nejustificată, întrucât nu se poate reține culpa reclamantei,
care în mod evident nu a știut nici un moment că pe seama sa a fost emis un act
fiscal.
Cunoscând faptul pierderii
scrisorii de comunicare, instanța de primă jurisdicție a constatat că în mod greșit
a apreciat organul fiscal că poate trece la comunicarea prin publicitate, întrucât
a apreciat că, în realitate, comunicarea prin poștă, ca procedură legală, a lipsit
cu desăvârșire și, deci, această etapă în procesul gradual de comunicare a unui
act administrativ fiscal a fost omisă cu desăvârșire de către pârâtă.
Instanța de fond a stabilit
că nu se poate considera că pârâta și-ar fi îndeplinit obligația de comunicare prin
poștă atâta timp cât este cert că reclamanta nu a fost nici măcar informată de existența
comunicării.
S-a reținut faptul că
numai în ipoteza în care acea comunicare poștală ar fi ajuns la cunoștința reclamantei
(chiar și numai sub forma înștiințării asupra existenței unui plic la oficiul poștal
pentru reclamantă) s-ar fi putut considera că este îndeplinită procedura de comunicare
prin poștă.
Recursul formulat de
Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, în prezent Direcția Generală Regională
a Finanțelor Publice Cluj.
Prin cererea de recurs
formulată recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală,
arătând că există la dosar dovada plicului transmis reclamantei, care a fost restituit
recurentei în urma avizării, reavizării și refuzului reclamantei de a se deplasa
în vederea ridicării acestuia.
S-a susținut că s-a trecut
la comunicarea prin publicitate având în vedere eforturile ce nu au avut rezultat
cu privire la comunicarea prin poștă.
II. Decizia instanței
de recurs
Înalta Curte de Casație
și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de
recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile
legale incidente în cauză, va admite recursul și rejudecând cauza pe fond va modifica
sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată,
pentru considerentele ce urmează:
Argumentele de fapt
și de drept relevante
Toate criticile formulate
de recurentă urmează a fi primite de instanța de control judiciar, care a constatat
că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile
și, astfel, a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incident în cauză motivul de
recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele și lucrările
cauzei, instanța de control judiciar a constatat că a fost respinsă ca nedepusă
în termen contestația reclamantei, prin decizia nr. 563 din 20 iulie 2012 emisă
de pârâtă în soluționarea contestației formulată de C.M. împotriva deciziei de impunere
nr. 39609 din 29 noiembrie 2010 privind taxa pe valoarea adăugată stabilită de inspecția
fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice
nedeclarate organelor fiscale.
Instanța de control judiciar
a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003
contestația se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului
fiscal, sub sancțiunea decăderii.
Or, analizând actele și
lucrările cauzei Înalta Curte a constatat că organul fiscal a reținut corect faptul
că a fost depusă contestația reclamantei cu depășirea termenului legal, având în
vedere data comunicării actului, care începe să curgă la expirarea celor 15 zile
de la data afișării comunicării prin publicitate a actului fiscal, procedură de
comunicare realizată de organul fiscal în conformitate cu prevederile art. 44
alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, la data de 06 aprilie 2011.
Instanța de control judiciar
a constatat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că demersul efectuat de
autoritatea fiscală, (în legătură cu situația comunicării recomandatei prin poștă,
ce cuprinde decizia emisă și care a primit răspunsul Oficiului Poștal în sensul
că „a fost pierdută în timpul transportului”, urmată apoi de comunicarea din nou
prin poștă a actului fiscal emis, returnat autorității fiscale la data de 01
aprilie 2011 cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”), nu
îndreptățesc organul fiscal să procedeze la comunicarea prin publicitate a actului
fiscal, așa cum prevăd dispozițiile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind
C. proc. fisc.
Având în vedere situația
de fapt reținută corect atât de organul fiscal, cât și de instanța de fond, Înalta
Curte reține că dispozițiile art. 44 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003
au fost întrutotul respectate, fiind realizată procedura de comunicare a actului
fiscal în ordinea exemplificată de legiuitor.
Astfel, cercetarea instanței
de judecată trebuie să pornească întotdeauna de la examinarea faptului dacă această
comunicare prin publicitate a fost îndeplinită doar ca urmare a imposibilității
realizării procedurii de comunicare prin celelalte modalități, în ordinea în care
acestea sunt enumerate în dispozițiile art. 44 alin. (2) lit. a)-c) din O.G.
nr. 92/2003, iar instanța de control judiciar a constatat că autoritatea fiscală
a realizat comunicarea prin publicitate a actului, cu respectarea ordinii prevăzută
de dispozițiile art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.
Pentru aceste considerente,
văzând și faptul că prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 a Curții Constituționale
s-a statuat că dispozițiile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 sunt neconstituționale
în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să
procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea
nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la
art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeași ordonanță, Înalta Curte reține că instanța
de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003,
motiv pentru care recursul formulat va fi admis.
Temeiul legal al soluției
adoptate în recurs
Pentru
considerentele expuse,
în temeiul art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată,
în sensul că va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat
de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței
nr. 34 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ
și fiscal.
Modifică sentința atacată
în sensul că respinge acțiunea reclamantei C.M., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 octombrie 2014.