ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5014/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 noiembrie 2008, la Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamantul G.V. a chemat în judecată pârâta P.M. București, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la emiterea dispoziției motivate, prin care să propună acordarea de masuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea actuală de piață, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, str. Radu Boiangiu, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a dobândit imobilul-construcție situat în București, str. Radu Boiangiu compus din trei camere și dependințe de la întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor București în baza contractului de construire nr. 2689/1976. Ulterior, C.E.C.P.S. 1 București a emis pe numele acestuia titlul de proprietate nr. 2862 din 22 august 1979. A arătat reclamantul, că acest imobil a fost preluat în mod abuziv de către stat, conform prevederilor Decretului nr. 223/1974 în baza Deciziei de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B., motivat de plecarea definitivă din România, acesta primind despăgubiri pentru imobilul menționat, în valoare de 114.095 lei la data preluării.

Prin notificarea înregistrată la P.M. București sub nr. 1260 din 13 august 2001, în dosarul nr. 15686 din 27 august 2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului sus menționat, în starea în care se afla la data cererii de restituire și liber de orice sarcini, în conformitate cu prevederile art. 9 și art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, modificată, evaluând apartamentul la suma de 100.000 DOLARI S.U.A. în echivalentul lei la data depunerii notificării.

Prin sentința civilă nr. 585 din 27 aprilie 2009, pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea așa cum a fost precizată, formulată de reclamantul G.V., s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul, apartament nr. 18 situat în București, str. Radu Boiangiu , compus din trei camere și dependințe; s-a dispus restituirea în echivalent, prin acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența dintre suma primită de 114.095 lei la data preluării, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 184/2002 și valoarea de piață a locuinței de mai sus, stabilită potrivit standardelor de evaluare; s-a respins, ca nedovedită, cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat restituirea în echivalent a imobilului, apartament nr. 18, situat în București, str. Radu Boiangiu, în calitate de persoană îndreptățită, respectiv, proprietar al apartamentului. Sub aspectul calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, s-a apreciat că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată (notificarea va cuprinde printre altele, elementele de identificare ale bunului imobil solicitat), precum și în conformitate cu art. 23 al legii (actele doveditoare ale dreptului de proprietate).

Potrivit Hotărârii nr. 250 din 07 martie 2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege orice act juridic translativ de proprietate, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, proces verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective. În acest sens, cu contractul de construire nr. 2689/9/1976 reclamantul a dovedit că a dobândit imobilul-construcție situat în București, str. Radu Boiangiu compus din trei camere și dependințe, de la întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor București, iar ulterior, C. E.C.P.S.

1 a emis pe numele acestuia titlul de proprietate nr. 2862 din 22 august 1979. Acest imobil, așa cum rezultă din adresa nr. 598 din 227 ianuarie 2003 emisă de SC H.N. SA, a fost înstrăinat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 numiților P.M. și P.L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 617/19464 din 14 octombrie 1996. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal, a declarat apel pârâta P.M. București. Prin decizia aula nr. 26/ A din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanta-pârâtă P.M. București, pentru următoarele considerente: Apartamentul în cauză a fost preluat în mod abuziv de către stat prin decizia de preluare nr. 2288/1987 a fostului C. P.M.

București, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, având în vedere plecarea definitivă din țară a proprietarului reclamant, iar despăgubirile stabilite la data preluării, nu au reprezentat o justă despăgubire, în sensul legii.

Conform Hotărârii nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de Aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în aplicarea art. 1 din această lege, s-a stabilit că în ceea ce privește Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă, atât în cazul trecerii imobilului fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune, pentru cei care au plecat fraudulos din țară, sau care nu s-au mai înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și în cazul în care, persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu, locuința sa către stat.

Hotărârea nr. 250/2007 a stabilit, ca și recomandare de soluționare a cererii, în ipoteza în care locuința a fost înstrăinată legal către o terță persoană, că se vor acorda persoanei îndreptățite, celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat urmează a se acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat și motive de recurs pârâtul M.B. prin PG. Criticile formulate prin motivele de recurs și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., vizează în esență, următoarele aspecte: În mod greșit instanța de apel a respins, ca nefundat, apelul declarat, întrucât, la data plecării definitive din țară a reclamantului era în vigoare Decretul nr. 223/1974, act normativ mediatizat, în cunoștința acestuia, care a achiesat la prevederile privind plata contravalorii apartamentului, acesta acceptând despăgubirile aferente oferite de statul român. Astfel, prin decizia de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B., emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, a trecut în proprietatea statului imobilul în litigiu, cu plata unor despăgubiri în valoare de 114.095 lei, încasate de reclamant.

Decretul nr. 223/1974 era în vigoare la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului și cum s-au primit despăgubiri pentru acesta, se consideră că preluarea s-a făcut cu titlu, astfel încât, imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, republicată. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed. Pârâtul M.B. prin P.G. a declarat recurs susținând, în esență, că la data plecării definitive din țară a reclamantului era în vigoare Decretul nr. 223/1974, acesta achiesând la prevederile decretului și acceptând despăgubirile aferente imobilului preluat în proprietatea statului prin decizia de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B.

Criticile astfel formulate de recurentul-pârât nu arată, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel, pentru a putea fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs. Din dezvoltarea acestora, însă, Înalta Curte constată că se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. În acest context, instanța supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii materiale incidente la situația de fapt stabilită, urmând a confirma motivarea instanței de apel, cu consecința respingerii recursului.

Astfel, susținerea recurentului-pârât că, întrucât la momentul exproprierii s-au primit despăgubiri, înseamnă că preluarea s-a făcut cu titlu, astfel încât, imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, nu poate fi primită, câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada de referință a legii, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică. Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor, care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, determinat de faptul că a fost preluat în mod abuziv de către stat, în condițiile Decretului nr. 223/1974, în baza deciziei de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987, urmare plecării definitive din țară a reclamantului.

În aplicarea art. 1 din această lege, prin Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că în ceea ce privește Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, urmează a se considera că preluarea în baza acestuia a fost abuzivă, astfel de imobile făcând obiectul Legii nr. 10/2001, republicată. Sub acest aspect, instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii speciale de reparație, la speță, nefiind întrunite astfel, cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., consecința respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 26/ A din 14 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.