ÎCCJ, Decizia nr. 13/2018

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Prin Sentința penală nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016 în baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I. C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

În baza art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen. a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probațiune București sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere, să presteze 70 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității la o instituție din comunitate indicată de Serviciul de probațiune București.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul comiterii de noi infracțiuni sau al nerespectării cu rea credință a măsurilor de supraveghere și a obligațiilor impuse.

Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli judiciare statului. Onorariul parțial al apărătorului din oficiu, în sumă de 65 de RON a rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Rechizitoriul nr. x/2016 din 8 decembrie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea pentru infracțiunilor de:

- mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 273, alin. (1) și alin. (2), lit. d) din C. pen. și

- favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38, alin. (2) din C. pen.

În actul de sesizare a instanței s-au arătat, în esență, următoarele:

La data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, martorul A. a refuzat, în fața judecătorilor instanței supreme, să spună tot ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale în care inculpata B. a luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro, aceasta fiind judecată în dosarul menționat pentru infracțiunea de luare de mită.

La termenul respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la identificarea sa, apoi a făcut aplicarea dispozițiilor art. 119 și art. 120 din C. proc. pen. și i-a comunicat martorului A. obiectul cauzei, faptul că a fost citat pentru a fi audiat în calitate de martor și i-a pus în vedere să declare adevărul, atrăgându-i atenția că altfel este posibil să săvârșească infracțiunea de mărturie mincinoasă care este sancționată de legea penală.

Astfel, la întrebarea instanței supreme adresată martorului, dacă depune jurământ religios sau declarație solemnă, A. a declarat că depune declarație solemnă, în conformitate cu dispozițiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen.

După depunerea declarației solemne, în conformitate cu dispozițiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen., acesta a susținut în fața instanței supreme, în esență că:

"datorită situației sale din celălalt dosar în care este cercetat în calitate de inculpat, situația sa ar putea fi periclitată prin declarația dată în prezenta cauză în calitate de martor, dacă ar face referire la persoana cu care este coinculpat în cealaltă cauză, respectiv B. și a indicat acest motiv obiectiv ca fiind o piedică în a da declarație în cauza pendinte arătând prin urmare că, alege să nu dea declarație de martor".

S-a reținut, totodată, că inculpatul A. a fost cel care a sesizat organele judiciare cu privire la fapta ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în care este judecată B..

Atitudinea sa, din fața instanței supreme, de a refuza să dea declarații în calitate de martor, a fost apreciată de organul de urmărire penală ca nefiind aptă să reprezinte o poziție procesuală permisă de dispozițiile art. 118 din C. proc. pen.

Astfel, s-a subliniat faptul că, în cursul urmăririi penale în cauza respectivă, a fost audiat numai în calitate de martor, nefiind dispusă punerea sa sub acuzare pentru faptele pe care le-a denunțat și la care a participat, după cum nu s-a dispus nici trimiterea sa în judecată alături de inculpata B.

Prin urmare, prin actul de inculpare s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 117 din C. proc. pen., împrejurare ce a fost adusă la cunoștința inculpatului și de completul de judecată al instanței supreme la momentul audierii sale în calitate de martor.

S-a mai subliniat că scopul urmărit de inculpatul A., prin refuzul de a depune mărturie și de a spune tot ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale în raport cu B., judecată în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost acela de a îngreuna judecarea cauzei, respectiv determinarea pronunțării unei hotărâri de achitare și ridicarea măsurii preventive a controlului judiciar luată față de inculpata B..

Totodată, prin mărturia sa mincinoasă, i-a dat ajutor inculpatei B., căreia i-a fost ridicată măsura preventivă a controlului judiciar de către instanța supremă, tocmai în raport cu poziția procesuală exprimată de martor la termenul din data de 13 iunie 2016.

Analizând totalitatea probelor administrate în prezenta cauză Înalta Curte, secția penală a reținut ca fiind corectă starea de fapt expusă în rechizitoriu în sensul că, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, inculpatul A. a refuzat să dea declarație și astfel să spună tot ce știa în legătură cu faptele și împrejurările esențiale privind cauza în care inculpata B. este cercetată penal pentru faptul că ar fi luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro.

Potrivit dispozițiilor art. 273 C. pen. constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă "Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat."

Înalta Curte, secția penală a reținut că infracțiunea de mărturie mincinoasă are două modalități alternative. Astfel, martorul fie "face afirmații mincinoase" ceea ce presupune, de plano, faptul că acceptă să depună mărturie însă denaturează adevărul cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat - situație care nu este însă incidentă în speța de față - fie "nu spune tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat". "A nu spune tot ce știe" înseamnă a avea reticență în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde total sau parțial ceea ce "autorul" știe.

În prezenta cauză Înalta Curte, secția penală a constatat că se află în fața acestei a doua modalități de comitere a infracțiunii, prin refuzul inculpatului de a mai da declarație în cauză.

În ceea ce privește refuzul de a depune mărturie, din punct de vedere strict teoretic, Înalta Curte, secția penală a reținut existența a trei situații distincte și anume:

- refuzul de a avea calitatea de martor - caz în care persoana respectivă nu acceptă să depună jurământul și să aibă calitatea de martor. În această situație, a reținut instanța de fond ne aflăm în prezența infracțiunii de mărturie mincinoasă iar sancțiunea care ar putea fi aplicată persoanei respective, pentru că lipsește instanța de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, poate fi amenda și eventualele despăgubiri către persoana vătămată (dacă este vorba de o cauză civilă) ori, în cauzele penale, în anumite situații, fapta ar putea fi considerată ca fiind o altă infracțiune (de exemplu: nedenunțarea unor infracțiuni - art. 266 C. pen. obstrucționarea justiției - art. 271 alin. (1) lit. b) C. pen.).

- refuzul de a se prezenta în fața organelor judiciare. În acest context instanța a reținut că dispozițiile C. proc. pen. permit aducerea martorului cu mandat de aducere și amendarea sa, însă acesta nu poate fi obligat să depună jurământul.

- o altă situație privește cazul în care deși s-a depus jurământ, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esențiale în legătură cu care este întrebat.

În acest sens s-a reținut că refuzul total de a depune mărturie, în condițiile în care calitatea de martor este una câștigată cauzei (deoarece persoana a depus jurământul) echivalează cu "a nu spune tot ceea ce știe" în legătură cu elementele esențiale ale cauzei în care este audiat.

Ca atare, s-a apreciat că nu are importanță pentru existența infracțiunii dacă refuzul este unul explicit (când martorul declară expres că refuză să depună mărturie) sau implicit (când martorul, fără a face vreo referire expresă, alege să treacă sub tăcere anumite chestiuni legate de împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat).

Cu alte cuvinte se poate aprecia că infracțiunea de mărturie mincinoasă, în această variantă, ar exista numai în condițiile unui refuz parțial și tacit ci și în condițiile unui refuz total și explicit, deoarece ar fi un non-sens ca cel care comite mai puțin să săvârșească o infracțiune iar cel care comite mai mult să nu fie considerat martor mincinos.

În considerarea acestor aspecte descrise anterior și a situației de fapt descrisă în actul de sesizare, dovedită de mijloacele de probă administrate în cauză, Înalta Curte, secția penală a constatat că fapta inculpatului A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Astfel, a reținut că, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul A. a avut calitatea de martor, calitate dobândită încă din faza de urmărire penală. De asemenea, inculpatul este cel care a denunțat organelor judiciare o posibilă luare de mită din partea numitei B., a fost audiat în calitate de martor la urmărirea penală și a depus jurământul în acest sens. S-a reținut că toate declarațiile date de inculpatul A. la urmărirea penală, inclusiv cele date cu ocazia confruntărilor cu inculpata B., au relevat faptul că acesta cunoaște împrejurări esențiale pentru lămurirea acelei cauze penale.

Calitatea de martor, odată dobândită, a fost păstrată și cu ocazia audierii sale, în ședință publică la data de 13 iunie 2016, de către completul învestit cu soluționarea cauzei pe fond, împrejurare în care inculpatul A., din nou, a confirmat statutul său de martor și a acceptat depunerea jurământului.

Ulterior depunerii jurământului, pe deplin conștient asupra faptului că depoziția sa este esențială cauzei, inculpatul a refuzat în mod expres să mai dea vreo declarație, situație reținută de instanța de fond a se încadra în latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă în modalitatea "nu spune tot ceea ce știe" cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei în care este audiat.

Înalta Curte, secția penală a reținut că refuzul inculpatului A. este unul nejustificat deoarece nu se afla în niciuna din situațiile prevăzute de art. 117 din C. proc. pen. - privind persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori - și nici nu era în situația prevăzută de art. 118 din C. proc. pen. - care reglementează dreptul martorului de a nu da declarație în cazul în care s-ar fi învinovățit în vreun fel.

În cauza în care era audiat în calitate de martor, inculpatul A. avea doar calitatea de "martor", nefiind dispusă punerea sa sub acuzare pentru faptele pe care le-a denunțat. Totodată, Înalta Curte, secția penală a reținut că temerea inculpatului că se va confrunta cu "un inculpat ostil", respectiv cu B., în Dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde ambii au calitatea de inculpați, este nejustificată, în condițiile în care inculpatul A. și-a recunoscut pe deplin vinovăția în acea cauză și a solicitat judecarea în procedură simplificată.

Prin urmare, Înalta Curte, secția penală a reținut că fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea și a alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât mărturia viza o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.

Înalta Curte, secția penală a constatat, totodată, că în sarcina inculpatului A. nu se poate reține și infracțiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, întrucât între infracțiunile de "favorizarea făptuitorului" și cea de "mărturie mincinoasă" există un raport de subsidiaritate de tipul infracțiune generală - infracțiune specială, infracțiunea de mărturie mincinoasă fiind o variantă specială a favorizării unui făptuitor prin realizarea unei mărturii mincinoase, în cauzele penale, se poate realiza implicit și o favorizarea făptuitorului .

Indiferent însă de faptul că, prin mărturia mincinoasă depusă, inculpatul acționează cu intenție directă - urmărind favorizarea unui făptuitor - sau cu intenție indirectă - neurmărind în mod expres favorizarea făptuitorului dar acceptând posibilitatea producerii și a acestui rezultat - aceiași faptă nu poate întruni elementele materiale a două infracțiuni distincte sens în care se reține numai "infracțiunea specială", adică mărturia mincinoasă.

Ca atare, în speță, s-a reținut că fapta inculpatului A., astfel cum a fost descrisă în considerentele hotărârii, întrunește elementele constitutive doar ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, și nu cele ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

În conformitate cu dispozițiile art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) din C. proc. pen. și ținând cont de criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., instanța s-a orientat la o pedeapsă către minimul special prevăzut de legea penală, respectiv 1 an și 6 luni închisoare. În acest sens, instanța a acordat relevanță faptului că inculpatul nu are antecedente penale (chiar dacă este în curs de judecată în alte cauze penale) și este o persoană bine integrată social.

Totodată, a avut în vedere și modalitatea concretă de comitere a infracțiunii, scopul pe care inculpatul a susținut că l-a urmărit - acela de a nu se confrunta cu "ostilitatea" inculpatei B. în cealaltă cauză penală unde ambii au calitatea de inculpați - chiar dacă, din punct de vedere obiectiv, nu existau elemente care să-l îndreptățească să se considere "amenințat" în vreun fel, dar și starea de inconfort psihic în care s-a găsit inculpatul datorită mediatizării excesive a cauzelor penale .

Considerând că aplicarea unei pedepse în sine este suficientă pentru reeducarea inculpatului și că acesta nu va mai comite alte infracțiuni, constatând, totodată, că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 91 din C. pen., instanța a apreciat că nu se impune executarea pedepsei în regim de detenție, și a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

II. JUDECATA ÎN APEL

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 octombrie 2017, fiind fixat primul termen de judecată la data de 4 decembrie 2017.

A. Sinteza criticilor formulate de către apelanți

- greșita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen.

- greșita individualizare, sub aspectul cuantumului pedepsei și a modalității de executare stabilite ca urmare a condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă în formă agravantă.

În esență, inculpatul A., a solicitat achitarea sa, pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 273 din C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., apreciind totodată, ca temeinică și legală soluția dispusă de instanța de fond, de achitare a sa pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen.

Criticând soluția de condamnare pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 273 din C. pen., inculpatul a arătat, în esență, că refuzul său de a da declarații în calitate de martor la termenul din data de 13 iunie 2016, în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a avut ca scop periclitarea bunei înfăptuiri a justiției, ci a fost determinat, în mod real, de imposibilitatea sa de a da declarații în calitate de martor pe fondul temerii că ar fi putut să își îngreuneze situația în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aflat în faza cercetării judecătorești în primă instanță, reprezentând o exercitare cu bună credință a dreptului său de a nu se autoincrimina.

B. Procedura în fața Completului de 5 Judecători

La termenul din data de 4 decembrie 2017 instanța de control judiciar deliberând asupra cererii de amânare a judecării cauzei formulată personal de către apelantul intimat inculpat A., pentru a-i da posibilitatea să-și angajeze apărător ales, cauza aflându-se la primul termen de judecată, văzând și poziția reprezentantului Ministerului Public, a apreciat-o ca fiind întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 356 alin. (3) din C. proc. pen., a încuviințat-o, cauza fiind amânată la data de 15 ianuarie 2018, cu precizarea că, în cauză, se acordă un prim și ultim termen pentru lipsă de apărare.

La termenul din 15 ianuarie 2018 în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (4) raportat la prevederile art. 379 alin. (1) C. proc. pen., a pus în vedere apelantului intimat inculpat A. să precizeze dacă dorește să dea declarație în fața instanței de apel sau dacă, dimpotrivă, înțelege să se prevaleze de dreptul la tăcere, conform prevederilor art. 374 alin. (2) C. proc. pen.. Având în vedere că apelantul intimat inculpat A. a precizat că dorește să dea un supliment de declarație în fața instanței de apel că nu mai sunt alte chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a dispus continuarea cercetării judecătorești, prin ascultarea inculpatului A. în condițiile art. 420 alin. (4) raportat la art. 378 alin. (1) C. proc. pen.

La acest termen, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat ori probatorii de administrat, în temeiul art. 420 alin. (6) și 11 din C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a declarat încheiată cercetarea judecătorească și, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbateri, nu înainte însă de a preciza reprezentantului Ministerului Public și părții prezente faptul că instanța va amâna pronunțarea la data de 29 ianuarie 2018, pentru ca acestea să poată depune și concluzii scrise.

C. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 C. proc. pen. cu referire la art. 420 C. proc. pen., prin raportare la probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești în primă instanță și în apel, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține următoarele:

C.1. Criticând soluția de condamnare dispusă de către instanța de fond, cu privire la infracțiunea mărturie mincinoasă reținută în sarcina sa, inculpatul A. a pus în discuție, în esență, neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 273 din C. pen., susținând, totodată, că în cauză nu se poate reține vinovăția sa, invocând calitatea de inculpat în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în stare de judecată în primă instanță, împrejurare de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 118 din C. proc. pen.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte în Complet de 5 Judecători confirmă valabilitatea argumentelor de fapt și de drept reținute prin actul de inculpare cu privire la acuzațiile care formează obiectul analizei, constatând că prima instanță, pe baza probatoriului administrat, a reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului A. în săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Respectiv, după formularea unui denunț în faza de urmărire penală referitor la faptele de corupție săvârșite de B., în fața instanței de judecată și de apel, după depunerea jurământului de martor în dosarul în care avea calitatea de denunțător, el însuși a refuzat să dea declarații.

În consecință, reținând existența faptei în materialitatea sa, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători va analiza hotărârea prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept care interesează din perspectiva cenzurării explicite a criticilor punctuale formulate în apel.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 273 C. pen. constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă "Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat".

Obiectul juridic general constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, relații care presupun sinceritate din partea celor ascultați ca martori în orice procedură în care se ascultă martori. Obiectul juridic special al infracțiunii constă în acele relații sociale a căror existență este asigurată prin apărarea activității de înfăptuire a justiției împotriva faptelor de natură să împiedice sau să zădărnicească aflarea adevărului de către organele judiciare.

Elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă se materializează prin acțiune, constând în manifestarea subiectului activ de a face afirmații mincinoase, sau prin omisiune, constând în atitudinea acestuia de a nu spune tot ce știe.

Pentru ca acțiunea de a face afirmații mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce știe să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să îndeplinească anumite condiții, care au caracter de cerințe esențiale: afirmația mincinoasă sau omisiunea de a spune ce știe să privească "fapte sau împrejurări esențiale".

Subiectul activ este calificat prin calitatea de martor, calitate pe care o au "numai persoanele ce au o sarcină judiciară [...] care decurge din existența unui raport special în care aceste persoane se găsesc față de organul judiciar" (Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale C. pen. român. Partea Specială. Vol. IV, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, București 2003, pag. 157).

Calitatea de martor a unei persoane instituie în sarcina acesteia obligația de a depune mărturie ori de câte ori persoana în cauză este citată de către organul judiciar (organ de urmărire penală sau instanța de judecată), în toate etapele procesului penal (faza de urmărire penală, prima instanță ori apel).

Pentru ca acțiunea de "a face afirmații mincinoase", ca și infracțiunea de "a nu spune tot ce știe" să constituie elementul material al infracțiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții legale care au caracter de cerințe esențiale și anume:

- afirmația martorului sau omisiunea de a spune tot ce știe să privească "fapte sau împrejurări esențiale".

- martorul, expertul sau interpretul "să fi fost întrebat" asupra acelor împrejurări.

A nu spune tot ce știe - înseamnă a avea reticență în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul știe. Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracțiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării unei împrejurări esențiale despre care martorul este întrebat și pe care desigur, acesta o cunoaște. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziția sa și induce în eroare organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Atunci când fapta se săvârșește prin aceea că martorul nu spune tot ce știe ne găsim în fața unei infracțiuni, care se raportează la o obligație legală de a răspunde.

Totodată, prin expresia "fapte sau împrejurări esențiale" se înțelege orice fapte, date, situații circumstanțe în soluționarea procesului respectiv. Astfel, caracterul de "împrejurare esențială" este dat de eficiența probatorie a acestora, de pertinența și concludența lor în cercetarea și soluționarea cauzei respective. Aceste împrejurări influențează direct soluționarea cauzei.

În ceea ce privește caracterul esențial al declarației martorului A. instanța de control judiciar reține că acesta a fost cel care, la data de 17 februarie 2014 a sesizat organele judiciare conform dispozițiilor art. 288 din C. proc. pen. cu privire la săvârșirea unor fapte de corupție, constând în primirea sumei de 17.500 euro de către inculpata B. de la C. pentru clasarea dosarului în care acesta din urmă era cercetat la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, bani primiți prin intermediul lui D. și a martorului denunțător A., fapte ce ulterior au format obiectul Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Cu ocazia declarațiilor date în cursul urmăririi penale din data de 9 aprilie 2015 și din data de 3 iulie 2015 martorul A. a precizat că denunțul formulat corespunde realității, declarațiile date vizând în detaliu aceleași aspecte învederate în denunțul formulat.

Ulterior, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, A. a refuzat să răspundă la întrebările completului de judecată, motivând fapta prin aceea că, dacă ar fi dat declarație avea opțiunea de a retracta total sau parțial declarațiile anterioare, ceea ce ar fi atras răspunderea sa penală sau, dimpotrivă, ar fi susținut denunțul, situație în care s-ar fi regăsit în poziția de a fi "inculpat ostil" în raport cu B. în dosarul nr. x/2014, cauză în care de altfel inculpatul își recunoscuse vinovăția.

Poziția adoptată de inculpatul A. de a nu spune tot ce știe a vizat un complex de elemente cu referire la participația penală a inculpatei B. trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, faptă prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și participație improprie sub forma determinării cu intenție la săvârșirea fără vinovăție a infracțiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen.

Cu prilejul audierii la termenul din data de 13 iunie 2016 martorului A. i-au fost furnizate de către instanța de judecată toate informațiile pentru a avea reprezentarea că poziția sa procesuală este de martor, iar calitatea sa de coinculpat alături de B. este în Dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dosar care nu are nicio legătură cu acuzațiile aduse inculpaților B., D. și C., în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin urmare, în raport de cele învederate Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că refuzul martorului A. de a da declarații a vizat aspecte și situații circumstanțial faptice în soluționarea cauzei în care cercetările au fost inițiate chiar urmare denunțului său.

Astfel, se constată că proba testimonială constând în audierea martorului A. era o probă necesară soluționării cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru stabilirea vinovăției inculpaților din acea cauză, în condițiile în care principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, respectiv cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală, în contextul în care martorul a fost cel care a perceput în mod direct împrejurările ce constituie situația faptică din acest dosar.

Prin urmare, conduita inculpatului A. de a nu da declarații în cauză, în circumstanțele descrise anterior nu pot fi justificate din perspectiva dreptului de a nu contribui la propria învinuire ci reprezintă o atitudine pasivă (inacțiunea sa) de a nu da declarații asupra unor fapte principale ale cauzei, cât și a circumstanțelor în care au avut loc acestea, precum și orice alte date de natură a servi la soluționarea cauzei.

Cu privire la solicitarea de achitare, determinată de incidența dispozițiilor art. 118 din C. proc. pen., instanța de control judiciar apreciază criticile formulate de inculpat ca fiind nefondate.

Astfel, prin art. 118 C. proc. pen. cu denumirea marginală "Dreptul martorului de a nu se acuza", legiuitorul a prevăzut că "Declarația dată de un martor care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele Judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară."

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut, care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume, dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare).

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce îi sunt reproșate și de a nu contribui la propria incriminare reprezintă o garanție implicită, aspecte esențiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal.

Potrivit instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală. Prin urmare, devin incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare.

În acest sens se reține hotărârea pronunțată în cauza Saunders v. Regatul Unit (17 decembrie 1996) în care "Curtea reamintește că, chiar dacă art. 6 al Convenției nu menționează în mod expres, dreptul de a păstra tăcerea și - una din componentele lui - dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaționale general recunoscute, care se află în centrul noțiunii de proces echitabil consacrată prin acest articol (art. 6). Motivele lor de a fi, țin în special de protecția acuzatului împotriva aplicării forței coercitive abuzive din partea autorităților, ceea ce evită erorile judiciare și permite să fie atinse scopurile art. 6 (...). În particular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală, acuzarea caută să-și întemeieze argumentația fără a recurge la elemente probante obținute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinței acuzatului. În acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumției de nevinovăție consacrat în art. 6 alin. (2) din Convenție".

Privilegiul împotriva autoincriminării și dreptul acuzatului de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil, au fost examinate, după 1993, în mai multe cauze aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului (J.B contra Elveția, 2001, IJL GMR și AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austriei, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franței, 1997, cauza Funke contra Franței, 1993), fiind constant relevată necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunii de "acuzație în materie penală", trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina.

În condițiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - în jurisprudența sa - a elaborat "teoria celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana", conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

În doctrina juridică și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă - "instanțele [...] analizează [...] dacă, la momentul audierii, martorul se afla în situația unui acuzat în sensul Convenției, iar dacă răspunsul este afirmativ, atunci martorul nu poate răspunde pentru mărturie mincinoasă, chiar dacă acesta dă declarații neconforme cu adevărul" - C. proc. pen. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2017, paginile 578 - 579.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014 că "inițiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina, trebuia să fie a organului judiciar deținător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)".

În realitate, o persoană, care inițiază procesul penal prin denunțul său nu mai poate ulterior să uzeze acest privilegiu deoarece prin chiar denunțul său a fost apărat de răspunderea penală (art. 290 alin. (3) din C. pen.).

În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că obligația organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă și la persoana care a săvârșit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 din C. proc. pen.

Astfel, prin dispozițiile art. 118 din C. proc. pen., legiuitorul reglementează o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declarații.

Dispozițiile art. 118 din C. pen. au în vedere două ipoteze principale, pe de o parte, situația în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, este continuată urmărirea penală față de aceasta, dobândind calitatea de suspect, iar, pe de altă parte, atunci când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat, iar ulterior organul judiciar dispune disjungerea cauzei, în dosarul nou format persoana dobândind calitatea de martor.

De altfel, în speță probatoriul nu susține ipoteza descrisă de inculpatul A. în sensul că nu relevă că mărturia acestuia cu referire la faptele de corupție săvârșite de inculpații B., D. și C., fapte pe care anterior le denunțase îl expuneau la urmări și nu poate conduce la concluzia existenței unei eventuale încălcări a dreptului de a nu se incrimina în legătură cu faptele de corupție ce făcea obiectul Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (cauză privind pe inculpații B., D. și C. trimiși în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2015 din 24 septembrie 2015 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, dosar în care inculpatul A. avea calitate de martor), sau al Dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (cauză privind și pe inculpatul A., trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și prin Rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.)

Astfel, cu referire la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dosar în care A. avea calitate de martor, se reține că potrivit dispozițiilor art. 290 alin. (3) din C. pen. "mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat cu privire la aceste fapte".

Or, având în vedere că A. a fost cel care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la implicarea și a altor persoane în comiterea unor fapte de dare/luare de mită mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat cu privire la aceste fapte, acesta a beneficiat de cauza de impunitate prevăzute de norme legale.

Prin urmare, în această cauză riscul unei posibile incriminări apare ca fiind inexistent.

Totodată, se mai reține că în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul din data de 9 octombrie 2015 inculpatul A., recunoscând acuzațiile aduse prin actul de sesizare, a solicitat judecarea în procedura simplificată prevăzută de dispozițiile art. 375 alin. (5) C. proc. pen., ceea ce presupune recunoașterea faptei astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare și dovedită de probele administrate în cursul cercetării judecătorești.

Așadar, nici sub acest aspect nu se poate reține că declarația pe care urma să o dea în calitate de martor cu privire la săvârșirea unor fapte de corupție de către inculpații B., C. și D., în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ar fi constituit o încriminare a sa, aceasta nefiind de natură a-i afecta în vreun fel situația juridică în cauza ce forma obiectul Dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Prin urmare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că refuzul martorului A. de a da declarații în legătură cu împrejurările esențiale privind săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către inculpata B. se încadrează în tipicitatea faptei incriminate prin dispozițiile art. 273 alin. (1) teza II și alin. (2) lit. d) din C. pen.

În consecință, pentru argumentele ce preced, reținând că existența infracțiunii de mărturie mincinoasă în materialitatea sa a fost pe deplin dovedită în cauză neexistând temeiuri pentru achitarea inculpatului în temeiul art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. în sensul în care acesta a solicitat, instanța de control judiciar va respinge, ca nefondat, apelul formulat împotriva Sentinței penale nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2016.

În ce privește critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută și pedepsită de art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători o apreciază ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

Astfel, reținând vinovăția inculpatului A. în comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută și pedepsită de art. 273 alin. (1) și (2) lit. d) C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că, individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a inculpatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a acestuia în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

Prin urmare, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului A., prin raportare la cauza dedusă judecății, fără a relua raționamentul primei instanțe - pe care instanța de control judiciar și-l însușește, apreciază, contrar susținerilor reprezentantului Ministerului Public, că pedeapsa aplicată inculpatului concordă cu gradul de pericol social al faptei reținute în sarcina acestuia, circumstanțele personale ale apelantului inculpat și cele reale ale speței fiind corect evaluate de instanța de fond.

Pe cale de consecință, deși reprezentantul Ministerului Public a susținut că pedeapsă aplicată de prima instanță este necorespunzătoare în raport de periculozitatea inculpatului A. dedusă din săvârșirea infracțiunii chiar în cauza în care el însuși a denunțat infracțiunile de corupție, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei instanța fondului a respectat cerințele art. 74 din C. pen. prin raportare la modalitatea în care inculpatul a desfășurat activitatea infracțională, gravitatea concretă a faptei, poziția procesuală adoptată în sensul justificării modului în care a încercat să se protejeze de rigorile legii, poziția sa în raport de inculpata B., astfel că nu se justifică majorarea pedepsei aplicate inculpatului, ci se impune menținerea pedepsei stabilite de prima instanță atât sub aspectul cuantumul cât și al modalității de executare.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani este aptă să asigure funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate criticile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție instanța de control judiciar va menține pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare stabilită de instanța de fond a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Referitor la critica formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, vizând greșita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători o apreciază ca nefondată din următoarele considerente:

Criticând soluția de achitare a inculpatului A. dispusă de instanța de fond cu privire la infracțiunea de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 269 din C. pen. parchetul, în esență, a susținut că analiza conținutului legal al infracțiunilor de mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului evidențiază faptul că nu există un raport de subsidiaritate între cele două infracțiuni.

Totodată, s-a susținut că pentru situația particulară în care "ajutorul dat făptuitorului" se realizează de către martor, printr-o declarație mincinoasă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală a făptuitorului sau în scopul împiedicării executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, devin incidente prevederile art. 38 alin. (2) din C. proc. pen.

Procurorul a arătat că din declarațiile inculpatului A. făcute în fața primei instanțe a rezultat că " nu a dorit să fie judecat ca un inculpat ostil", fiind evident că inculpatul a avut reprezentarea ajutorului dat inculpatei B. pentru a beneficia de o pretinsă bunăvoință a acesteia.

Prin urmare, s-a apreciat că fapta comisă de inculpatul A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători procedând la o nouă evaluare a materialului probator prin raportare la criticile formulate fără a relua raționamentul primei instanțe apreciază că susținerile de ordin teoretic ale reprezentantului Ministerului Public, în sensul că nu în toate cazurile există un raport de subsidiaritate între infracțiunea de mărturie mincinoasă și cea de favorizarea făptuitorului, sunt întemeiate, dar nu au aplicabilitate concretă în cauza dedusă judecății având în vedere particularitățile speței și argumentele ce vor fi expuse.

Astfel, instanța de control judiciar reține că afirmațiile mincinoase pot genera atât urmarea alterării aflării adevărului, cât și urmarea favorizării inculpatului în cadrul procesului penal în care este judecat, deoarece, deși obiectul juridic generic al celor două infracțiuni este identic, obiectul juridic special este asemănător, dar nu identic, astfel încât nu se poate accepta că infracțiunea de favorizarea făptuitorului are caracter subsidiar față de cea de mărturie mincinoasă, în condițiile în care chiar sancțiunea prevăzută în cazul comiterii infracțiunii de favorizarea făptuitorului este mai mare decât cea prevăzută pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază însă critica vizând greșita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Infracțiunea de favorizarea făptuitorului este incriminată de art. 269 alin. (1) din C. pen., ca fiind ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Prin incriminarea faptei de favorizarea făptuitorului legiuitorul a urmărit sancționarea oricăror denaturări ale actului de justiție penală, inclusiv în ceea ce privește exercitarea până la capăt a dreptului statului de a pedepsi (ius puniendi).

În plan conceptual, favorizarea poate fi asimilată unei complicități posterioare, pe care însă, având în vedere teoria participației din dreptul penal român (care permite c