ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 741/2015

Decizia nr. 741/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a Județului Vâlcea, a solicitat anularea Deciziilor nr. 92 din 18 iunie 2010, nr. 82439 din 12 februarie 2010 și a Deciziei de impunere nr. 82439 din 12 februarie 2010, corectată la data de 03 martie 2010, cu privire la suma de 963.356 lei, reprezentând T.V.A. și accesorii, pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2009.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tranzacțiile imobiliare realizate de persoane fizice nu sunt operațiuni impozabile, nefiind enumerate de dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. fisc.. Chiar în ipoteza în care aceste operațiuni realizate de persoane fizice ar avea caracter de activitate economică, supusă obligației de plată a T.V.A., reclamantul a considerat că beneficiază de scutirea de plată T.V.A., în temeiul prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., atât în reglementarea anterioară datei de 01 ianuarie 2008, cât și ulterior acesteia, dat fiind că imobilele pe care le-a vândut nu erau noi, nefiind supuse obligației de plată T.V.A. pentru achiziții, transformarea sau edificarea imobilului.

Prin sentința nr. 232/F/Cont din 06 aprilie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant.

Prin Decizia nr. 4177 din 17 octombrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. și a fost casată sentința atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2009, recurentul-reclamant a achiziționat mai multe imobile (terenuri, construcții, apartamente) pe care ulterior le-a vândut în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, obținând venituri din aceste tranzacții imobiliare, în calitate de vânzător.

Deși, a avut în vedere reglementarea diferită a obligației de plată a T.V.A. pentru perioada anterioară datei de 01 ianuarie 2007 și pentru cea ulterioară acestei date, instanța de fond nu a stabilit corect situația de fapt concretă a tranzacțiilor imobiliare realizate de recurentul-reclamant, pentru a se verifica dacă sunt sau nu în sfera

de aplicare a T.V.A., în funcție de data la care au fost efectuate și dacă au avut ca obiect imobile vechi sau noi.

Astfel, se constată că, nu a fost verificată apărarea din acțiune că imobilele vândute după 01 ianuarie 2007 nu erau noi și nu a fost exercitat dreptul de deducere a T.V.A. pentru achiziția, transformarea sau edificarea imobilului și nici nu a fost efectuată o expertiză de specialitate, cu obiectivele precizate de recurentul-reclamant la termenul din 06 aprilie 2011.

Această probă a fost greșit respinsă, considerându-se că, din lista tranzacțiilor imobiliare aflate la filele 187-192, rezultă dacă au avut ca obiect un imobil vechi sau nu, fără a se avea în vedere că o asemenea calificare nu poate fi determinată decât în raport cu dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, în vigoare de la 01 ianuarie 2008, care definesc livrarea unei construcții noi sau a unei părți din aceasta ca fiind livrarea efectuată cel mai târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcției sau a unei părți a acesteia, după caz, în urma transformării.

În consecință, s-a apreciat că este întemeiat motivul de recurs prin care a fost criticată aplicarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., față de elemente de fapt care nu au fost corect stabilite prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Prin sentința nr. 223 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. - D. Craiova.

Potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare, la termenul din 13 martie 2013, instanța de fond a dispus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice în specialitatea construcții civile, care să stabilească dacă imobilele vândute de reclamant, după data de 01 ianuarie 2007, au caracter de construcții noi, precum și a unei expertize contabile, care să stabilească dacă reclamantul a dedus T.V.A. pentru achiziționarea, modificarea sau edificarea imobilelor pe care le-a vândut după data de 01 ianuarie 2007.

Expertiza tehnică în specialitatea construcții civile a stabilit că, din cele 41 imobile tranzacționate după data de 01 ianuarie 2007, numai imobilele de la pct. 4 și 12 din centralizatorul anexă sunt imobile noi, respectiv casa de locuit în suprafață de 84,56 mp. din pct. „Acasă", satul Fedeleșoiu, com. Dăești, județul Vâlcea, cu teren aferent în suprafață de 453,55 mp., precum și casa de locuit în suprafață de 88,33 șip., din pct. „Acasă", satul Fedeleșoiu, com. Dăești, județul Vâlcea, cu teren CC aferent în suprafață de 275,15 mp.

Prin raportul de expertiză contabilă s-a stabilit că în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 octombrie 2009, reclamantul a vândut imobile în sumă totală de 5.079.926 lei, constând în apartamente, case de locuit, terenuri și anexe locuințe; reclamantul nu a dedus T.V.A. pentru achiziționarea, modificarea sau edificarea imobilelor pe care le-a vândut după data de 01 ianuarie 2007. Pentru cele două imobile noi, înstrăinate de reclamant după data de 01 ianuarie 2007, acesta datorează la bugetul de stat suma totală de 111.294 lei, din care T.V.A. în sumă de 55.882 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 55.412 lei.

În baza tuturor probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut că în perioada 1 ianuarie 2004-31 octombrie 2009, reclamantul a achiziționat mai multe imobile (terenuri, construcții, apartamente), pe care ulterior le-a vândut, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, obținând venituri din aceste tranzacții imobiliare, în calitate de vânzător. În perioada menționată, reclamantul a încheiat 85 de tranzacții imobiliare, în valoare de 7.474.830,88 lei, pentru care organele de control fiscale au stabilit, prin deciziile contestate, că datorează la bugetul de stat T.V.A. în sumă de 434.069 lei și accesoriile aferente în sumă de 529.283 lei. Actele administrative contestate vizează atât calitatea reclamantului de persoană impozabilă, pentru taxa pe valoare adăugată, față de

dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. a), b), c) și d), alin. (3) și alin. (4) lit. a), art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, cât și stabilirea bazei de impozitare a T.V.A., pentru tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada supusă controlului, față de dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

Referitor la stabilirea bazei de impozitare a T.V.A., instanța de fond a apreciat că pentru perioada anterioară datei de 01 ianuarie 2007, C. fisc. a prevăzut în art. 137 alin. (1) lit. a) că se datorează T.V.A. pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, iar după data de 01 ianuarie 2007, a prevăzut la art. 141 alin. (2) lit. f) din același cod că, este scutită de plata T.V.A., livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui teren; prin excepție, această scutire nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat, ori a avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil.

Astfel că, prin actele administrativ-fiscale contestate s-a stabilit corect, în funcție de prevederile legale în vigoare, că pentru perioada 1 mai 2004 - 31 decembrie 2006 reclamantul datorează T.V.A., aferentă tuturor tranzacțiilor imobiliare efectuate, plus majorări de întârziere, iar pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, reclamantul datorează T.V.A., plus majorări de întârziere, aferente doar construcțiilor noi și terenurilor construibile înstrăinate în această perioadă, încadrându-se în excepțiile prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Împotriva sentinței nr. 223 din 27 noiembrie 2013 a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5).

Prin Decizia nr. 4177/2012, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare, dispunând ca prima instanță să procedeze la administrarea anumitor probe pentru stabilirea situației de fapt, urmând ca la rejudecare să fie analizate sub forma unor apărări de fond și celelalte critici din recurs.

Deși, dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. obligau instanța de fond să respecte dispozițiile deciziei de casare, aceasta a omis să analizeze motivul de recurs ce viza încălcarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., pct. 2 alin. (1) referitor la aplicarea art. 127 C. fisc.

Din acest punct de vedere instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Arată recurentul că instanța de fond s-a mărginit la a analiza doar motivul de recurs considerat întemeiat de către Înalta Curte de Casație și Justiție (conform deciziei de casare), dar într-un mod care nu permite în nici un fel înțelegerea motivelor care au condus la respingerea cererii sale. Mai arată recurentul că instanța s-a limitat la a cita textul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., fără a explica cum a aplicat acest text legal raportat la concluziile expertizelor efectuate în rejudecare și de ce a înlăturat concluziile acestor expertize.

Noțiunea de „continuitate” prevăzută de art. 127 alin. (2) C. fisc. a fost definită pentru prima dată de la intrarea în vigoare a Codului fiscal, prin Normele metodologice - forma în vigoare la data de 1 ianuarie 2010 - pct. 3 alin. (5). În concluzie, regula în ceea ce privește activitatea de vânzare-cumpărare realizată de persoane fizice în interes personal este cea a excluderii din sfera T.V.A., fără nicio excepție, până la 1 ianuarie 2007. Având în vedere principiul neretroactivității legii, criteriul nou diferit la 1 ianuarie 2010 nu poate fi aplicat perioadei anterioare anului 2010.

Instanța a apreciat greșit dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. Având în vedere concluziile rapoartelor de expertiză tehnică contabilă, soluția ce trebuia pronunțată de instanța de fond era aceea de admitere a contestației, motivat de faptul că recurentul nu a dedus T.V.A. pentru bunurile vândute, iar între anii 2007-2009 a realizat vânzări doar pentru două construcții noi.

Intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nefondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. În baza probelor administrate în cauză, instanța a reținut corect starea de fapt și de drept dedusă judecății și anume că în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2009 reclamanta a efectuat 85 de tranzacții imobiliare în valoare de 7.474.830,88 lei, pentru care organele fiscale au stabilit că datorează la bugetul de stat T.V.A. în cuantum de 434.069 lei și accesoriile aferente în sumă de 529.283 lei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 82439 din 12 februarie 2010 corectată la data de 3 martie 2010, emisă de B. Vâlcea și a Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 92 din 18 iunie 2010 emisă de B. Vâlcea, cu privire la suma de 963.356 lei reprezentând T.V.A. și accesorii pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2009.

Soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a acțiunii este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Astfel, potrivit Deciziei nr. 4177 din 17 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte, prin care s-a admis recursul declarat de reclamant și a fost casată sentința nr. 232 din 6 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a reținut că nu a fost verificată apărarea din acțiune în sensul că imobilele vândute după 1 ianuarie 2007 nu erau noi și nu a exercitat dreptul de deducere a T.V.A. pentru achiziția, transformarea sau edificarea imobilului și nici nu a fost efectuată o expertiză de specialitate cu obiectivele indicate de recurentul-reclamant la termenul din 6 aprilie 2011.

La instanța de trimitere, în rejudecare, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare a fost dispusă efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcții civile care să stabilească dacă imobilele vândute de reclamant ulterior datei de 1 ianuarie 2007 au caracter de construcții noi, precum și a unei expertize contabile care să stabilească dacă reclamantul a dedus T.V.A. pentru achiziționarea, edificarea sau modificarea imobilelor respective.

În acest context, probele cu expertiză tehnică în specialitatea construcții, precum și cea în specialitatea contabilitate, administrate în cauză la solicitarea reclamantului au reprezentat mijloacele de probă pertinente și decisive pentru soluționarea pricinii.

Astfel, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a respins acțiunea, având în vedere concluziile prezentate de experții cauzei, care au confirmat constatările organelor de control fiscal, referitoare la perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009.

Rezultă așadar, că este nefondată critica ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care prevăd că deciziile de casare sunt obligatorii pentru instanțe de fond, care în rejudecare urmează să țină seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărârea fost casată.

În strânsă legătură cu acest motiv de recurs este și critica ce vizează nemotivarea hotărârii recurate, argumentele invocate în susținerea acesteia fiind, în esență, comune cu cele analizate anterior.

Conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, obligația motivării hotărârilor judecătorești este inerentă procesului echitabil, chiar dacă această exigență este „relativă” întrucât nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument, în schimb obligă la un răspuns specific și explicit pentru fiecare mijloc de apărare hotărâtor pentru soluția pronunțată.

Examinând sentința recurată prin raportare la dispozițiile legale enunțate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină”) este nefondat.

Astfel, problema esențială dedusă judecății vizează legalitatea determinării T.V.A. aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, care trebuie calculată doar în raport cu construcțiile noi și terenurile construibile înstrăinate în această perioadă, conform dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

În aceste condiții, așa cum am mai arătat deja, proba cu expertiza tehnică de specialitate administrată în cauză la solicitarea reclamantei a reprezentat mijlocul de probă pertinent și decisiv la soluționarea pricinii.

Astfel, expertiza tehnică judiciară specialitatea construcții a ajuns la aceeași concluzie ca și organele fiscale de control, în sensul că pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009 doar două dintre construcțiile tranzacționate constituiau imobile noi, anume construcțiile în valoare de 350.000 lei, situate în intravilanul com. Dăești, sat Fedeleșoiu, pct. ”Acasă”. Construcțiile au fost realizate de reclamant în baza autorizației din 2005 eliberată de Primăria com. Dăești pe terenul achiziționat prin Contractul din 2004 înscris în Cartea Funciară 303 a localității Dăești, dezmembrat prin actul de dezmembrare din 2006 și vândute ulterior prin contractele de vânzare-cumpărare din 12 martie 2007 și nr. din 9 mai 2007.

Pe baza acestor constatări, expertul contabil a stabilit că pentru aceste două imobile reclamantul datorează T.V.A. (calculat prin procedeul sutei mărite) în cuantum de 55.412 lei la care se adaugă accesoriile aferente.

Însă, în aceeași perioadă, reclamantul a tranzacționat și terenuri construibile în sumă de 220.737 lei situate în Rm. Vâlcea pentru care, de asemenea, reclamantul datorează T.V.A., întrucât acestea se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

Expertul contabil a stabilit pe baza documentelor contabile, a constatărilor organelor fiscale din raportul de inspecție fiscală, precum și în raport de concluziile expertizei tehnice în specialitatea construcții administrată în cauză, suma datorată cu titlu de T.V.A. pentru cele două tranzacții ce au avut ca obiect imobile noi, în valoare totală de 350.000 lei (210.000 lei +140.000 lei situate în intravilanul com. Dăești, sat Fedeleșoiu, pct. Acasă).

Înalta Curte reține că prin hotărârea pronunțată, prima instanță a respins susținerile reclamantului, sens în care a oferit un răspuns specific și explicit aspectelor esențiale deduse judecății, analizând concluziile experților cauzei preluând concluziile acestora și nicidecum înlăturându-le așa cum eronat afirmă recurenta.

Referitor la calitatea recurentului de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de T.V.A.

În perioada 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2009, recurentul-reclamant a încheiat 85 tranzacții imobiliare în valoare de 7.474.830,88 lei pentru care organele fiscale au stabilit prin deciziile contestate că datorează o taxă pe valoare adăugată de 434.069 lei și accesoriile aferente în sumă de 529.283 lei.

Înalta Curte reține că prin actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit corect în funcție de prevederile legale în vigoare, că pentru perioada 1 mai 2004 - 31 decembrie 2006, reclamantul datorează T.V.A. pentru toate tranzacțiile imobiliare efectuate la care se adaugă majorări de întârziere, iar pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009 reclamantul datorează T.V.A. plus majorări de întârziere, doar pentru tranzacțiile care au avut ca obiect construcții noi și terenuri construibile, acestea încadrându-se în excepțiile prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

Prevederile legale incidente au următorul cuprins: Dispozițiile art. 126 alin. (1) din C. fisc.: „în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)”.

Art. 127 alin. (1) din C. fisc.: „este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități".

Alin. (2): „(…) activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor liberate sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”.

Pct. 2 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare forma în vigoare până la data de 31 decembrie 2006: „Nu are caracter de continuitate, in sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personala sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale".

Coroborând prevederile legale citate, Înalta Curte concluzionează că recurentul-reclamant a realizat de o manieră independentă activități economice constând în livrări de bunuri imobile din patrimoniul personal, care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calității de persoană impozabilă.

Recurentul contestă că operațiunile derulate pot fi calificate ca activități economice și, în plus, neagă obținerea unor venituri cu caracter continuitate.

Punctul său de vedere pornește de la ideea că în lipsa unei definiții legale a continuității activităților economice desfășurate de persoanele fizice, prin aplicarea T.V.A. operațiunilor de vânzare-cumpărare realizate de peroanele fizice până la data de 1 octombrie 2010 este încălcat principiul legalității care se regăsește enunțat în art. 3 alin. (1) lit. b) și d) C. fisc.

Fără a nega dificultățile de interpretare generate de transpunerea în legislația națională a prevederilor art. 9 din Directiva nr. 2006/112/CE privind sistemul comun al T.V.A., Înalta Curte consideră că posibilitatea de conformare și adaptare a comportamentului fiscal al unui contribuabil diligent a fost asigurată chiar și până la data de 1 ianuarie 2007 de Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal citate anterior. Practic, interpretând per a contrario norma de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. fisc., rezultă cu claritate că este asimilată unei activități economice vânzarea locuințelor proprietate personală atunci când nu se realizează „pentru scopuri personale”.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului, în jurisprudența sa Curții de Justiție a Uniunii Europene nu a exclus de plano nicio tranzacție, indiferent de forma juridică, din sfera conceptului de „exploatare a bunurilor corporale” (ex. C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA; C-306/ 94 Regie dauphinoise; C-186/89 Van Tiem).

În fine, este de domeniul evidenței că operațiunile judiciare derulate de reclamant justifică prin numărul lor (2004 - 9 tranzacții în valoare totală de 352.000 lei; 2005 - 11 tranzacții în val. totală de 191.599 lei; 2006 - 25 tranzacții în val. totală de 1.851.404,80 lei; 2007 - 29 tranzacții în val. totală de 3.695.171 lei; 2008 - 10 tranzacții în val. totală de 1.310.067,08 lei; 2009 - 2 tranzacții în val. totală de 74.688 lei) concluzia că au fost făcute „cu scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate) fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale fapte generatoare de T.V.A.

Concluzionând, instanța de recurs reține caracterul nefondat al criticilor recurentului ce vizează acest aspect.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 223 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2015.