ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2012

Ședința publică de la 21 februarie 2012 Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2445/2011 din 22 iunie 2011 a admis recursurile declarate de reclamanții M.C.G. și M.V. și de pârâta SC C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 535 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a fost casată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În argumentarea acestei decizii instanța de recurs a apreciat, în esență, că instanța de apel trebuia să administreze probe noi referitoare la autorizația de construire pentru lucrările dispuse a fi efectuate prin decizia nr. 148/2008, în raport de care să stabilească dacă pârâta are vreo culpă în neexecutarea deciziei, după care să se calculeze sau nu penalități de întârziere.

Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare contestatorii M.C.G. și M.V., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În susținerea motivului de contestație indicat, contestatorii au arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. în ceea ce privește încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1201 C. civ. ce reglementează autoritatea de lucru judecat. Totodată contestatorii au susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat în nici un fel asupra încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor cuprinse în art. 1479 și art. 1483 C. civ., art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, art. 17 și art. 29 din Legea nr. 10/1995 și în Regulamentul din 14 iunie 1994, care stabilesc obligația unitară a antreprenorului de executare și predare a lucrărilor contractate.

Contestatorii susțin că în recurs au invocat puterea de lucru judecat atât în ceea ce privește situația de fapt, cât și în ceea ce privește dezlegarea în drept dată de hotărârile judecătorești: decizia comercială irevocabilă nr. 148 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sentința comercială irevocabilă nr. 8925 din 9 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, decizia civilă irevocabilă nr. 369 R din 19 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Totodată, susțin contestatorii, în ciuda faptului că au invocat puterea de lucru judecat a sentinței comerciale irevocabile nr. 8925 din 9 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în ceea ce privește modalitatea de calcul al penalităților de întârziere, Înalta Curte, la alin. (5) pagina 13 reține în mod indirect că această hotărâre judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat în privința penalităților datorate de SC C. SA pentru perioada august 2006-august 2007. Contestatorii susțin că instanța de recurs a reținut în mod greșit că instanța de apel „trebuia să verifice dacă pentru aceste lucrări reclamanții au obținut autorizație de construire valabilă (…)”, atât timp cât s-a stabilit cu putere de lucru judecat că obligația de obținere a autorizației de construire incubă pârâtei SC C. SA.

Astfel, contestatorii consideră că aceste constatări nu pot fi încadrate în categoria erorilor de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale, ci strict erori materiale, atât timp cât aspectele sesizate se desprind în mod evident din analiza tuturor hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei. Pentru aceste motive contestatorii au solicitat admiterea contestației în anulare și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de recurs. Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente : Temeiul contestației este art. 318 C. proc. civ. potrivit căruia: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificarea sau de casare”.

Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurenți (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. ), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. Omisiunea cercetării unuia dintre motivele de casare poate fi invocată pe calea contestației în anulare speciale doar în ipoteza admiterii recursului numai în parte nu și atunci când recursul a fost admis integral, astfel cum este în prezenta cauză. În realitate, contestatorii nu au avut în vedere faptul că se află într-o cale extraordinară de atac și că motivele pentru exercitarea acesteia sunt de strictă interpretare.

Astfel, omisiunea cercetării unui motiv de casare nu poate viza argumentele de fapt și de drept pe care partea le-a invocat în sprijinul motivelor de casare. Din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța analizând motivele invocate a apreciat că instanța de apel trebuie să administreze noi probe pentru soluționarea legală a cauzei formulându-se recomandări ce ar trebui avute în vedere la rejudecarea cauzei. Nici invocarea excepției autorității de lucru judecat în raport de hotărârile citate, în sprijinul aceluiași motiv privind omisiunea de a se pronunța pe un motiv de recurs, nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât cauza nu a fost analizată pe fond ci a fost trimisă spre rejudecare.

Nemulțumirea contestatorilor privind modul în care a fost motivată decizia contestată, nu poate duce la deschiderea contestației în anulare. Analiza susținerilor privind existența unei „greșeli materiale” presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod necesar la pronunțarea unei soluții eronate, ceea ce nu este cazul în speță. Întreaga argumentare duce cu evidență la concluzia că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a situației de fapt și a probelor despre care se afirmă că au fost interpretate greșit. Or, această cale de atac – contestația în anulare – tinde la anularea unei hotărâri pronunțată în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

În consecință, Înalta Curte, constată că elementele cerute de art. 318 C. proc. civ. nu se regăsesc în cauză contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii M.C.G. și M.V. împotriva deciziei nr. 2445/2011 din 22 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Obligă contestatorii, în solidar, la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.