ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1611/2016

Decizia nr. 1611/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 24 august 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 51,64 euro pe zi de întârziere, în lei, la cursul de schimb euro/leu comunicat de B.N.R. din ziua plății, începând cu data de 24 august 2006 și până la îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 și reținute în dispozitivul deciziei comerciale irevocabile nr. 148 din 7 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 3116 din 12 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., a fost obligată pârâta la plata sumei de 12.430,82 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la momentul plății, reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 24.08.2006-21.08.2009, precum și la plata penalităților de întârziere, calculate potrivit art. 8.1 din contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003, în continuare de la data de 21.08.2009 și până la împlinirea următoarelor obligații: turnarea betonului marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi, realizarea scării de acces în construcție și realizarea jardinierelor pentru terasă, la imobilul din București, sector 1.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în conformitate cu concluziile exprimate în cadrul raportului de expertiză contabilă, efectuat în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, opozabil reclamanților, valoarea lucrărilor neexecutate de pârâtă, astfel cum au fost reținute în considerentele deciziei Curții de Apel, se ridică la suma de 9.566 euro fără TVA, respectiv 11.383,54 euro, inclusiv TVA.

În ceea ce privește clauza penală de care se prevalează reclamanții prin acțiune, s-a reținut că aceasta se referă la perceperea unor penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la „valoarea obligației neexecutate” și nu la valoarea contractului, și în consecință, calculul corect al penalităților aferent perioadei 24 august 2006-21 august 2009 a fost efectuat de instanță prin aplicarea următoarei formule: 11.383,54 euro x 0,1% x 1092 zile de întârziere = 12.430,82 euro.

În opinia primei instanțe, s-a apreciat că decizia Curții de Apel București nr. 148 din 7 aprilie 2008 nu poate fi invocată ca având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, referitor la modalitatea de calcul a penalităților, având în vedere că instanța de apel nu a oferit o interpretare a clauzei penale inserate în cuprinsul art. 8.1 din contract, în sensul că aceasta s-ar aplica la întreaga valoare a contractului și nu la valoarea obligației neexecutate, reținând numai că pârâta nu a contestat suma solicitată de partea adversă în cuantum de 5.000 euro și modul de calcul al acesteia.

S-a mai reținut că prezumția autorității de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ. operează însă, cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, prin decizia menționată stabilindu-se neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale referitoare la executarea lucrărilor de construcții, cele reținute de instanța de fond, precum și cele suplimentar relevate de instanța de apel, iar societatea pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii acestor obligații, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. până la momentul pronunțării sentinței.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta SC C. SA, iar prin decizia comercială nr. 535 din 9 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondate, apelurile.

Împotriva deciziei sus-menționate, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta, iar, prin decizia nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, secția comercială, au fost admise recursurile declarate de reclamanții A. și B. și pârâta SC C. SA, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestei soluții, Înalta Curte a avut în vedere că din analiza art. 8.1 din contractul de antrepriză rezultă în mod neechivoc că pentru neîndeplinirea obligațiilor partea în culpă va achita majorări de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, aplicate la valoarea obligației neexecutate.

În consecință, calculul penalităților s-a apreciat că se raportează la valoarea obligației neexecutate, cu precizarea că pentru penalități obligația neexecutată se referă, la cazul în speță, la contravaloarea lucrărilor care mai trebuiau executate, în raport de probatoriile administrate în cauză.

Astfel fiind, susținerile reclamanților privind aplicarea penalităților la valoarea întregului contract și nu la valoarea lucrărilor rămase de executat s-au apreciat a fi nu numai nefondate, ci și pro cauza deoarece reclamanții nu contestă că majoritatea lucrărilor au fost efectuate și că penalitățile au fost acordate ca urmare a unei compensări, ci afirmă speculativ doar că s-au acordat penalități și că nu s-a întocmit proces-verbal de recepție finală.

S-a mai constatat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privind limitarea de către prima instanță a lucrărilor neexecutate de SC C. SA, în sensul că sentința de la fond limitează aceste lucrări la cele menționate în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148/2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, deși în acest dispozitiv se precizează că aceste lucrări trebuie adăugate celor contractate și neexecutate, precizate în dispozitivul sentinței comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Or, fiind sesizată cu acest motiv, Înalta Curte a constatat că instanța de apel avea obligația să-l analizeze și să motiveze admiterea sau respingerea lui, însă în considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel nu face vorbire de acest motiv și nici nu se pronunță cu privire la el.

Înalta Curte a mai constatat că în mod nelegal instanța de apel a considerat că pârâta nu a executat în mod culpabil dispozițiile deciziei nr. 148/2008 și în consecință datorează penalități de întârziere, deoarece chiar în același paragraf Curtea reține că potrivit Legii nr. 50/1991 executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire valabilă, care se eliberează la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil, adică la solicitarea reclamanților iar potrivit art. 5.1 din contractul de antrepriză, beneficiarul avea obligația să obțină toate autorizațiile și avizele prevăzute în legislația în vigoare (autorizația de construire pentru lucrările de bază și organizarea de șantier, certificatul de urbanism etc.).

Ca urmare, Înalta curte a constatat că trebuia stabilit, în cazul în care autorizația era valabilă, la ce dată a fost predată pârâtei, care în această situație era obligată să execute lucrările precitate, iar după administrarea acestor probatorii, instanța de apel trebuia să oblige pe pârâtă la plata penalităților dacă rezulta culpa acesteia în neexecutarea lucrărilor.

În sfârșit, Înalta Curte a arătat că tot referitor la plata penalităților, instanța de apel trebuie să aibă în vedere perioada pentru care se acordă penalități deoarece prin sentința civilă nr. 8925/2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, definitivă și irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 100.575,86 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 24 august 2004 - 24 august 2007, iar ulterior prin sentința comercială nr. 3116/2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.430,82 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 24 august 2006 - 21 august 2009, ceea ce înseamnă că pe perioada august 2006 - august 2007 pârâta a fost obligată de două ori la plata penalităților de întârziere, evident în mod nelegal.

În rejudecare, la termenul de judecată din data de 1.11.2011, apelanta-pârâtă a depus note scrise prin care, subsecvent admiterii apelului său, a solicitat întoarcerea executării conform art. 4041 și art. 4042 C. proc. civ. cu privire la sumele achitate în plus cu titlu de penalități, arătând totodată că prin procesul-verbal întocmit la data de 11.08.2011 în dosarul de executare nr. 513/2009 al B.E.J.A. D., s-a constatat executat titlul executoriu reprezentat de decizia comercială nr. 148 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel București.

Prin aceleași note scrise, apelanta-pârâtă a invocat ca motiv suplimentar de apel și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind calcularea și aplicarea penalităților de întârziere cu privire la cele trei lucrări menționate în dispozitivul deciziei nr. 148/2008 (turnarea betonului marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi, realizarea scării de acces în construcție și realizarea jardinierelor pentru terasă).

În susținere, apelanta-pârâtă a invocat prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 405 C. proc. civ. și față de faptul că sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a fost comunicată creditoarei la data de 03.06.2007 și că reclamanții au solicitat B.E.J.A. D. emiterea somației privind executarea celor trei lucrări de construcție individualizate prin hotărâre după împlinirea termenului de prescripție, reiese că începând din data de 4.06.2010 dreptul reclamanților de a solicita executarea celor trei lucrări și calcularea penalităților de întârziere s-a prescris.

De asemenea, la termenul din data de 11.12.2012, apelanta-pârâtă a invocat în scris și oral o serie de motive suplimentare de apel, și anume: excepția autorității de lucru judecat și excepția puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1581 din 8 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și excepția neexecutării contractului, pentru motivele arătate în cererea de completare a motivelor de apel.

Prin decizia civilă nr. 44 din 5 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul reclamanților și s-a admis apelul formulat de pârâtă, a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.229,95 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății, sumă reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 24.08.2007-11.08.2011.

De asemenea, s-a dispus întoarcerea executării și au fost obligați apelanții-reclamanți la restituirea către apelanta-pârâtă a sumei de 15.468,37 euro.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în ceea ce privește apelul reclamanților următoarele:

În ceea ce privește motivul de apel prin care reclamanții au susținut că penalitățile de întârziere trebuie calculate la valoarea obligației neexecutate de către pârâtă (respectiv la suma de 43.400 euro, aceasta fiind valoarea totală a contractului și deci a obligației neexecutate), iar nu la valoarea lucrărilor rămase de executat, s-a constatat că a fost tranșat irevocabil prin decizia de casare nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, secția comercială, în Dosarul nr. x/3/2009.

S-a reținut că prin această decizie, instanța de recurs a statuat că penalitățile de întârziere stabilite de art. 8.1 din contractul de antrepriză se raportează la valoarea obligației neexecutate, și anume la contravaloarea lucrărilor care mai trebuiau executate, în raport de probatoriile administrate în cauză, iar nu la valoarea totală a contractului de 43.400 euro.

De asemenea, cât privește critica privind faptul că în mod greșit sentința atacată limitează lucrările neexecutate de către SC C. SA numai la cele individualizate în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148 din 07 aprilie 2008, în condițiile în care acestea trebuia adăugate lucrărilor contractate și neexecutate reținute prin dispozitivul sentinței comerciale nr. 5641/2007 pronunțată de Tribunalul București, problemă care a fost antamată de altfel și de apelanta pârâtă prin apelul său, s-au constatat următoarele:

Prima instanță a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum de 51,64 euro pe zi de întârziere, începând cu data de 24 august 2006 și până la îndeplinirea exactă a obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 și reținute în dispozitivul deciziei comerciale irevocabile nr. 148 din 7 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2006, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a constatat însă că prin decizia nr. 148/2008 s-a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C. SA împotriva sentinței comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta C. SA să execute la imobilul reclamantei și următoarele lucrări contractate și neexecutate: turnare beton marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi, realizarea scării de acces în construcție și realizarea jardinierelor pentru terasă.

Astfel, s-a apreciat că, față de faptul că în petitul cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanța în prezenta cauză reclamanții au făcut referire strict la lucrările reținute în dispozitivul deciziei nr. 148/2008, nicăieri în cuprinsul acțiunii nefăcând o minimă referire și la cele menționate în dispozitivul sentinței nr. 5641/2007, reiese că obiectul cererii a privit strict penalitățile datorate ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligației de turnare beton marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi, realizare a scării de acces în construcție și realizarea jardinierelor pentru terasă, doar acestea fiind cele reținute în dispozitivul deciziei nr. 148/2008.

Față de cele de mai sus, s-a apreciat că în mod nefondat au susținut apelanții-reclamanți că trebuie avute în vedere și lucrările neexecutate reținute în dispozitivul sentinței comerciale nr. 5641/2007, câtă vreme o asemenea solicitare este contrară prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzic formularea unor cereri noi direct în apel.

Cât privește apelul formulat de apelanta-pârâtă, s-a apreciat că acesta este fondat pentru următoarele motive:

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată prima instanță, ce a privit strict penalitățile datorate ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligației de turnare beton marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi, realizare a scării de acces în construcție și realizarea jardinierelor pentru terasă, s-a constatat că în mod greșit prima instanță a calculat penalitățile datorate de pârâtă prin raportare la suma de 9.566 euro fără TVA, respectiv 11.383,54 euro, inclusiv TVA, reprezentând valoarea lucrărilor neexecutate de pârâtă, reținută în concluziile exprimate în cadrul raportului de expertiză contabilă, efectuat în Dosarul nr. x/3/2006, criticile apelantei-pârâte cu privire la acest aspect fiind fondate.

Examinând acest raport de expertiză și anexele sale, s-a constatat că suma de 9.566 euro fără TVA reprezentând valoarea lucrărilor neexecutate a fost stabilită de expert prin raportare la toate lucrările neexecutate și la cele executate sub cantitățile din contract, astfel că suma reprezentând valoarea celor trei lucrări menționate în dispozitivul deciziei nr. 148/2008 este în realitate mult mai mică.

Astfel, constatând că expertul a stabilit că valoarea lucrărilor neexecutate (între acestea fiind incluse și jardinierele și scara principală) este de 1.500 euro, prin scăderea din această sumă a c/val. lucrărilor neexecutate și care nu sunt menționate în dispozitivul deciziei nr. 148/2008, în condițiile în care aceste din urmă valori sunt menționate în anexa la raport de la dosar tribunal, (1.500 euro - 385 - 378 - 330 = 407 euro), s-a ajuns la concluzia că valoarea lucrărilor neexecutate privind jardinierele și scara principală este de 407 euro.

Cât privește cea de-a treia obligație neexecutată, turnare beton marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi, s-a reținut că din aceeași anexă la raportul de expertiză reiese că valoarea sa este de 305 euro, concluzia fiind că valoarea lucrărilor neexecutate reținute în dispozitivul deciziei nr. 148/2008 este de 712 euro (407 euro + 305 euro = 712 euro), la această sumă trebuind a fi calculate penalitățile de întârziere.

În consecință, s-a constatat că intimata pârâtă datorează penalități de 0,1% pe zi de întârziere aferente sumei de 712 euro + TVA = 847,28 euro (iar nu aferente sumei de 9.566 euro + TVA cum a reținut prima instanță), respectiv 0,85 euro pe zi.

Cu privire la susținerile apelantei pârâte în sensul că obligația de turnare a betonului marca B250 în planșeu, grinzi și stâlpi în fapt a fost realizată integral, doar matematic expertul constatând că față de cantitățile din contract s-a turnat mai puțin beton cu 4,70 metri cubi, precum și că jardinierele și scara principală nu reprezintă lucrări contractate prin contractul de antrepriză încheiat între părți, astfel că nu datorează penalități de întârziere, s-au apreciat a fi nefondate.

S-a reținut că prin decizia nr. 148/2008 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că SC C. SA avea obligația contractuală de a executa aceste lucrări și că în mod culpabil nu le-a executat, astfel că susținerile apelantei-pârâte nu au fost primite, întrucât pun în discuție puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce nu este posibil.

De asemenea, s-a constatat că, astfel cum s-a reținut și prin decizia de casare, prin sentința civilă nr. 8925/2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, definitivă și irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 100.575,86 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 24 august 2004 - 24 august 2007, iar ulterior prin sentința comercială nr. 3116/2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și care face obiectul prezentului apel, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.430,82 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 24 august 2006 - 21 august 2009.

Ca urmare, s-a constatat că sentința atacată este nelegală sub aspectul obligării pârâtei la penalități pentru o perioadă (august 2006 - august 2007) pentru care deja fusese obligată printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel că în prezenta cauză pârâta nu poate fi obligată la penalități de întârziere decât începând cu data de 24.08.2007.

S-a mai reținut, față de cele învederate de apelanta-pârâtă și de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, că prin procesul-verbal întocmit la data de 11.08.2011 în dosarul de executare nr. x/2009 al B.E.J.A. D. s-a constatat executat titlul executoriu decizia comercială nr. 148 din 07 aprilie 2008 a Curții de Apel București, reținându-se îndeplinirea de către SC C. SA a obligației principale de executare a tuturor celor trei lucrări menționate în titlul executoriu, aspect față de care reiese că data limită până la care pot fi calculate penalitățile de întârziere (clauza penală având caracter accesoriu) este tot de 11.08.2011.

Față de cele de mai sus, s-a constatat că pârâta datorează penalitățile de 0,85 euro pe zi de întârziere pentru perioada 24.08.2007-11.08.2011 (1.447 zile), adică în total 1.229,95 euro (0,85 x 1447 = 1.229,95 euro).

Referitor la susținerile în sensul că ar fi intervenit prescripția dreptului material la acțiune privind calcularea și aplicarea penalităților de întârziere pentru cele trei lucrări, s-a constatat că pârâta face confuzie între prescripția dreptului material la acțiune și prescripția dreptului de a cere executarea silită, întrucât invocă prescripția dreptului material la acțiune în baza unor texte legale care privesc prescripția dreptului de a solicita executarea silită.

Față de acest aspect, având în vedere și că în prezenta cauză instanța a fost sesizată cu o acțiune de sine-stătătoare prin care se urmărește soluționarea cauzei pe fond, iar nu o chestiune referitoare la executarea silită, s-a apreciat că excepția prescripției nu este întemeiată.

Totodată, s-a reținut că pârâta a fost obligată la executarea acestor lucrări printr-o hotărâre judecătorească (decizia nr. 148) pronunțată la data de 07.04.2008 și că față de data formulării cererii de chemare în judecată prin care s-au solicitat penalități pentru neexecutarea acestor lucrări (31.08.2009) este evident că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Referitor la excepția prematurității acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., s-a constatat că această excepție nu a fost invocată pentru prima dată în fața primei instanțe, astfel că orice eventuală neregularitate s-a acoperit, deoarece excepția nu este de ordine publică.

Mai mult, s-a reținut că între părți, anterior formulării cererii de chemare în judecată formulate în prezenta cauză, a mai existat un alt litigiu (Dosarul nr. x/3/2007 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8925/2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială), prin care reclamanții de asemenea au solicitat penalități de întârziere pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de antrepriză, astfel că SC C. SA în nici un caz nu poate susține că nu a avut cunoștință despre pretențiile invocate de părțile adverse și temeiul acestora.

Totodată, excepția de neexecutare invocată de apelanta pârâtă s-a apreciat a fi neîntemeiată, deoarece prin decizia nr. 148/2008 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că SC C. SA avea obligația contractuală de a executa cele trei lucrări și a fost obligată la efectuarea acestora, astfel că pe cale de consecință câtă vreme în privința obligației principale nu se mai poate invoca excepția de neexecutare, decizia nr. 148/2008 fiind deja irevocabilă, aceeași concluzie trebuie reținută și în privința celei accesorii (clauza penală).

De asemenea, s-a reținut că în mod nefondat s-a susținut de către apelanta-pârâtă că nu a fost în măsură să își îndeplinească obligațiile întrucât autorizația inițială din 2003 expirase, astfel că era necesară obținerea de către reclamanți a unei noi autorizații care să includă și lucrările respective, că o a doua autorizație a fost eliberată abia în 2009 și că nu i s-ar fi predat documentația aferentă acesteia, aspecte care au fost invocate de altfel și în susținerea motivelor de apel prin care s-a invocat autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1581 din 08 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

S-a reținut că prin contractul de antrepriză încheiat între părți, pârâta s-a obligat să realizeze structura de rezistență la imobil, conform documentației de execuție faza DDE elaborate de proiectant și puse la dispoziție de către beneficiar (aferente autorizației din 2003) și că avea obligația de finalizare a acestora în termen de 4 luni de la data predării - primirii amplasamentului și achitării avansului inițial, or, câtă vreme pârâta avea obligația contractuală de a realiza cele 3 lucrări la care se face referire în dispozitivul deciziei nr. 148 din 07 aprilie 2008, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin această hotărâre, faptul că a lăsat să se împlinească termenul contractual fără a-și executa obligația de executare și a acestor 3 lucrări, îi este imputabil în exclusivitate.

Față de cele reținute, s-a respins apelul reclamanților și admițând apelul formulat de pârâtă, s-a schimbat sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.229,95 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății, sumă reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 24.08.2007-11.08.2011.

Referitor la cererea de întoarcere a executării, s-a constatat că prin procesul-verbal din data de 30.09.2010 încheiat în dosarul de executare nr. x/2010 al B.E.J.A. D., s-a menționat că debitoarea Comnord a achitat integral către creditorii A. și B. debitul în sumă de 12.430,82 euro menționat în titlul executoriu sentința comercială nr. 3116 din 12 martie 2010 și penalități de 4.267,50 euro, deci în total 16.698,32 euro.

Or, constatând că de fapt pârâta Comnord datora penalități de 1.229,95 euro, față de admiterea apelului pârâtei și schimbarea sentinței, având în vedere și dispozițiile art. 4041 și ale art. 4042 C. proc. civ., instanța de apel a dispus întoarcerea executării și a obligat reclamanții la restituirea către pârâtă a sumei de 15.468,37 euro încasate în plus reprezentând diferența între suma executată silit (16.698,32 euro) și cea real datorată (1.229,95 euro).

Împotriva deciziei sus-menționate, au declarat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâta SC C. SA.

Recursul reclamanților A. și B.:

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului promovat astfel cum a fost motivat, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului promovat de aceștia, cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește nereținerea valorii în sumă de 43.400 euro a contractului de antrepriză ca reprezentând baza de calcul a penalităților datorate de către parată reclamanților pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate.

Au arătat recurenții-reclamanți că au invocat atât în recurs cât și în rejudecarea apelului, două excepții referitoare la autoritatea de lucru judecat, cu privire la decizia comercială nr. 148 din 07 aprilie 2008 a Curții de Apel București și la sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului București, ambele hotărâri pronunțate în Dosarul nr. x/2006 și cu privire la decizia comercială nr. 289 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel București și la sentința comercială nr. 8925 din 09 iunie 2009 a Tribunalului București, ambele hotărâri pronunțate în Dosarul nr. x/3/2007.

În legătură cu această critică, au susținut recurenții-reclamanți că în considerentele deciziei pronunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu soluționează cele două excepții invocate iar referirea privitoare la decizia comercială nr. 148 din 07 aprilie 2008 a Curții de Apel București reprezintă doar o citare eronată a considerentelor acesteia, care nu poate fi asimilată nici dezlegării unei probleme de drept, nici soluționării excepției autorității de lucru judecat privitor la chestiunile puse în discuție.

În ceea ce privește cea de-a doua excepție, au susținut recurenții că a rămas neabordată, iar nepronunțarea de către instanța de recurs cu privire la cele două excepții ale autorității de lucru judecat este stabilită irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea contestației în anulare, prin decizia nr. 817 din 21 februarie 2012, reținându-se că instanța de casare nu s-a pronunțat asupra celor două excepții „(...) întrucât cauza nu a fost analizată pe fond, ci a fost trimisă spre rejudecare”.

La rejudecarea apelului, au susținut recurenții că instanța de asemenea nu s-a pronunțat asupra celor două excepții ale autorității de lucru judecat reiterate la termenul de judecată din data de 13.11.2012, prin concluziile orale de la ultimul termen de judecată și prin notele scrise depuse prin Registratură la data de 04.02.2013, înainte de pronunțare.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că în fiecare etapă procesuală a fiecărui proces care a urmat pronunțării deciziei comerciale nr. 148/2008, au susținut că penalitățile pe care pârâta le datorează au fost și trebuie să fie calculate în continuare la valoarea întregului contract, nu doar la cea a lucrărilor neefectuate, deoarece nici lucrările care au fost efectuate nu pot fi considerate ca fiind executate pană ce nu sunt recepționate.

În continuare, au arătat recurenții că pârâta a invocat compensarea unor datorii, recunoscându-și propria culpă la neexecutarea contractului de antrepriză, dar invocând și o culpă a Beneficiarului, constând în neplata unei facturi aferente executării unui etaj 3 al construcției, însă dovedindu-se că respectiva lucrare nu fusese nici contractată nici executată, instanța a statuat că reclamanta nu are nici o culpă ținând de executarea obligațiilor ce-i reveneau din contractul de antrepriză. Nedovedindu-se datorii reciproce care să poată fi compensate, instanța a reținut recunoașterea propriei culpe făcute de către parată cu prilejul solicitării compensării.

În argumentarea excepției autorității lucrului judecat reprezentat de decizia comercială nr. 289/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, precum și a sentinței comerciale nr. 8925/2009 pronunțată de Tribunalul București, au arătat recurenții că prin decizia menționată, s-a reținut că „potrivit art. 8.1 din contract, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asumate prin prezentul contract, precum și a obligațiilor ce revin prin efectul legii, atrage obligația părții în culpă de a plăti celeilalte părți majorări de întârziere în cuantum de 0,1% aplicate la valoarea obligației neexecutate. Or, valoarea neexecutată de apelanta-parată este aceea de a preda lucrarea contractată în cuantum de 43.400 euro”.

Fiind întrunită existența triplei identități de părți, obiect și cauză, dezlegarea dată a intrat sub autoritatea lucrului judecat nemaiputând fi repusă în discuție și anihilând posibilitatea pronunțării de hotărâri contrarii.

Au mai susținut recurenții că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii în ceea ce privește stabilirea lucrărilor până la efectuarea cărora s-a solicitat prin acțiune obligarea pârâtei la a plăti reclamanților penalități de întârziere.

O altă critică formulată de recurenți, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., vizează lipsa de temei legal a deciziei recurate în ceea ce privește stabilirea ca bază de calcul a penalităților a sumei de 407 euro, reprezentând valoarea jardinierelor și a scării principale, ca lucrări neexecutate reținute în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148/2008 evocat în petitul acțiunii.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., au susținut recurenții că prin hotărârea recurată, instanța a acordat pârâtei mai mult decât aceasta a cerut/ceea ce nu a cerut, stabilind că data limită până la care pot fi calculate penalitățile de întârziere datorate de pârâtă este data de 11.08.2011, dată la care prin procesul-verbal întocmit în dosarul de executare nr. x/2009 al B.E.J.A. D. s-a constatat executat titlul executoriu reprezentat de decizia comercială nr. 148/2008 a Curții de Apel București.

Or, în mod constant, pârâta a cerut excluderea din perioada de calcul a penalităților doar a perioadei de 1 an, 24.08.2006-23.08.2007, pentru care se acordaseră deja penalități de întârziere în Dosarul nr. x/3/2007 iar apărările pârâtei nu au fost niciodată în sensul că ar fi executat lucrările neefectuate, ci fie că nu trebuia să le execute deoarece nu au fost contractate, fie că nu mai putea să le execute deoarece ar fi expirat autorizațiile de construcție, fie că nici nu ar fi putut să le execute deoarece reclamanții nu i-au pus niciodată la dispoziție documentația aferentă construcției.

De asemenea, au susținut recurenții că pârâta nu a solicitat să se constate că ar datora penalități de întârziere doar până la data de 11.08.2011, ca urmare a faptului că ar fi efectuat între timp lucrările restante indicate în decizia comercială nr. 148/2008.

În fine, au arătat recurenții că, în raport cu criticile formulate anterior, hotărârea recurată este lipsită de temei legal și în ceea ce privește întoarcerea executării dispuse.

Recursul pârâtei SC C. SA:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său astfel cum a fost formulat, respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca neîntemeiată și inadmisibilă, întoarcerea executării pentru suma de 16.698,32 euro reprezentând penalități de întârziere, sumă ce a fost executată silit, în baza sentinței comerciale pronunțată de instanța de fond, precum și pentru toate sumele ocazionate cu acestea, achitate cu titlu de cheltuieli de executare și onorariu executor judecătoresc și obligarea reclamanților la restituirea acestora.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia recurată, instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la decizia nr. 148/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, deoarece recurenta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește aplicarea penalităților de întârziere cu privire la sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Mai mult, a arătat recurenta că în fața Curții de Apel București, a solicitat emiterea unei adrese către B.E.J.A. D. pentru a se comunica un exemplar al cererii formulate de reclamanta A. de punere în executare a sentinței sus-menționate, cu scopul de a se constata împlinirea termenului de prescripție atât pentru a solicita plata penalităților de întârziere cât și executarea lucrărilor, însă proba a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut în mod greșit că datorează penalități de întârziere pentru lucrarea: turnare beton marca B250 în planșee, grinzi și stâlpi, întrucât prin decizia comercială nr. 148/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat executarea acesteia, fapt ce rezultă din raportul de expertiză întocmit de dl. expert E., din expertiza extrajudiciară întocmită de același expert, precum și din planșele foto și că nu mai este necesară turnarea diferenței de 4,47 m.c.

În continuare, a arătat recurenta-pârâtă că autorizația de construire eliberată în anul 2009 nu s-a eliberat pentru executarea acestei lucrări, întrucât din conținutul acestui act rezultă ca „structura de rezistență” a fost executată, chestiune asupra căreia Înalta Curte, prin decizia de casare a statuat că se impune a se verifica dacă autorizația eliberată în anul 2009 era valabilă pentru lucrările enumerate în decizia comercială nr. 148/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, valabilitatea referindu-se la scopul eliberării, respectiv dacă aceasta a fost sau nu eliberată cu scopul de a se executa lucrările respective cât și asupra datei predării.

În legătură cu această chestiune, a mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut în mod greșit și nelegal că nu este relevant dacă autorizația eliberată în anul 2009 îndeplinește cerințele legale pentru aducerea la îndeplinire a deciziei comerciale nr. 148/2008.

A susținut recurenta-pârâtă că autorizația de construire din 03 iulie 2003 a reclamanților expirase în anul 2004, astfel, penalitățile de întârziere nu se puteau aplica pe perioadele în care nu a existat o autorizație de construire valabilă, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte prin decizia de casare, dispoziție ce nu a fost respectată de instanța de rejudecare.

Referitor la autorizația de construire din 2009, a arătat recurenta-pârâtă că prin decizia civilă nr. 1581/R din 08.06.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că această autorizație nu s-a eliberat pentru executarea lucrărilor enumerate în decizia comercială nr. 148/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte prin decizia de casare.

De altfel, a mai susținut recurenta-pârâtă că reclamanții au depus în apel, înscrisuri din care rezultă că autorizația nu s-a eliberat pentru cele trei lucrări de construcție și au recunoscut că nu au intervenit modificări asupra proiectului inițial iar lucrarea a fost executată astfel cum a reținut B.E.J.A. D. prin procesul-verbal încheiat la data de 11.08.2011.

A mai arătat recurenta-pârâtă că în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru lucrările scara de acces în construcție și jardinierele la terasă, deși prin decizia comercială nr. 148/2008 pronunțată de Curtea de Apel București s-a statuat executarea acestora, acestea nu sunt lucrări contractate, din conținutul contractului de antrepriză încheiat între părți nu rezultă cantitatea, valoarea și cotația acestora iar critica sa a vizat imposibilitatea de executare a lucrărilor și nu executarea unor lucrări necontractate.

Totodată, a arătat recurenta-pârâtă că neexistând o autorizație de construire eliberată pentru aceste lucrări nu se puteau aplica penalități de întârziere, astfel cum s-a reținut prin decizia de casare a Înaltei Curți.

În final, a susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele imposibilității de executare a celor trei lucrări de construcție (nepredarea documentelor, aplicarea TVA-ului, încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991), sens în care apreciază că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor cuprinse în decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată recursurile nefondate pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Recursul reclamanților A. și B.:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește nereținerea valorii în sumă de 43.400 euro a contractului de antrepriză ca reprezentând baza de calcul a penalităților datorate de către parată reclamanților pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate.

În strânsă legătură cu aceste susțineri, au arătat recurenții-reclamanți că au invocat atât în recurs, cât și în rejudecarea apelului, două excepții referitoare la autoritatea de lucru judecat, cu privire la decizia comercială nr. 148 din 07 aprilie 2008 a Curții de Apel București și la sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului București, ambele hotărâri pronunțate în Dosarul nr. x/2006 și cu privire la decizia comercială nr. 289 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel București și la sentința comercială nr. 8925 din 09 iunie 2009 a Tribunalului București, ambele hotărâri pronunțate în Dosarul nr. x/3/2007, excepții ce nu au fost soluționate nici de instanța de recurs, nici de instanța de apel în rejudecare.

În argumentarea aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții-reclamanți au criticat decizia recurată din perspectiva stabilirii ca bază de calcul a penalităților a sumei de 407 euro, reprezentând valoarea jardinierelor și a scării principale, ca lucrări neexecutate reținute în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148/2008 evocat în petitul acțiunii.

Astfel cum s-a precizat anterior, obiectul controlului de legalitate îl constituie doar dezlegarea dată de instanța de apel, or, din modalitatea de redactare a memoriului de recurs rezultă că recurenții fac referire și la soluția instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual, decizie care nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Distinct de această chestiune, Înalta Curte reamintește că criticile asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat, nu pot fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Astfel cum lesne se poate observa, recurenți-reclamanți redau istoricul cauzei și susținerile formulate în fața instanțelor de fond cu privire la derularea relațiilor contractuale și a litigiilor dintre părți, neformulând veritabile critici care să vizeze nelegalitatea hotărârii instanței de control judiciar din perspectiva temeiului de drept menționat, împrejurare ce face imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Așadar, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul curții de apel, respectiv care este textul legal interpretat, încălcat sau aplicat greșit, or, este evident că motivele invocate exced cadrului legal sus enunțat și au făcut obiectul analizei instanțelor de fond.

Cu toate acestea, se impune a fi făcută precizarea că instanța de apel în rejudecare era ținută de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest context, se constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale menționate, având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că potrivit art. 8.1 din contractul de antrepriză, pentru neîndeplinirea obligațiilor partea în culpă va achita majorări de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, aplicate la valoarea obligației neexecutate, cu precizarea că pentru penalități obligația neexecutată se referă, la cazul în speță, la contravaloarea lucrărilor care mai trebuiau executate, în raport de probatoriile administrate în cauză.

Referitor la susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia excepțiile autorității lucrului ar fi rămas nesoluționate de către instanța de apel, se constată a fi nefondată, având în vedere că din considerentele deciziei recurate rezultă că acestea au fost examinate, fiind prezentate argumentele pentru care au fost apreciate ca neîntemeiate. Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că susținerea reclamanților potrivit căreia penalitățile de întârziere trebuie calculate la valoarea obligației neexecutate de către pârâtă respectiv la suma de 43.400 euro, aceasta fiind valoarea totală a contractului și deci a obligației neexecutate, iar nu la valoarea lucrărilor rămase de executat, a fost tranșată irevocabil prin decizia de casare nr. 2445 din 22 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, secția comercială, astfel încât nu mai poate fi pusă în discuție, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia este eronată stabilirea ca bază de calcul a penalităților a sumei de 407 euro, reprezentând valoarea jardinierelor și a scării principale, ca lucrări neexecutate reținute în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148/2008, se constată a fi nejustificate afirmațiile părții prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, precis individualizat de reclamanți prin raportare exclusiv la dispozitivul deciziei indicate, acesta nemaiputând face obiectul interpretării și al cenzurii instanțelor de judecată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., au susținut recurenții că prin hotărârea recurată, instanța a acordat pârâtei mai mult decât aceasta a cerut/ceea ce nu a cerut, stabilind că data limită până la care pot fi calculate penalitățile de întârziere datorate de pârâtă este data de 11.08.2011, dată la care prin procesul-verbal întocmit în dosarul de executare nr. x/2009 al B.E.J.A. D. s-a constatat executat titlul executoriu reprezentat de decizia comercială nr. 148/2008 a Curții de Apel București, or, pârâta a cerut excluderea din perioada de calcul a penalităților doar a perioadei de 1 an, 24.08.2006-23.08.2007, pentru care se acordaseră deja penalități de întârziere în Dosarul nr. x/3/2007.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, se constată că instanța de apel a reținut în argumentarea stabilirii datei limită până la care pot fi calculate penalitățile de întârziere atât susținerile pârâtei, cât și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și cele menționate în procesul-verbal întocmit la data de 11.08.2011 în dosarul de executare prin care s-a constatat executat titlul executoriu, reținându-se îndeplinirea de către SC C. SA a obligației principale de executare a tuturor celor trei lucrări menționate în titlul executoriu, aspect față de care în mod corect a constatat că data limită până la care pot fi calculate penalitățile de întârziere este tot data de 11.08.2011, clauza penală având caracter accesoriu.

Pe cale de consecință, constatându-se că argumentele recurenților-reclamanți nu relevă nicio încălcare sau aplicare greșită a legii de natură a conduce la modificarea sau casarea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanților va fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei SC C. SA:

Deși, pârâta a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivele de nelegalitate cărora înțelege să-și subsumeze criticile, ca fiind cele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct.e 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte verificând susținerile părții prin raportare la motivele de nelegalitate menționate constată că unele dintre acestea sunt nefondate, iar altele nu pot fi încadrate în normele legale evocate.

Astfel, pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. reglementează cazul de modificare a hotărârii atacate, în situația în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, singura critică ce a putut fi extrasă din memoriul de recurs, în condițiile în care susținerile părții nu au fost structurate potrivit fiecărui motiv de recurs invocat, se referă la faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că ar fi invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la decizia nr. 148/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în condițiile în care s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la aplicarea penalităților de întârziere cu referire la sentința comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Examinând decizia recurată sub acest aspect, se constată că susținerile recurentei-pârâte sunt nefondate, hotărârea fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, în argumentarea soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune privind calcularea și aplicarea penalităților de întârziere pentru cele trei lucrări, instanța de apel s-a raportat în mod corect la textele legale incidente și a avut în vedere obiectul cauzei determinat de dispozitivul deciziei nr. 148 din 7 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, respectiv obligarea la plata penalităților pentru neexecutarea acestor lucrări.

Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În raport de pretinsa incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că pârâta nu a dezvoltat niciun argument referitor la o eventuală interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, care în speță este contractul de antrepriză încheiat între părți astfel încât, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de nelegalitate nu se regăsește în speță.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă s-a limitat la invocarea acestuia fără însă a argumenta în concret care text legal incident speței ar fi fost interpretat, încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel.

Simpla invocare a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în lipsa unor argumente subsumate acestora, nu poate conduce la modificarea sau casarea deciziei recurate și face de altfel imposibilă exerc