ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4181/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4181/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 367 din 10 august 2011,

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.F.I. în

contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Argeș și pe cale de consecință a dispus anularea

Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011 și obligarea pârâtei să soluționeze

contestația pe fond, precum și suspendarea executării actelor fiscale până la

soluționarea irevocabilă a fondului cauzei.

Pentru a se pronunța

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Din probatoriul

administrat, instanța de fond a constatat că, în urma controlului realizat de

reprezentanții pârâtei a fost emis Raportul de inspecție fiscală nr. 18794 din

26 februarie 2010, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații

fiscale în sumă de 1.517.663 RON, din care 786.540 RON, T.V.A și 731.123 RON,

obligații fiscale accesorii, pentru efectuarea unor tranzacții imobiliare, pe

perioada 2005 - 2008, fără a se înregistra ca plătitor de T.V.A.

În acest context,

pârâta a emis Decizia de impunere nr. 17010 din 24 februarie 2010, care, fiind

contestată de către reclamant, a fost anulată prin Decizia nr. 95 din 16 iunie

2010, pentru nerespectarea condițiilor de formă, fiind, ulterior emisă Decizia

de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010 de către aceeași pârâtă; această ultimă

decizie de impunere a fost contestată de către reclamant însă pârâta a respins

contestația pentru tardivitatea formulării, prin Decizia nr. 163 din 18 mai

2011.

Consideră instanța de

fond că soluția adoptată de către pârâtă este greșită, deoarece nu au fost

respectate dispozițiile art. 44 alin. (2) și (3) C. proc. fisc., care impun ca

realizarea comunicării către contribuabil să se facă în principal prin

transmiterea actului administrativ-fiscal, prin semnătură sau prin poștă, cu

confirmare de primire și în mod excepțional, prin publicitate (când nu se poate

realiza în primele variante) prin afișarea, concomitent la organul fiscal

emitent și pe pagina de internet a A.N.A.F.

În cazul

reclamantului se constată că comunicarea prin poștă nu a fost realizată, după

cum rezultă din înscrisul emis la data de 16 iulie 2010 de către oficiul

poștal, condiții în care în opinia judecătorului fondului, deși pârâta avea

obligația să verifice corectitudinea adresei, fie să recurgă la o nouă

comunicare la aceeași adresă, fie să-l cheme pe reclamant la sediul său pentru

a-i comunica direct, a postat pe site-ul său anunțul individual nr. 68148 din 9

august 2010, care evidențiază doar emiterea unei decizii de impunere, nu și

conținutul acesteia. În acest context consideră instanța de fond că fiind

singura modalitate de informare, reclamantul, chiar dacă ar fi vizualizat

conținutul acestui anunț, nu ar fi putut formula contestație împotriva deciziei

de impunere, fără a o analiza, sub aspectul condițiilor de formă și de fond.

Concluzionează

instanța de fond în sensul că din niciuna dintre probele administrate în cauză

nu rezultă că pârâta i-a comunicat reclamantului efectiv decizia de impunere

supusă litigiului, la momentul pe care îl pretinde.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a executării acestor acte fiscale, instanța de fond a

considerat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ (caz bine

justificat și pagubă iminentă).

Astfel, apreciază

judecătorul fondului că deși nu poate analiza fondul cauzei, poate observa din

modalitatea de soluționare a contestației și din temeiurile de drept inserate

în acte, în raport de data la care se pretinde săvârșirea faptelor, îndoiala

serioasă creată în privința legalității respectivelor acte administrative.

În acest sens, reține

instanța de fond că pârâta a dat dovadă de superficialitate în emiterea actelor

fiscale, prin emiterea greșită a Deciziei de impunere nr. 17010 din 24

februarie 2010, precum și a Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011, emițând Decizia

de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 18794/2 din 26 februarie 2010 și

pretinzând că nu are competență să o desființeze.

În condițiile în care

nu s-a realizat verificarea legalității actelor, pârâta a instituit măsuri

asiguratorii, putând bloca bunurile și conturile reclamantului, privându-l de

acestea un interval îndelungat de timp până se va finaliza soluționarea

contestației sale, fapt ce ar putea conduce la o situație ireparabilă, chiar

dacă, în final contestația s-ar soluționa în favoarea sa. Consideră instanța de

fond că suspendarea executării actelor fiscale nu ar defavoriza-o pe pârâtă,

deoarece în cazul respingerii contestației își va recupera suma stabilită prin

actele fiscale, împreună cu accesoriile aferente.

Împotriva Sentinței

civile nr. 367 din 10 august 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în condițiile art. 304 C. proc. civ.

Printr-un set de

critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul

respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea

de suspendare formulată de reclamant, o critică adusă instanței de fond,

referitoare la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, o reprezintă, în opinia recurentei, admiterea cererii de suspendare a

executării deciziei de impunere, în condițiile în care suspendarea executării

unui act administrativ-fiscal reprezintă o situație de excepție, care poate

interveni numai atunci când sunt îndeplinite cumulative cerințele prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la aceste

condiții, susține recurenta că reclamantul nu a adus niciun argument din care

să rezulte că subzistă pericolul producerii unei pagube și că ar fi prejudiciat

în vreun mod, de emiterea actelor administrativ-fiscale a căror anulare o

solicită. În acest sens se arată că nu poate fi pus în discuție la această dată

pericolul unei eventuale executări silite, în condițiile în care toate măsurile

asiguratorii luate de organul fiscal la data efectuării inspecției fiscale au

fost desființate pe calea contestației la executare, iar bunurile

indisponibilizate au fost înstrăinate.

Consideră recurenta

că nici reclamantul, prin motivele invocate în cererea de suspendare, și nici

instanța de fond în motivarea dată nu au demonstrat existența unor motive

temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului

administrativ atacat, raportul de inspecție fiscală care a stat la baza

emiterii deciziilor de impunere fiind explicit în ceea ce privește stabilirea

impozitelor datorate.

Pe fondul cauzei

susține recurenta că soluția instanței de fond este nelegală deoarece decizia

de impunere a fost comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire, potrivit prevederilor art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003,

în data de 16 iulie 2010, însă avizul poștal din data de 16 iulie 2010 a fost

restituit, având în vedere că a expirat termenul de păstrare, în data de 29

iulie 2010, iar plicul conținând actul administrativ-fiscal sus-menționat a

fost returnat la D.G.F.P. Argeș, purtând mențiunea avizat/reavizat, expirat

termen de păstrare, se aprobă înapoierea.

Se arată că întrucât

actul fiscal nu a putut fi comunicat prin vreuna din modalitățile prevăzute de

art. 44 alin. (2) lit. a) - c) C. proc. fisc., organele fiscale au întocmit

Procesul-verbal nr. 68148 din 9 august 2010, procedând la comunicarea actului

prin publicitate, fiind afișat la sediul D.G.F.P. Argeș și pe pagina de

internet www.ANAF.ro.

Susține recurenta că

instanța de fond nu a ținut cont de faptul că organul fiscal s-a aflat în

imposibilitatea îndeplinirii comunicării actului fiscal prin toate ipotezele

menționate la art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, motiv pentru care a uzat

de prevederile art. 44 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003,

comunicând actul emis prin publicitate.

Așadar, în opinia

recurentei, Decizia de impunere nr. 59541/2010 a fost comunicată

contestatorului la data de 25 august 2010, în termen legal, prin afișare pe

pagina de internet în data de 9 august 2010 a Adresei nr. 68148 din 9 august

2010, prin care reclamantul a fost înștiințat că a fost emisă Decizia de

impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010.

Având în vedere că

petentul a formulat și depus contestație împotriva Deciziei de impunere nr.

59541 din 14 iulie 2010 în data de 9 aprilie 2011, după 227 de zile, deci cu

197 de zile peste termenul legal de 30 de zile prevăzut de lege, susține

recurenta că organul de soluționare a contestației a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 207 C. proc. fisc., în sensul că a respins ca tardivă

contestația formulată de reclamant.

instanței de recurs

Examinând hotărârea

primei instanțe prin prisma criticilor înfățișate de recurentă, față de

prevederile legale incidente din materia supusă verificării, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și raportat la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține

că subzistă motivele de nelegalitate invocate, în considerarea celor în

continuare arătate.

Prin Decizia nr. 163

din 18 mai 2011, Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș a respins ca

nedepusă în termen contestația împotriva deciziei de impunere, reținându-se că

această contestație a fost depusă la data de 9 aprilie 2011, respectiv după 227

de zile de la data comunicării deciziei, deci cu încălcarea termenului de 30 de

zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, modificată și completată.

Dezlegarea dată de

instanța de fond acestei excepții nu este cea corectă, fiind consecința

greșitei interpretări și aplicări a normelor legale amintite prin raportare la

materialul probator administrat, așa încât urmează a fi primite toate criticile

formulate de recurentă.

În prealabil, Înalta

Curte reamintește faptul că în conformitate cu prevederile art. 45 din O.G. nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, actul administrativ-fiscal produce

efecte numai din momentul în care este comunicat contribuabilului,

obligativitatea comunicării acestuia, în condițiile legii, fiind instituită

prin art. 44 alin. (1).

Codul de procedură

fiscală reglementează, prin art. 44 alin. (2), mai multe modalități de

comunicare a actelor administrativ-fiscale, de natură să asigure confirmarea

primirii acestora, precum și comunicarea prin publicitate (lit. d)), care se

efectuează în condițiile prevăzute la alin. (3).

Într-o corectă

aplicare a acestor prevederi legale, prin prisma jurisprudenței instanței de

contencios constituțional, nu este suficient, așadar, ca organul fiscal să

afirme că nu a putut realiza comunicarea actelor administrativ-fiscale în

condițiile art. 44 alin. (2) lit. a) - c) C. proc. fisc., ci trebuie să

învedereze împrejurări concrete din care să rezulte că, deși a făcut tot ce i-a

stat în putință, nu a reușit să efectueze comunicarea decât prin publicitate,

confirmându-și, eventual, susținerile cu probe corespunzătoare.

În raport cu aceste

prevederi legale, precum și cu rațiunea și efectele comunicării actului

administrativ-fiscal, este indiscutabil faptul că se poate recurge la

modalitatea de comunicare a acestuia prin publicitate numai atunci când organul

fiscal din motive obiective nu a putut comunica actul fiscal într-o altă

modalitate decât cea prin publicitate, cum corect a reținut și judecătorul

fondului.

Împotriva titlului de

creanță, precum și împotriva altor acte administrativ-fiscale se poate formula

contestație, potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării

acestora, sub sancțiunea decăderii, astfel cum rezultă din prevederile art.

205, corelate cu cele ale art. 207 din O.G. nr. 92/2003.

În speță, deși

instanța de fond a reținut, în mod judicios, că prevederile art. 44 alin. (2)

lit. d) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care consacră posibilitatea

realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă și

subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în

cazul în care celelalte modalități de comunicare nu au putut fi îndeplinite din

motive obiective, nu a observat că organul fiscal a procedat la comunicarea

actelor administrative fiscale către intimatul-reclamant prin publicitate doar

ca urmare a imposibilității realizării procedurii de comunicare prin celelalte

modalități, în ordinea în care acestea sunt enumerate la art. 44 alin. (2).

Astfel, este lesne de

observat că recurenta-pârâtă a dispus comunicarea Deciziei de impunere,

„privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la

persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice

nedeclarate organelor fiscale” nr. 59541 din 14 iulie 2010, în condițiile art.

44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, la data de 16 iulie 2010,

contribuabilului reclamant, la domiciliul acestuia din Mun. Pitești, unde de

altfel, a avut loc și inspecția fiscală parțială, în perioada 23 - 24 februarie

2010; această modalitate de comunicare nu a fost finalizată întrucât plicul a

fost returnat la unitatea fiscală la data de 16 iulie 2010 cu mențiunea

avizat/reavizat, expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea, condiții în

care s-a procedat la comunicarea actului administrativ contestat prin

publicitate, în condițiile art. 44 alin. (2) lit. d) și alin. (3) din O.G. nr.

92/2003, prin afișarea concomitentă la sediul instituției și pe pagina de

internet, a Adresei nr. 68148 din 9 august 2010, prin care intimatul-reclamant

era înștiințat că a fost emisă Decizia de impunere nr. 59541 din 14 iulie 2010,

conform dovezilor existente la dosarul de fond.

Așadar, realizarea

procedurii de comunicare în această modalitate legală s-a impus față de

împrejurarea că intimatul-reclamant nu a procedat la ridicarea corespondenței

în legătură cu care a fost avizat la domiciliul său, fapt ce justifică pe

deplin comunicarea prin publicitate, fiind lipsite de temei aprecierile

instanței de fond referitoare la necesitatea verificării domiciliului

intimatului-reclamant, în condițiile în care printr-o simplă lecturare a

înscrisurilor aflate la dosar se poate observa că nu au existat erori în

înscrierea domiciliului fiscal al intimatului-reclamant, în redactarea

corespondenței de comunicare a actelor fiscale, iar o nouă corespondență după

restituirea primei cu mențiunea expirat termen de păstrare nu era justificată.

Așadar, recurenta a

procedat la comunicarea prin publicitate, în condițiile art. 44 alin. (2) lit.

d) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, doar după ce nu a fost posibilă

comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prevăzută de

art. 44 alin. (2) lit. c) din același act normativ, din culpa exclusivă a

intimatului-reclamant, care nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin

propriul său fapt (art. 108 alin. (4) C. proc. civ.) constând în neridicarea

corespondenței pentru care a fost avizat la domiciliul său.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că actele administrativ-fiscale au fost

comunicate intimatului-reclamant, prin publicitate, la data de 25 august 2010,

conform art. 44 alin. (2) lit. d), data de la care curge termenul de 30 de zile

prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003; cum recurenta-pârâtă a

fost învestită cu contestația administrativ-fiscală abia la data de 9 aprilie

2011, deci cu depășirea termenului de 30 de zile, se constată că organul de

soluționare a contestației a aplicat corect dispozițiile art. 217 alin. (1) C.

proc. fisc.

Față de dezlegarea

dată capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 163 din 18 mai 2011,

Înalta Curte constată că din împrejurările cauzei nu mai rezultă o îndoială

puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actelor

administrativ-fiscale contestate, așa încât nu poate reține îndeplinirea

condiției cazului bine justificat, ca și condiție esențială pentru suspendarea

executării, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Cum pentru dispunerea

măsurii suspendării este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor

prevăzute de art. 14, inexistența condiției cazului bine justificat face de

prisos analiza condiției existenței pagubei iminente.

În raport de cele mai

sus arătate, constatându-se că sunt întemeiate motivele de recurs formulate în

cauză și că este nelegală și netemeinică hotărârea atacată, se va dispune, în

temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a

dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., admiterea recursului

declarat de D.G.F.P. Argeș și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii

ca neîntemeiată a cererii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței

nr. 367 din 10 august 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul D.F.I., ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ