ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 2895 din data de 28.12.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în temeiul art. 17 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. anterior (faptă din 05.03.2008), fapta nefiind săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

În temeiul art. 17 raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. anterior (faptă din 20.02.2008), ca urmare a intervenirii prescripției.

În temeiul art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă B. S.A cu sediul în cu sediul în București, Bd. x.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că inculpatul A. a completat Adeverința de venit nr. x/20.02.2008, la solicitarea inculpatului C., pentru ca acesta din urmă să o depună la bancă, în vederea obținerii unui împrumut în valoare de 27.000 RON.

Astfel, judecătoria a constatat că inculpatul A. a semnat Adeverința de venit nr. x/20.02.2008, în calitate de director general, aspect ce rezultă din conținutul Raportului de constatare tehnico-științifică nr. x/20.11.2013, precum și din declarațiile constante de recunoaștere ale inculpatului A.

De asemenea, instanța de fond a reținut că inculpatul A. a consemnat pe această adeverință numele martorei D., la rubrica director economic, însă cercetările ulterioare au stabilit că semnătura nu aparține acesteia, aspect ce rezultă din Raportul de constatare tehnico-științifică nr. x/20.11.2013. Inculpatul A. a declarat că martora D. nu a semnat adeverința în prezența sa și nici nu a observat ca aceasta să desfășoare vreo activitate în numele S.C. E. S.R.L., ci s-a prezentat de câteva ori la sediu pentru a discuta cu soțul său, martorul F.. Cu ocazia audierii, martorii G., H., I., J. au declarat faptul că martora D. fie nu le este cunoscută, fie nu a efectuat vreo activitate în societate.

În ceea ce privește datele cunoscute de inculpatul A. cu privire la aspectele consemnate în adeverința de venit pe care a semnat-o și pentru care a fost trimis în judecată, instanța de fond a reținut că există un dubiu serios cu privire împrejurarea că acest inculpat ar fi cunoscut faptul că C. nu este angajatul/salariatul S.C. E. S.R.L.

În acest sens s-a reținut că, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, inculpatul A. a arătat că a completat acea adeverință la solicitarea lui C. și a lui F., bazându-se pe documentele contabile prezentate de către acesta din urmă. Inculpatul A. a afirmat în cursul urmăririi penale că a știut că C. nu a fost angajatul S.C. E. S.R.L., cât timp K. a fost asociatul unic și administratorul societății comerciale, arătând că după cesionarea societății către C., acesta a fost salariat al societății. Or, s-a observat că, la data la care inculpatul A. a semnat acea adeverință ce atesta faptul că C. este angajat al S.C. E. S.R.L. și are un venit lunar de 4531 RON (la data de 20.02.20008), C. era deja administratorul societății, căci acesta preluase societatea de la K. încă din martie 2007.

Audiați în cursul judecății, în calitatea de martori, F. și C. au susținut cele afirmate de inculpatul A., arătând că C. era angajatul societății comerciale la data la care a fost completată acea adeverință - toate documentele contabile ale societății, inclusiv contractele de muncă fiind în sarcina acestei firme de contabilitate.

Mai mult, s-a observată că martorul F. (audiat în ședința publică din 15.12.2016) a arătat că a dus mai multe documente la bancă pentru C., cunoscând că acesta a luat mai multe credite bancare, atât în nume personal, cât și în numele societății. În legătură cu adeverința falsificată, martorul a precizat că a dus la bancă dosarul pentru creditul de la L., precizând că "inițial C. eliberase o adeverință ce atesta că este salariatul societății E. S.R.L., dar pentru că tot el era și asociatul unic al societății, banca a spus că trebuie să semneze altcineva acea adeverință. Așa am hotărât ca acea adeverință să o semneze A. Prima dată, A. a refuzat să semneze acea adeverință, pentru că în locul unde trebuia să semneze apărea mențiunea director general. Ne-am întors la bancă să cerem alt formular, dar banca ne-a spus că nu are alt tipizat și să lucrăm pe acel tipizat care ne-a fost dat. (…) A doua oară după ce i-am dat aceste explicații, A. a fost de acord să semneze adeverința, folosind informațiile și datele care ne-au fost puse la dispoziție de firma de contabilitate".

De asemenea, martorul F. a mai afirmat că el a solicitat firmei de contabilitate contractul de muncă și celelalte documente pe baza cărora s-a completat adeverința. În cursul urmăririi penale, audiat în anul 2012, martorul F. nu a arătat nimic semnificativ cu privire la maniera în care a fost completată această adeverință.

Instanța de fond a reținut, în continuare, că aceleași afirmații au fost făcute și de C. (cu ocazia audierii sale în calitate de martor, în ședința publică din 15.12.2006), acesta precizând că avea încheiat contract de muncă cu S.C. E. S.R.L. din anul 2007, firma de contabilitate fiind cea care trebuia să se ocupe de înregistrarea contractului de muncă. C. a mai precizat că inculpatul A. îndeplinea funcția de manager în cadrul societății și se ocupa de relația firmei cu registrul comerțului, toate atribuțiile de angajator sau de verificare a resurselor umane fiind în sarcina sa. A arătat, de asemenea, că inculpatul A. a completat adeverința de venit pe baza statelor de plată primite de la firma de contabilitate, că inculpatul nu cunoștea situația financiar-contabilă reală a S.C. E. S.R.L. pentru că nici nu trebuia să o cunoască, acesta având alte atribuții în cadrul societății.

Așadar, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., instanța de fond a apreciat că, în cauză, nu există suficiente dovezi care să probeze aspectul intențional al complicității acestuia la fapta de înșelăciune săvârșită de C. împotriva persoanei vătămate L. Astfel, instanța de fond a constatat că pretinsul act de complicitate a inculpatului A. constă în completarea și semnarea unei adeverințe de venit în numele S.C. E. S.R.L., în favoarea lui C., adeverință ce a stat - alături de alte documente depuse de C. la bancă - la baza acordării unui credit către C., în valoare de 27.000 RON.

Prin urmare, având în vedere că nu există dovezi că inculpatul A. ar fi știut că C. nu este angajatul S.C. E. S.R.L. la data de 20.02.2008, când a semnat acea adeverință, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține că inculpatul l-ar fi ajutat cu știință pe C. să înșele pe funcționarii băncii cu ocazia obținerii unui credit în valoare de 27.000 RON.

Mai mult, instanța de fond a reținut că, în cauză, nu s-a conturat mobilul pretinselor acte infracționale ale inculpatului A., care ar fi fost motivul pentru care acest inculpat să fi atestat în fals că C. este angajatul societății, nerezultând ca acesta să primească vreun folos material sau beneficiu în schimbul acestui ajutor.

S-a mai arătat de către instanța de fond că dubiul în favoarea inculpatului A. este întărit și de împrejurarea că nu au fost descoperite acte financiare și juridice ale societății, deoarece după obținerea acestor credite C. a cesionat societatea martorei M., hotărându-se totodată revocarea inculpatului din funcția de administrator.

De altfel, în sentința judecătoriei s-a reținut că nici în rechizitoriu nu se indică probe care să dovedească intenția cu care a acționat inculpatul A., singura mențiune în creionarea acestei intenții fiind prezumția judiciară dedusă de procuror din natura relației strânse dintre inculpatul A. și K., relație care l-ar fi pus pe inculpat în postura de a cunoaște realitatea. Ca atare, instanța de fond a constatat că din dovezile administrate în cauză, în special din declarațiile martorilor, a rezultat că cei care conduceau în fapt societatea în perioada care s-a solicitat creditul de la L. au fost C. și F. și că acesta din urmă i-a solicitat inculpatului să semneze o adeverință de venit pentru C.

S-a mai reținut de către instanța de fond că, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, inculpatul A. a arătat împrejurările în care i-a cunoscut pe martorul F. și pe inculpata K., iar apoi pe C., precizând că el a lucrat în acea societate doar în relația cu Oficiul Registrului Comerțului, neîndeplinind alte activități.

De asemenea, s-a arătat că inculpatul A. a recunoscut completarea și semnarea Adeverinței de venit nr. x/20.02.2008, utilizată de C. la obținerea creditului de la L. S.A., precizând mereu că a cunoscut faptul că C. era angajatul societății, atunci când a semnat adeverința, având în față un stat de plată întocmit de firma de contabilitate ce ținea contabilitatea pentru S.C. E. S.R.L.

În ceea ce privește încadrarea în drept, instanța de fond, având în vedere succesiunea de legi în timp de la momentul săvârșirii faptei și până la judecarea acesteia, conform art. 5 C. pen., a analizat comparativ cele două legi, apreciind că legea mai favorabilă este legea veche, deoarece, deși legea nouă prevede limite mai reduse de pedeapsă pentru infracțiunea de înșelăciune, limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt mai reduse în legea veche, iar regimul juridic al altor instituții juridice incidente (precum prescripția răspunderii penale) este de asemenea mai favorabil.

Cu privire la fapta inculpatului A. - care, la data de 20.02.2008, a completat și a semnat Adeverința de venit nr. x/20.02.2008, în calitate de director general al S.C. E. S.R.L. ce conținea date nereale, adeverință folosită la data de 05.03.2008 de C. cu prilejul obținerii creditului personal de la L. (nr. x/05.03.2008, în valoare de 27.000 RON) - s-a arătat că aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la înșelăciune în convenții, prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. din 1969, căci faptei îi lipsește latura subiectivă, nefiind dovedită intenția inculpatului A., astfel cum s-a arătat anterior.

În esență, instanța de fond a constatat că există dubii serioase cu privire la existența vinovăției inculpatului, apreciind că nu există dovezi care să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a cunoscut caracterul fals al datelor consemnate în Adeverința nr. x/20.02.2008, iar pe cale de consecință nu este dovedită intenția sa în a-l ajuta pe C. în obținerea fără drept a unui credit bancar.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că fapta concretă săvârșită de inculpatul A. nu constituie infracțiune căci nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de complicitatea la înșelăciune.

Cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. 1969, faptă din data de 20.02.2008, instanța de fond a constatat intervenită prescripția răspunderii penale, căci potrivit art. 124 din C. pen. din 1969, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu încă jumătate. Cum termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 este de 5 ani, s-a constatat că, în cauză, cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, referitor la Adeverința de venit nr. x/20.02.2008, s-a prescris răspunderea penală a inculpatului A.

Procedând la soluționarea laturii civile a cauzei, instanța de fond a constatat că, potrivit adresei L. S.A. nr. x/19.04.2011, creanța rezultată din contractul de credit a fost cesionată către B. S.A. și ulterior către B., aceasta din urmă împuternicind B. S.R.L., în vederea recuperării prejudiciului.

De asemenea, s-a reținut că, prin Sentința penală nr. 720/27.04.2016 a Judecătoriei sectorului 5 București, s-a dispus obligarea lui C. la plata de despăgubiri către B. în cuantum de 41.722,46 RON, fiind totodată anulată Adeverința de venit nr. x/20.02.2008.

Față de aceste împrejurări, cu privire la inculpatul A., în temeiul art. 397 rap. la art. 25 C. proc. pen.., instanța de fond a lăsat nesoluționată acțiunea civilă alăturată procesului penal.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 București.

Prin Decizia nr. 204/A din 08.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 București împotriva Sentinței penale nr. 2895 din 28.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București, a fost desființată, în parte, sentința atacată și, în rejudecare:

În temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune.

În baza art. 65 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 67 - 68 C. pen. i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. pe o durată de 1 an în condițiile art. 68 lit. c) C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. i s-a impus condamnatului să execute următoarele obligații:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Fundației pentru promovarea sancțiunilor comunitare sau Agenției Naționale Antidrog - Centrul de asistență integrată (...) pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

A fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de supraveghere.

A fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare în fond.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apelul Parchetului au rămas în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 65 RON, a fost stabilit prin încheierea de ședință din 27.10.2017 și a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a constatat, în esență, că, deși inculpatul A. a susținut că nu avut cunoștință de fictivitatea datelor atestate de adeverința pe care a completat-o și semnat-o, din materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât și faza cercetării judecătorești, rezultă contrariul.

Astfel, s-a observat că, în contextul condamnării inculpatului C. și al realității financiar-contabile a societății S.C. E. S.R.L. astfel cum este atestată de evidențele publice, această societate a fost folosită în mod intenționat în scopul obținerii de credite bancare prin inducerea în eroare a unităților bancare cu ajutorului unor documente contabile falsificate.

În acest sens, s-a subliniat că din coroborarea elementelor probatorii indirecte cu declarațiile inculpatului date de-a lungul procedurii judiciare, dar și cu cele ale martorilor, rezultă dincolo de orice dubiu că inculpatul A. avea cunoștință de faptul că martorul C. nu avea contract de muncă și nici nu era remunerat, astfel că mențiunile adeverinței erau false, cu atât mai mult cu cât inculpatul A. nu deținea nici funcția de director general.

Un prim element probator indirect care a condus instanța la reținerea lipsei de sinceritate a inculpatului A. a fost reprezentat de faptul că, deși acesta a susținut că era director pe relația cu ORC, în cauză nu a fost administrată nicio dovadă scriptică în acest sens, respectiv contractul de muncă, inculpatul spunând că nu mai deține un astfel de înscris, în condițiile în care nu știa dacă acel contract de muncă al său a fost înregistrat în evidențele Inspectoratului teritorial de muncă, neputând nici să prezinte o fișă a postului, astfel încât realitatea atribuțiilor sale să poată fi verificată de organele judiciare; de altfel, atât declarațiile sale, cât și ale martorilor C. și F. cu privire la atribuțiile sale sunt lapidare, generice și neconcludente având, în mod evident, menirea de a induce în eroare organele judiciare cu privire la implicarea sa în activitatea infracțională.

Astfel, s-a constatat că nici inculpatul A. și nici martorii C. și F. nu au prezentat situații concrete, dovedite cu înscrisuri, în care inculpatul A. să fi desfășurat acele activități în relația cu ORC, cu excepția împuternicirii de la momentul cesiunii părților sociale către martorul C.

În contextul în care evidențele organelor fiscale ale statului român atestă că S.C. E. S.R.L., ulterior cesiunii părților sociale către martorul C., nu a desfășurat activitate economică nefiind înregistrări în acest sens, curtea de apel a reținut că susținerea inculpatului potrivit căreia desfășura activitate în relația cu Oficiul Comerțului este una fictivă menită să-l excludă din câmpul activității infracționale desfășurată.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere înscrisurile administrate în faza de urmărire penală din care rezultă că ulterior datei 05.03.2007, societatea E. S.R.L. nu a mai avut înregistrări contabile, declarațiile înaintate de administrațiile fiscale fiind aferente anului 2006. De asemenea, cum în evidențele ITM este înregistrat un singur contract de muncă și acela pe numele lui H., instanța de apel a constatat că activitatea economică a societății nu este dovedită. În declarația dată la urmărire penală, acest martor a precizat că fratele său, F., i-a solicitat să se angajeze în cadrul S.C. E. S.R.L., însă nu desfășurat niciun fel de activitate în cadrul acestei societăți și nici nu a fost remunerat, astfel că nu știe cine a ridicat banii sau dacă au fost ridicați banii menționați în statele de plată.

Or, din perspectiva acestei declarații, curtea de apel a apreciat declarația martorului F. ca lipsită de pertinență și concludență, întrucât în declarația dată în fața instanței de apel, acesta a arătat că fratele său a fost angajat pentru că avea nevoie de o adeverință, menționând că nu știa dacă activitatea acestuia a fost fictivă sau nu.

Așadar, s-a reținut că, în contextul în care motivul perfectării contractului a fost predeterminat, convenția este evident o formalitate în baza căreia H. nu putea obține vreo remunerație, intenția părților nefiind aceea de a da naștere unor raporturi de muncă reală. Ca atare, s-a considerat că, din această perspectivă, în depoziția martorului apare ca fiind lipsit de forță probatorie.

În continuare, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, înscrierea în evidența Inspectoratului teritorial de muncă nu are efect constitutiv de drepturi, raporturile de muncă luând naștere în condițiile art. 16 din Codul muncii, adică prin încheierea contractului în formă scrisă, însă astfel de mențiuni în contextul declarației angajatului, așa cum au fost redate anterior, fac dovada unei alte realități contrare celei învederate de inculpatul A., de care acesta nu era străin. În acest sens, s-a reținut că referirea la calitatea sa de director pe relația cu ORC este una fictivă în condițiile în care, dată fiind lipsa de activitate a firmei, acesta nu avea ce să înregistreze.

De altfel, s-a apreciat că schimbarea declarațiilor de către inculpatul A. vine în același context al mascării rolului său în cadrul structurii infracționale, al cărei scop era utilizarea societății a cărei situație financiar-contabilă era falsificată în scopul obținerii de credite bancare, această realitate fiind atestată de declarațiile inculpatului C. Astfel, fiind audiat în fața instanței de apel în calitate martor, C. a recunoscut că datele financiar-contabile erau prelucrate nu în raport cu realitatea financiar-contabilă a societății, ci cu cerințele băncii, astfel încât cererile de creditare să fie eligibile; în calitate de martor, C. a recunoscut că datele din statele de plată, precum și rulajele erau falsificate în acest scop.

Or, curtea de apel a reținut că scopul ilicit penal rezidă și în faptul că cesiunea părților sociale a operat în mod fictiv. Astfel, s-a observat că, potrivit înscrisurilor existente la dosar - un act adițional la actul constitutiv al S.C. E. S.R.L. și un contract de cesiune datat 05.11.2009 - C. ar fi cedat părțile sociale către martora M., fiind specificat că toate documentele financiare și juridice ale societății, ștampila, precum și toată arhiva au fost predate de către cedent către cesionar pe bază de proces-verbal de predare-primire.

Fiind audiată martora M., s-a constatat că este o persoană neșcolarizată care a declarat că nu a avut cunoștință că prin semnarea documentelor la notariat are loc o cesiune a S.C. E. S.R.L., inculpatul C. comunicându-i doar că are nevoie de un martor care să asiste la cesiunea societății, aspect cu care a fost de acord contra unei sume bani (100 RON). Martora M. a mai declarat că nu a primit vreun exemplar de pe documentele pe care le-a semnat la notariat și nici nu a primit de la vreo persoană documente juridice sau contabile care să fi aparținut S.C. E. S.R.L.

În acest context, s-a constatat că, raportat la competențele inculpatului A., acelea de a se ocupa de relația cu Oficiul Comerțului, conform propriei declarații, sigura activitate concretă în relația cu ORC a fost aceea de a o însoți pe numita K. la ORC.

Or, curtea de apel a reținut caracterul nereal al declarațiilor inculpatului A., apreciind că probatoriile anterior analizate fac dovada faptului că inculpatul avea cunoștință de întreg mecanismul infracțional, astfel că la momentul completării adeverinței acesta cunoștea fictivitatea datelor menționate. De altfel, s-a observat că, în declarația dată în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că adeverința a fost semnată fără a se fi verificat, în prealabil, vreo înregistrare contabilă, salariul fiind precizat în înscris așa cum a dictat inculpatul C.

Mai mult, chiar dacă inculpatul și-a modificat declarația în cursul cercetării judecătorești, menționând că i s-ar fi prezentat documente contabile, curtea de apel a reținut că o astfel de revenire în contextul lipsei oricărei explicații plauzibile nu poate fi apreciată ca fiind conformă adevărului.

Față de toate aceste considerente, instanța de apel a constatat că fapta inculpatului A., care, arogându-și calitatea de director general, a completat și semnat adeverința de venit în numele S.C. E. S.R.L., în favoarea lui C., adeverință ce a stat - alături de alte documente depuse de C. la bancă - la baza acordării unui credit către C., în valoare de 27.000 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Curtea de Apel București a reținut că materialul probator analizat anterior face dovada laturii subiective, inculpatul acționând, în calitate de complice, cu forma de vinovăție prevăzută de lege, respectiv intenție calificată prin scopul de a obține pentru altul un folos material injust, în sensul că este obținut pe nedrept un folos la care făptuitorul nu este îndreptățit.

Făcând aplicarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la disp. art. 74 C. pen., curtea de apel a apreciat că o pedeapsă cu închisoarea de 6 luni asigură împlinirea scopului și funcțiilor pedepsei.

În acest sens, s-a reținut că au fost valorificate împrejurările și modul de comitere al infracțiunii, inculpatul fiind implicat într-o singură activitate infracțională, anume întocmirea unei singure adeverințe, precum și mijloacele folosite care au putut fi eficiente și ca urmare a lipsei de vigilență a funcționarilor bancari, starea de pericol creată, gravitatea rezultatului produs - părțile civile nesolicitând obligarea acestui inculpat la repararea pagubei - motivul săvârșirii, respectiv obținerea de credite bancare, faptul că inculpatul, deși nu a recunoscut săvârșirea faptei, nu are antecedente penale, este integrat social, este căsătorit, fiind absolvent de studii medii.

Toate aceste elemente apreciate în contextul datei la care a fost săvârșită fapta, respectiv anul 2008, dar și a lipsei oricărei alte implicări ulterioare în activități ilicite, au fost reținute de instanța de apel ca argumente care dovedesc că inculpatul a conștientizat pericolul social al faptelor sale, atât din perspectiva valorilor sociale ocrotite, cât și din perspectiva limitărilor care ar putea să-i afecteze drepturile sale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea și s-a apreciat că prezintă garanții suficiente astfel încât restructurarea comportamentală să poată fi efectivă și fără executarea pedepsei în regim de detenție.

Cum trecerea timpului a estompat rezonanța antisocială a faptei, Curtea de Apel București a considerat că o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere pe o durată de 2 ani este aptă să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate, dar și să genereze schimbările comportamentale în mentalul inculpatului, acesta prezentând garanții de îndreptare.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de apel a reținut, astfel cum atestă înscrisul depus la dosar fond, că S.C. B. S.R.L. nu s-a constituit parte civilă și împotriva inculpatului A., pretențiile sale fiind formulate exclusiv împotriva lui C.

Or, având în vedere că, prin Sentința penală nr. 720/30.03.2016, latura civilă a fost disjunsă, curtea de apel a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, la data de 24 mai 2018.

În cererea de recurs în casație, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen.

În esență, a susținut că instanța de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă în afara limitelor prevăzute de lege. Astfel, Parchetul a arătat că instanța de apel a dispus, în temeiul art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune.

Or, potrivit art. 244 alin. (2) C. pen., înșelăciunea săvârșită prin mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

De asemenea, Parchetul a susținut că, în hotărârea atacată, Curtea de Apel a reținut că fapta inculpatului A. - care arogându-și calitatea de director general a completat și semnat adeverința de venit în numele S.C. E. S.R.L., în favoarea lui C., adeverință ce a stat - alături de alte documente depuse de C. la bancă - la baza acordării unui credit către C., în valoare de 27.000 RON - întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. Totodată, s-a constatat că inculpatul a avut cunoștință de întreg mecanismul infracțional, astfel că, la momentul completării adeverinței, acesta cunoștea fictivitatea datelor menționate, acționând cu intenție calificată prin scop, respectiv obținerea pentru altul a unui folos material injust.

Așadar, Parchetul a apreciat că, raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, care se circumscrie încadrării juridice prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., pedeapsa de 6 luni aplicată este sub limita minimă de un an, în condițiile în care nu s-au reținut cauze de atenuare care să fi condus la reducerea limitelor de pedeapsă.

Prin urmare, s-a solicitat ca instanța de recurs să dispună aplicarea unei pedepse în limite legale și menținerea modalității de executare.

În plus, s-a menționat că, în ceea ce privește prescripția răspunderii penale sub aspectul infracțiunii de înșelăciune, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. cu referire la art. 155 C. pen., termenul de prescripție s-ar fi împlinit pe data de 14.03.2018. Or, prezenta cauză a fost soluționată cu caracter definitiv la data de 08.02.2018, înainte de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. Prin urmare, la momentul rămânerii definitive a hotărârii, cursul termenului de prescripție penală s-a suspendat potrivit dispozițiilor art. 156 C. pen. întrucât a intervenit o hotărâre definitivă.

Mai mult, s-a precizat că admiterea în principiu a recursului în casație (ca de altfel și a revizuirii sau a contestație în anulare) nu conduce la reluarea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, hotărârea pronunțată de instanța de apel păstrându-și caracterul definitiv până la momentul casării hotărârii potrivit art. 448 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente s-a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 204 din data de 08.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în Dosarul nr. x/2016 privind pe inculpatul A. și, în rejudecare, aplicarea unei pedepse în limite legale.

Prin încheierea din 02 octombrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 și s-a trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casație.

Pentru a pronunța această încheiere, Înalta Curte a reținut că decizia recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.

De asemenea, în ceea ce privește cerințele de formă, s-a constatat că recursul în casație este formulat în scris și cuprinde numele și prenumele procurorului care a formulat recursul în casație, organul judiciar din care acesta face parte, hotărârea care se atacă, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Totodată, referitor la condiția de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a observat că, în cuprinsul cererii, a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar aspectele invocate de Parchet se circumscriu, formal, cazului de casare invocat.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută în hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că "aplicarea unei pedepse inferioare minimului special prevăzut în norma de incriminare, în condițiile în care instanța nu a reținut circumstanțe atenuante sau incidența unei cauze de reducere a pedepsei, se încadrează în cazul de recurs în casație reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul C. proc. pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege" (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 246/RC din 13 octombrie 2014, publicată, www.x.ro).

De asemenea, s-a reținut că "art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză" (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017, publicată, www.x.ro).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte va analiza legalitatea pedepsei aplicate inculpatului prin raportare la încadrarea juridică dată faptei, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea recurată.

Raportând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că susținerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București vizează, în esență, nelegalitatea regimului sancționator aplicat inculpatului A.

Astfel, se observă că, potrivit art. 244 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Alin. (2) al art. 244 C. pen., prevede că înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

De asemenea, conform art. 49 C. pen., complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, la stabilirea pedepsei ținându-se seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 74. Așadar, limitele de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare sunt aceleași atât pentru autor, cât și pentru complice.

În cauză, se constată că instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în varianta agravată prevăzută de alin. (2) al art. 244 C. pen. Or, în condițiile în care instanța de apel nu a reținut circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului sau existența vreunei cauze de reducere a pedepsei, minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de înșelăciune în varianta agravată este, așa cum s-a menționat anterior, de un an închisoare. Prin urmare, pedeapsa aplicată de instanța de apel, de 6 luni închisoare, este nelegală.

În ceea ce privește înlăturarea nelegalității constatate cu privire la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, în acord cu jurisprudența constantă a instanței supreme (Deciziile nr. 150/RC din 4 aprilie 2017, nr. 333/RC din 10 octombrie 2018, nr. 302/RC din 27 septembrie 2018, nr. 212/RC din 11 iunie 2018 - publicate, www.x.ro), Înalta Curte reține că sunt aplicabile dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., nelegalitatea putând fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanța învestită cu soluționarea recursului în casație, deoarece nu implică chestiuni de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei și a modului de executare a acesteia.

Astfel, din motivarea instanței de apel rezultă în mod clar că aceasta și-a orientat pedeapsa către minimul prevăzut de lege, în acest sens reținând următoarele:

"Făcând aplicarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la disp. art. 74 C. pen., Curtea apreciază că o pedeapsă cu închisoarea de 6 luni asigură împlinirea scopului și funcțiilor pedepsei.

În acest sens au fost valorificate împrejurările și modul de comitere al infracțiunii, inculpatul fiind implicat într-o singură activitate infracțională, anume întocmirea unei singure adeverințe, precum și mijloacele folosite care au putut fi eficiente și ca urmare a lipsei de vigilență a funcționarilor bancari, starea de pericol creată, gravitatea rezultatului produs - părțile civile nesolicitând obligarea acestui inculpat la repararea pagubei - motivul săvârșirii, respectiv obținerea de credite bancare, faptul că inculpatul, deși nu a recunoscut săvârșirea faptei, nu are antecedente penale, este integrat social, este căsătorit fiind absolvent de studii medii.

Toate aceste elemente apreciate în contextul datei faptei respectiv anul 2008, dar și a lipsei oricărei alte implicări ulterioare în activități ilicite, sunt argumente care dovedesc că inculpatul a conștientizat pericolul social al faptelor sale, atât din perspectiva valorilor sociale ocrotite, cât și din perspectiva limitărilor care ar putea să-i afecteze drepturile sale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea și prezintă garanții suficiente astfel încât restructurarea comportamentală să poată fi efectivă și fără executarea pedepsei în regim de detenție.

Cum trecerea timpului a estompat rezonanța antisocială a faptei, Curtea apreciază că o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere pe o durată de 2 ani este aptă să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate, dar și să genereze schimbările comportamentale în mentalul inculpatului, acesta prezentând garanții de îndreptare."

De asemenea, trebuie menționat că aceste considerente ale instanței de apel sunt clare, justificând, în raport de dispozițiile art. 74 C. pen., aplicarea unei pedepse orientată spre minimul special și nu reprezintă circumstanțe atenuante reținute în favoarea inculpatului A., astfel cum a susținut apărarea recurentului. De altfel, analiza susținerilor în prezentul recurs în casație se circumscrie limitelor stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 02 octombrie 2018 și vizează exclusiv nelegalitatea pedepsei stabilită de către instanța de apel, în raport de dispozițiile legale aplicabile, reținute de aceeași instanță.

În continuare, Înalta Curte subliniază că și susținerile Ministerului Public formulate în recursul în casație au fost în sensul aplicării unei pedepse egale cu minimul prevăzut de lege, respectiv de 1 an închisoare.

Prin urmare, având în vedere că nu se solicită, prin recursul în casație formulat de Ministerul Public, o nouă individualizare a pedepsei, ci să se restabilească sancțiunea în limite legale, Înalta Curte, înlăturând greșita aplicare a legii, va readuce pedeapsa în limitele prevăzute de lege, aplicând pedeapsa egală cu minimul special, cu menținerea modalității de executare a acesteia.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2) lit. a) teza finală C. proc. pen., va admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A., va casa, în parte, decizia penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A. și, rejudecând în aceste limite:

Va majora cuantumul pedepsei aplicate inculpatului A. în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune, de la 6 luni închisoare la 1 an închisoare.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate, inclusiv menținerea suspendării sub supraveghere a pedepsei.

Va dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinței penale nr. 2895 din data de 28.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, și emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, privind pe inculpatul A.

Casează, în parte, decizia penală recurată, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A. și, rejudecând în aceste limite:

Majorează cuantumul pedepsei aplicate inculpatului A. în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune, de la 6 luni închisoare la 1 an închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate, inclusiv menținerea suspendării sub supraveghere a pedepsei.

Dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinței penale nr. 2895 din data de 28.12.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 204/A din 08 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, și dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN