ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4691/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 15 aprilie 2011, reclamantul S.J. a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Fizice II din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Argeș, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 55382 din 28 iunie 2010 și a Deciziei nr. 151 din 7 septembrie 2010 emise în soluționarea contestației, prin care s-au stabilit în sarcina societăți obligații fiscale de 454.497 RON taxă pe valoarea adăugată și 272.770 RON majorări de întârziere. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că organele fiscale au reținut că pentru cele 30 tranzacții imobiliare efectuate în perioada 1 martie 2007 - 31 decembrie 2009, nu s-a colectat TVA, deși se depășise plafonul de scutire la plata taxei, înregistrarea ca plătitor de TVA devenind astfel obligatorie.

Reclamantul a mai arătat că în intervalul de timp sus-menționat nu era prevăzută obligația persoanelor fizice de a calcula și reține taxa pe valoarea adăugată și nici obligativitatea înregistrării acestora ca plătitori de TVA, vânzarea de imobile nefiind o operațiune impozabilă în conformitate cu dispozițiile art. 127 C. fisc. Prin Sentința nr. 484 din 14 decembrie 2011 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în perioada 1 martie 2007 - 31 decembrie 2009, reclamantul a procedat la înstrăinarea unor imobile, în total realizând 31 de tranzacții, dintre care 30 impozabile și una scutită de plata TVA, activitatea fiind desfășurată în scopul obținerii de venituri și având caracter de continuitate, fiind astfel supusă taxei pe valoarea adăugată, potrivit art. 126 și 127 C. fisc.

Întrucât reclamantul nu a solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA în momentul depășirii pragului de scutire de 35.000 euro, identificat de organele de inspecție fiscală ca fiind data de 29 august 2007, instanța a stabilit că debitul calculat prin decizia de impunere este corect, incluzând taxa pe valoarea adăugată pentru tranzacțiile efectuate și majorările de întârziere aferente. Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul S.J. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, reclamantul a învederat că hotărârea este criticabilă în primul rând sub aspectul necompetenței pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș de a soluționa contestația formulată împotriva deciziei de impunere, întrucât, potrivit art. 209 lit. b) C. proc.

fisc., organul competent era Agenția Națională de Administrare Fiscală. Reclamantul a mai arătat că instanța a procedat greșit, neluând în considerare faptul că proba cu interogatoriu fusese admisă de Tribunalul Argeș, inițial învestit și neadministrând-o, după cum a limitat nejustificat obiectivele expertizei de specialitate. Pe fondul litigiului, reclamantul a precizat că instanța a dat o interpretare eronată prevederilor art. 127 C. fisc., stabilind că s-a desfășurat o activitate economică, cu caracter de continuitate, în scopul de a obține profit. De asemenea, a arătat reclamantul, s-a făcut aplicarea retroactivă a unor norme care au intrat în vigoare de-abia la sfârșitul anului 2009, procedeu prin care s-a extins în mod nejustificat sfera de aplicare a dispozițiilor Codului fiscal în materia taxei pe valoarea adăugată asupra persoanelor fizice care nu erau înscrise în scopuri de TVA.

Ca ultim motiv de recurs, s-a invocat greșita aplicare a capătului de cerere privind TVA deductibil achitat pentru achiziționarea materialelor de construcții și pentru manoperă, instanța de fond rezumându-se a reține că acest aspect nu este de natură să influențeze obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 39/2010, în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, competența soluționării contestațiilor formulate împotriva deciziilor de impunere având ca obiect impozite, taxe, contribuții, datorii vamale, accesorii ale acestora, precum și măsura de diminuare a pierderii fiscale, în cuantum de până la 3 miliarde RON aparține structurii specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor județene sau a municipiului București, după caz, în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatorii. În consecință, susținerea reclamantului că, în cauză, competența soluționării contestației ar fi revenit structurii specializate din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu are suport legal.

Curtea nu poate primi nici critica privind neadministrarea probelor cu interogatoriu și expertiză astfel cum au fost admise de instanța inițial învestită, Tribunalul Argeș, în condițiile în care după declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Pitești, în raport de valoarea obligațiilor fiscale, această din urmă instanță a repus în discuție cererea de probe, respingând interogatoriul solicitat de reclamant și admițând efectuarea expertizei, prin încheierea din 2 noiembrie 2012 fixându-se și obiectivele încuviințate. Pe fondul litigiului, se constată că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și a dat o justă interpretare prevederilor legale incidente, criticile aduse de reclamant fiind nefondate.

Astfel, potrivit art. 127 alin. (1) C. fisc., este considerată persoană impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. În alin. (2) al textului se prevede că activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, ca și, printre altele, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri, cu caracter de continuitate. În conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (2 1 ) din C. fisc., situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.

În aplicarea acestui text de lege, aceste prevederi au fost explicitate prin H.G. nr. 44/2001, în conformitate cu care obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. În cauză, în raport de numărul tranzacțiilor imobiliare efectuate de reclamant în perioada verificată, instanța de fond a reținut în mod justificat calitatea de persoană impozabilă, calificând corect operațiunile efectuate prin înstrăinarea imobilelor ca reprezentând activitate economică, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.

Referitor la stabilirea cuantumului obligațiilor fiscale reprezentând TVA, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente, inclusiv a Deciziei nr. 2 din 12 aprilie 2011 a Comisiei Centrale Fiscale, publicate în M. Of. nr. 278/2011, potrivit căreia TVA aferentă colectată pentru livrările taxabile de construcții și terenuri se determină în funcție de voința părților rezultată din contracte sau alte mijloace de probă, prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea în livrări în cazul în care părțile nu au convenit nimic cu privire la taxa pe valoarea adăugată.

Nu se poate susține că, prin aplicarea ei, această decizie ar retroactiva, prevederile ei făcând corp comun cu legea în baza căreia a fost dată, respectiv Codul fiscal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. În acest sens, art. 10 alin. (1) din Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 87/2005 privind constituirea și atribuțiile Comisiei Centrale Fiscale dispune că soluțiile unitare adoptate sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia au fost date. Nici motivul de recurs privind greșita soluționare a cererii de deducere a TVA nu este întemeiat, reclamantul neavând dreptul la deducerea taxei aferente tranzacțiilor imobiliare efectuate, întrucât a considerat că beneficiază de regimul de scutire de plata TVA pentru toată perioada supusă controlului și nu a solicitat până la finalizarea inspecției înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.J. împotriva Sentinței nr. 484/F-CONT din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 martie 2013. Procesat de GGC - NN