ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4181/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința nr. 367 din 10 august 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.F.I. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și pe cale de consecință a dispus anularea Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011 și obligarea pârâtei să soluționeze contestația pe fond, precum și suspendarea executării actelor fiscale până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Din probatoriul administrat, instanța de fond a constatat că, în urma controlului realizat de reprezentanții pârâtei a fost emis Raportul de inspecție fiscală nr. 18794 din 26 februarie 2010, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale în sumă de 1.517.663 RON, din care 786.540 RON, T.V.A și 731.123 RON, obligații fiscale accesorii, pentru efectuarea unor tranzacții imobiliare, pe perioada 2005 - 2008, fără a se înregistra ca plătitor de T.V.A.

În acest context, pârâta a emis Decizia de impunere nr. 17010 din 24 februarie 2010, care, fiind contestată de către reclamant, a fost anulată prin Decizia nr. 95 din 16 iunie 2010, pentru nerespectarea condițiilor de formă, fiind, ulterior emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010 de către aceeași pârâtă; această ultimă decizie de impunere a fost contestată de către reclamant însă pârâta a respins contestația pentru tardivitatea formulării, prin Decizia nr. 163 din 18 mai 2011. Consideră instanța de fond că soluția adoptată de către pârâtă este greșită, deoarece nu au fost respectate dispozițiile art. 44 alin. (2) și (3) C. proc.

fisc., care impun ca realizarea comunicării către contribuabil să se facă în principal prin transmiterea actului administrativ-fiscal, prin semnătură sau prin poștă, cu confirmare de primire și în mod excepțional, prin publicitate (când nu se poate realiza în primele variante) prin afișarea, concomitent la organul fiscal emitent și pe pagina de internet a A.N.A.F. În cazul reclamantului se constată că comunicarea prin poștă nu a fost realizată, după cum rezultă din înscrisul emis la data de 16 iulie 2010 de către oficiul poștal, condiții în care în opinia judecătorului fondului, deși pârâta avea obligația să verifice corectitudinea adresei, fie să recurgă la o nouă comunicare la aceeași adresă, fie să-l cheme pe reclamant la sediul său pentru a-i comunica direct, a postat pe site-ul său anunțul individual nr. 68148 din 9 august 2010, care evidențiază doar emiterea unei decizii de impunere, nu și conținutul acesteia.

În acest context consideră instanța de fond că fiind singura modalitate de informare, reclamantul, chiar dacă ar fi vizualizat conținutul acestui anunț, nu ar fi putut formula contestație împotriva deciziei de impunere, fără a o analiza, sub aspectul condițiilor de formă și de fond. Concluzionează instanța de fond în sensul că din niciuna dintre probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta i-a comunicat reclamantului efectiv decizia de impunere supusă litigiului, la momentul pe care îl pretinde. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării acestor acte fiscale, instanța de fond a considerat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ (caz bine justificat și pagubă iminentă).

Astfel, apreciază judecătorul fondului că deși nu poate analiza fondul cauzei, poate observa din modalitatea de soluționare a contestației și din temeiurile de drept inserate în acte, în raport de data la care se pretinde săvârșirea faptelor, îndoiala serioasă creată în privința legalității respectivelor acte administrative. În acest sens, reține instanța de fond că pârâta a dat dovadă de superficialitate în emiterea actelor fiscale, prin emiterea greșită a Deciziei de impunere nr. 17010 din 24 februarie 2010, precum și a Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011, emițând Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 18794/2 din 26 februarie 2010 și pretinzând că nu are competență să o desființeze.

În condițiile în care nu s-a realizat verificarea legalității actelor, pârâta a instituit măsuri asiguratorii, putând bloca bunurile și conturile reclamantului, privându-l de acestea un interval îndelungat de timp până se va finaliza soluționarea contestației sale, fapt ce ar putea conduce la o situație ireparabilă, chiar dacă, în final contestația s-ar soluționa în favoarea sa. Consideră instanța de fond că suspendarea executării actelor fiscale nu ar defavoriza-o pe pârâtă, deoarece în cazul respingerii contestației își va recupera suma stabilită prin actele fiscale, împreună cu accesoriile aferente. 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 367 din 10 august 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 C. proc.

civ. Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În ceea ce privește cererea de suspendare formulată de reclamant, o critică adusă instanței de fond, referitoare la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, o reprezintă, în opinia recurentei, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, în condițiile în care suspendarea executării unui act administrativ-fiscal reprezintă o situație de excepție, care poate interveni numai atunci când sunt îndeplinite cumulative cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la aceste condiții, susține recurenta că reclamantul nu a adus niciun argument din care să rezulte că subzistă pericolul producerii unei pagube și că ar fi prejudiciat în vreun mod, de emiterea actelor administrativ-fiscale a căror anulare o solicită. În acest sens se arată că nu poate fi pus în discuție la această dată pericolul unei eventuale executări silite, în condițiile în care toate măsurile asiguratorii luate de organul fiscal la data efectuării inspecției fiscale au fost desființate pe calea contestației la executare, iar bunurile indisponibilizate au fost înstrăinate.

Consideră recurenta că nici reclamantul, prin motivele invocate în cererea de suspendare, și nici instanța de fond în motivarea dată nu au demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ atacat, raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziilor de impunere fiind explicit în ceea ce privește stabilirea impozitelor datorate. Pe fondul cauzei susține recurenta că soluția instanței de fond este nelegală deoarece decizia de impunere a fost comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, în data de 16 iulie 2010, însă avizul poștal din data de 16 iulie 2010 a fost restituit, având în vedere că a expirat termenul de păstrare, în data de 29 iulie 2010, iar plicul conținând actul administrativ-fiscal sus-menționat a fost returnat la D.G.F.P.

Argeș, purtând mențiunea avizat/reavizat, expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea. Se arată că întrucât actul fiscal nu a putut fi comunicat prin vreuna din modalitățile prevăzute de art. 44 alin. (2) lit. a) - c) C. proc. fisc., organele fiscale au întocmit Procesul-verbal nr. 68148 din 9 august 2010, procedând la comunicarea actului prin publicitate, fiind afișat la sediul D.G.F.P. Argeș și pe pagina de internet www.ANAF.ro. Susține recurenta că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că organul fiscal s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii comunicării actului fiscal prin toate ipotezele menționate la art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, motiv pentru care a uzat de prevederile art. 44 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003, comunicând actul emis prin publicitate. Așadar, în opinia recurentei, Decizia de impunere nr. 59541/2010 a fost comunicată contestatorului la data de 25 august 2010, în termen legal, prin afișare pe pagina de internet în data de 9 august 2010 a Adresei nr. 68148 din 9 august 2010, prin care reclamantul a fost înștiințat că a fost emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010. Având în vedere că petentul a formulat și depus contestație împotriva Deciziei de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010 în data de 9 aprilie 2011, după 227 de zile, deci cu 197 de zile peste termenul legal de 30 de zile prevăzut de lege, susține recurenta că organul de soluționare a contestației a făcut aplicarea dispozițiilor art. 207 C. proc.

fisc., în sensul că a respins ca tardivă contestația formulată de reclamant. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând hotărârea primei instanțe prin prisma criticilor înfățișate de recurentă, față de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. și raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în continuare arătate. Prin Decizia nr. 163 din 18 mai 2011, Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș a respins ca nedepusă în termen contestația împotriva deciziei de impunere, reținându-se că această contestație a fost depusă la data de 9 aprilie 2011, respectiv după 227 de zile de la data comunicării deciziei, deci cu încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.U.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, modificată și completată. Dezlegarea dată de instanța de fond acestei excepții nu este cea corectă, fiind consecința greșitei interpretări și aplicări a normelor legale amintite prin raportare la materialul probator administrat, așa încât urmează a fi primite toate criticile formulate de recurentă. În prealabil, Înalta Curte reamintește faptul că în conformitate cu prevederile art. 45 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, actul administrativ-fiscal produce efecte numai din momentul în care este comunicat contribuabilului, obligativitatea comunicării acestuia, în condițiile legii, fiind instituită prin art. 44 alin. (1). Codul de procedură fiscală reglementează, prin art. 44 alin. (2), mai multe modalități de comunicare a actelor administrativ-fiscale, de natură să asigure confirmarea primirii acestora, precum și comunicarea prin publicitate (lit. d)), care se efectuează în condițiile prevăzute la alin. (3). Într-o corectă aplicare a acestor prevederi legale, prin prisma jurisprudenței instanței de contencios constituțional, nu este suficient, așadar, ca organul fiscal să afirme că nu a putut realiza comunicarea actelor administrativ-fiscale în condițiile art. 44 alin. (2) lit. a) - c) C. proc.

fisc., ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a reușit să efectueze comunicarea decât prin publicitate, confirmându-și, eventual, susținerile cu probe corespunzătoare. În raport cu aceste prevederi legale, precum și cu rațiunea și efectele comunicării actului administrativ-fiscal, este indiscutabil faptul că se poate recurge la modalitatea de comunicare a acestuia prin publicitate numai atunci când organul fiscal din motive obiective nu a putut comunica actul fiscal într-o altă modalitate decât cea prin publicitate, cum corect a reținut și judecătorul fondului. Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrativ-fiscale se poate formula contestație, potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării acestora, sub sancțiunea decăderii, astfel cum rezultă din prevederile art. 205, corelate cu cele ale art. 207 din O.G.

nr. 92/2003. În speță, deși instanța de fond a reținut, în mod judicios, că prevederile art. 44 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003, care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă și subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective, nu a observat că organul fiscal a procedat la comunicarea actelor administrative fiscale către intimatul-reclamant prin publicitate doar ca urmare a imposibilității realizării procedurii de comunicare prin celelalte modalități, în ordinea în care acestea sunt enumerate la art. 44 alin. (2). Astfel, este lesne de observat că recurenta-pârâtă a dispus comunicarea Deciziei de impunere, „privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale” nr. 59541 din 14 iulie 2010, în condițiile art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G.

nr. 92/2003, la data de 16 iulie 2010, contribuabilului reclamant, la domiciliul acestuia din Mun. Pitești, unde de altfel, a avut loc și inspecția fiscală parțială, în perioada 23 - 24 februarie 2010; această modalitate de comunicare nu a fost finalizată întrucât plicul a fost returnat la unitatea fiscală la data de 16 iulie 2010 cu mențiunea avizat/reavizat, expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea, condiții în care s-a procedat la comunicarea actului administrativ contestat prin publicitate, în condițiile art. 44 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, prin afișarea concomitentă la sediul instituției și pe pagina de internet, a Adresei nr. 68148 din 9 august 2010, prin care intimatul-reclamant era înștiințat că a fost emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010, conform dovezilor existente la dosarul de fond.

Așadar, realizarea procedurii de comunicare în această modalitate legală s-a impus față de împrejurarea că intimatul-reclamant nu a procedat la ridicarea corespondenței în legătură cu care a fost avizat la domiciliul său, fapt ce justifică pe deplin comunicarea prin publicitate, fiind lipsite de temei aprecierile instanței de fond referitoare la necesitatea verificării domiciliului intimatului-reclamant, în condițiile în care printr-o simplă lecturare a înscrisurilor aflate la dosar se poate observa că nu au existat erori în înscrierea domiciliului fiscal al intimatului-reclamant, în redactarea corespondenței de comunicare a actelor fiscale, iar o nouă corespondență după restituirea primei cu mențiunea expirat termen de păstrare nu era justificată.

Așadar, recurenta a procedat la comunicarea prin publicitate, în condițiile art. 44 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, doar după ce nu a fost posibilă comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prevăzută de art. 44 alin. (2) lit. c) din același act normativ, din culpa exclusivă a intimatului-reclamant, care nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (art. 108 alin. (4) C. proc. civ.) constând în neridicarea corespondenței pentru care a fost avizat la domiciliul său. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că actele administrativ-fiscale au fost comunicate intimatului-reclamant, prin publicitate, la data de 25 august 2010, conform art. 44 alin. (2) lit. d), data de la care curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003; cum recurenta-pârâtă a fost învestită cu contestația administrativ-fiscală abia la data de 9 aprilie 2011, deci cu depășirea termenului de 30 de zile, se constată că organul de soluționare a contestației a aplicat corect dispozițiile art. 217 alin. (1) C. proc. fisc. Față de dezlegarea dată capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011, Înalta Curte constată că din împrejurările cauzei nu mai rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, așa încât nu poate reține îndeplinirea condiției cazului bine justificat, ca și condiție esențială pentru suspendarea executării, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cum pentru dispunerea măsurii suspendării este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14, inexistența condiției cazului bine justificat face de prisos analiza condiției existenței pagubei iminente. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că sunt întemeiate motivele de recurs formulate în cauză și că este nelegală și netemeinică hotărârea atacată, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de D.G.F.P. Argeș și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței nr. 367 din 10 august 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul D.F.I., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ