ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3802/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației din 20 iulie 2012, a deciziei de impunere nr. 39.609 din 29 noiembrie 2010, a raportului de inspecție fiscală din 29 noiembrie 2010 emise de D.G.F.P., cu cheltuieli de judecată. 2. Hotărârea instanței de fond A. Prin sentința nr. 34 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, în sensul că a fost dispusă anularea deciziei nr. 563 din 20 iulie 2012 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj și a fost obligată pârâta D.G.F.P.

Cluj să procedeze la soluționarea pe fond a contestației formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 39.609 din 29 noiembrie 2010. Instanța a respins restul capetelor de cerere formulate de reclamantă, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin raportul de inspecție fiscală din 29 noiembrie 2010 a fost controlată activitatea reclamantei pe intervalul 10 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2009, iar obligațiile fiscale ale acesteia au fost stabilite prin decizia de impunere cu același nr. 39609 din 29 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație în condițiile art. 205 C. proc.

fisc., soluționată prin decizia nr. 563 din 20 iulie 2012, prin care organul fiscal a respins ca nedepusă în termen contestația formulată. În esență, pârâta a reținut că termenul de depunere a contestației a început să curgă de la comunicarea actului administrativ-fiscal, respectiv de la data de 20 aprilie 2011, respectiv data la care decizia de impunere a fost afișată pe site-ul A.N.A.F., fiind invocate dispozițiile art. 44 C. proc. fisc. Instanța de fond a reținut că textul legal menționează o formă principală de comunicare, realizabilă în două modalități distincte și o alta subsidiară, constatând că dispozițiile art. 44 alin. (1) C. proc. fisc. prevăd, în primul rând, comunicarea directă, nemijlocită a actului fiscal către contribuabilul căruia îi este destinat, ceea ce presupune înmânarea directă a actului și primirea lui de către contribuabil, fapt confirmat de semnătura sa.

Instanța a constatat că nu rezultă din actele dosarului că această primă modalitate de comunicare a fost realizată, respectiv că actul administrativ fiscal a ajuns la cunoștința contribuabilului. Instanța a stabilit faptul cert că pârâta a ales varianta de comunicare prin poștă a actului fiscal în cauză, constatând faptul că la data de 7 decembrie 2010 pârâta a transmis comunicarea către reclamantă, iar prin adresa din 04 martie 2011 emisă de Oficiul Poștal Cluj-Napoca a rezultat cu certitudine că plicul ce conținea comunicarea „s-a pierdut în timpul transportului”. Instanța a constatat faptul că intenția pârâtei de comunicare prin poștă nu a produs consecințele așteptate, din cauze aduse la cunoștința pârâtei de către organul poștal.

Ulterior acestui moment, instanța a constatat că pârâta a trecut la comunicarea prin publicitate așa cum prevăd dispozițiile art. 44 alin. (22) C. proc. fisc. Instanța a reținut că este cert că prima comunicare, realizată prin poștă, nu și-a atins scopul informării și deci „nu a fost posibilă” comunicarea, împrejurare ce a permis pârâtei să demareze procedura subsidiară de comunicare (cea prin publicitate) prev. de art. 44 alin. (3) C. proc. fisc. Curtea a reținut că abandonarea modalității de comunicare prin poștă a actului fiscal de către pârâtă și trecerea prin publicitate a fost însă nejustificată, întrucât nu se poate reține culpa reclamantei, care în mod evident nu a știut nici un moment că pe seama sa a fost emis un act fiscal.

Cunoscând faptul pierderii scrisorii de comunicare, instanța de primă jurisdicție a constatat că în mod greșit a apreciat organul fiscal că poate trece la comunicarea prin publicitate, întrucât a apreciat că, în realitate, comunicarea prin poștă, ca procedură legală, a lipsit cu desăvârșire și, deci, această etapă în procesul gradual de comunicare a unui act administrativ fiscal a fost omisă cu desăvârșire de către pârâtă. Instanța de fond a stabilit că nu se poate considera că pârâta și-ar fi îndeplinit obligația de comunicare prin poștă atâta timp cât este cert că reclamanta nu a fost nici măcar informată de existența comunicării. S-a reținut faptul că numai în ipoteza în care acea comunicare poștală ar fi ajuns la cunoștința reclamantei (chiar și numai sub forma înștiințării asupra existenței unui plic la oficiul poștal pentru reclamantă) s-ar fi putut considera că este îndeplinită procedura de comunicare prin poștă.

3. Recursul formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, în prezent Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj. Prin cererea de recurs formulată recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că există la dosar dovada plicului transmis reclamantei, care a fost restituit recurentei în urma avizării, reavizării și refuzului reclamantei de a se deplasa în vederea ridicării acestuia. S-a susținut că s-a trecut la comunicarea prin publicitate având în vedere eforturile ce nu au avut rezultat cu privire la comunicarea prin poștă. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul și rejudecând cauza pe fond va modifica sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează: 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Toate criticile formulate de recurentă urmează a fi primite de instanța de control judiciar, care a constatat că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile și, astfel, a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând actele și lucrările cauzei, instanța de control judiciar a constatat că a fost respinsă ca nedepusă în termen contestația reclamantei, prin decizia nr. 563 din 20 iulie 2012 emisă de pârâtă în soluționarea contestației formulată de C.M. împotriva deciziei de impunere nr. 39609 din 29 noiembrie 2010 privind taxa pe valoarea adăugată stabilită de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale. Instanța de control judiciar a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 contestația se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului fiscal, sub sancțiunea decăderii.

Or, analizând actele și lucrările cauzei Înalta Curte a constatat că organul fiscal a reținut corect faptul că a fost depusă contestația reclamantei cu depășirea termenului legal, având în vedere data comunicării actului, care începe să curgă la expirarea celor 15 zile de la data afișării comunicării prin publicitate a actului fiscal, procedură de comunicare realizată de organul fiscal în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (2) lit. d) din O.G.

nr. 92/2003, la data de 06 aprilie 2011. Instanța de control judiciar a constatat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că demersul efectuat de autoritatea fiscală, (în legătură cu situația comunicării recomandatei prin poștă, ce cuprinde decizia emisă și care a primit răspunsul Oficiului Poștal în sensul că „a fost pierdută în timpul transportului”, urmată apoi de comunicarea din nou prin poștă a actului fiscal emis, returnat autorității fiscale la data de 01 aprilie 2011 cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”), nu îndreptățesc organul fiscal să procedeze la comunicarea prin publicitate a actului fiscal, așa cum prevăd dispozițiile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc. Având în vedere situația de fapt reținută corect atât de organul fiscal, cât și de instanța de fond, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 44 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 au fost întrutotul respectate, fiind realizată procedura de comunicare a actului fiscal în ordinea exemplificată de legiuitor. Astfel, cercetarea instanței de judecată trebuie să pornească întotdeauna de la examinarea faptului dacă această comunicare prin publicitate a fost îndeplinită doar ca urmare a imposibilității realizării procedurii de comunicare prin celelalte modalități, în ordinea în care acestea sunt enumerate în dispozițiile art. 44 alin. (2) lit. a)-c) din O.G. nr. 92/2003, iar instanța de control judiciar a constatat că autoritatea fiscală a realizat comunicarea prin publicitate a actului, cu respectarea ordinii prevăzută de dispozițiile art. 44 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003. Pentru aceste considerente, văzând și faptul că prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităților de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeași ordonanță, Înalta Curte reține că instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003, motiv pentru care recursul formulat va fi admis. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței nr. 34 din 16 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei C.M., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2014.