ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5014/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5014/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 7 noiembrie 2008, la Tribunalul

București, secția

a V-a civilă, reclamantul G.V. a chemat în judecată pârâta P.M. București,

solicitând să se

dispună obligarea pârâtei la emiterea dispoziției

motivate, prin care

să

propună acordarea de masuri reparatorii în echivalent, constând

în despăgubiri la valoarea actuală de piață, în

condițiile legii speciale

privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul situat în București, str. Radu Boiangiu,

precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate

de prezenta cauză.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a dobândit

imobilul-construcție

situat în București, str. Radu Boiangiu

compus din trei camere și

dependințe de la întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor

București în baza contractului de construire nr. 2689/1976.

Ulterior,

C.E.C.P.S. 1 București a

emis

pe numele acestuia titlul de

proprietate nr. 2862 din 22 august 1979.

A arătat reclamantul, că acest imobil

a fost preluat în mod

abuziv de către stat,

conform prevederilor Decretului nr. 223/1974

în baza Deciziei de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului

C.P.M.B., motivat de plecarea definitivă din

România, acesta primind despăgubiri pentru imobilul menționat, în

valoare

de 114.095 lei la data preluării.

Prin notificarea

înregistrată la P.M. București

sub

nr. 1260 din 13 august 2001, în dosarul nr. 15686 din 27 august 2001,

reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului sus

menționat, în starea în care se afla la data

cererii de restituire și liber

de

orice sarcini, în conformitate cu prevederile art. 9 și art. 20 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001, modificată, evaluând

apartamentul la suma

de 100.000 DOLARI

S.U.A. în echivalentul lei la data depunerii notificării.

Prin sentința civilă

nr. 585 din 27 aprilie 2009, pronunțata de Tribunalul

București, secția a V-a civilă,

s-a admis acțiunea așa cum a fost

precizată, formulată de reclamantul G.V., s-a

constatat

calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantului, în conformitate cu

art. 3 din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul, apartament nr.

18 situat în București, str. Radu Boiangiu

,

compus din trei camere și dependințe; s-a dispus

restituirea în echivalent, prin acordarea de măsuri reparatorii în

conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

pentru diferența

dintre suma primită

de 114.095 lei la data preluării, actualizată cu

coeficientul de

actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr.

184/2002 și valoarea de piață a locuinței de mai sus, stabilită

potrivit

standardelor de evaluare;

s-a respins, ca nedovedită, cererea pentru

acordarea cheltuielilor de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a

solicitat

restituirea în echivalent a imobilului, apartament nr. 18,

situat în

București, str. Radu Boiangiu, în calitate de persoană îndreptățită, respectiv,

proprietar al apartamentului.

Sub aspectul

calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, s-a apreciat că

reclamantul a făcut dovada dreptului său

de

proprietate, în conformitate cu art. 22 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, republicată (notificarea va cuprinde

printre altele,

elementele de identificare ale bunului imobil

solicitat), precum

și în conformitate cu art.

23 al legii (actele doveditoare ale dreptului

de proprietate).

Potrivit Hotărârii nr. 250 din 07

martie 2001 pentru aprobarea

Normelor

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin

acte doveditoare se înțelege orice act juridic

translativ de proprietate,

orice

acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana

îndreptățită

sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive, proces verbal

întocmit cu ocazia preluării, orice act

emanând

de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct

sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea

persoanei respective.

În acest sens, cu contractul de

construire nr. 2689/9/1976

reclamantul a

dovedit că a dobândit imobilul-construcție situat în

București, str. Radu Boiangiu compus

din

trei camere și dependințe, de la întreprinderea pentru

construirea și vânzarea locuințelor București, iar ulterior, C.

E.C.P.S. 1 a emis pe numele acestuia

titlul

de proprietate nr. 2862 din 22 august 1979.

Acest imobil, așa

cum rezultă din adresa nr. 598 din 227 ianuarie 2003 emisă de SC H.N. SA, a

fost înstrăinat în conformitate cu

dispozițiile

Legii nr. 112/1995 numiților P.M. și

P.L.,

prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

617/19464 din 14 octombrie 1996.

Împotriva sentinței pronunțată de

tribunal, a declarat apel pârâta P.M. București.

Prin decizia

aula nr. 26/ A din 14 ianuarie 2010, Curtea de Apel

București, secția

a IV-a civilă,

a respins, ca nefundat, apelul declarat de

apelanta-pârâtă P.M.

București, pentru următoarele

considerente:

Apartamentul în cauză a fost preluat

în mod abuziv de către stat prin decizia de preluare nr. 2288/1987 a fostului C.

P.M. București, în baza prevederilor Decretului

nr.

223/1974, având în vedere plecarea definitivă din țară a

proprietarului reclamant, iar despăgubirile

stabilite la data preluării,

nu au

reprezentat o justă despăgubire, în sensul legii.

Conform Hotărârii nr. 250 din 7 martie

2007, pentru aprobarea

Normelor

Metodologice de Aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic a unor imobile preluate în

mod abuziv în

perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, în aplicarea art. 1 din această lege,

s-a stabilit că în ceea ce privește Decretul nr. 223/1974

privind

reglementarea situației unor bunuri, urmează a se considera că

preluarea a fost abuzivă, atât în cazul trecerii

imobilului fără plată,

în proprietatea statului, cu titlu de sancțiune,

pentru cei care au

plecat fraudulos din

țară, sau care nu s-au mai înapoiat la expirarea

termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și în cazul în care,

persoana a făcut cerere de plecare definitivă din

țară și a înstrăinat în

mod obligatoriu, locuința sa către stat.

Hotărârea nr. 250/2007 a stabilit, ca

și recomandare de

soluționare a cererii, în

ipoteza în care locuința a fost înstrăinată legal

către o terță

persoană, că se vor acorda persoanei îndreptățite, celelalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege; în cazul în care

persoana

a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în

mod obligatoriu locuința sa către stat urmează a

se acorda persoanei

îndreptățite

celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru

diferența dintre

suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin.

(1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 și valoarea de piață a locuinței,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat și motive de recurs

pârâtul M.B. prin PG.

Criticile

formulate prin motivele de recurs și întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.

civ., vizează în esență, următoarele aspecte:

În mod greșit

instanța de apel a respins, ca nefundat, apelul

declarat, întrucât, la data

plecării definitive din țară a reclamantului

era în vigoare Decretul nr. 223/1974,

act normativ mediatizat, în

cunoștința acestuia, care a achiesat la prevederile

privind plata

contravalorii apartamentului, acesta acceptând despăgubirile aferente

oferite de statul român.

Astfel, prin

decizia de preluare nr. 2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului

C.P.M.B., emisă în temeiul

Decretului nr. 223/1974, a trecut în proprietatea

statului imobilul în litigiu, cu plata unor despăgubiri în valoare de 114.095

lei, încasate

de reclamant.

Decretul nr. 223/1974 era în vigoare

la momentul trecerii

imobilului în

proprietatea statului și cum s-au primit despăgubiri

pentru acesta, se consideră că preluarea s-a

făcut cu titlu, astfel încât,

imobilul

în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, republicată.

Examinând recursul prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce

succed.

Pârâtul M.B. prin

P.G. a declarat

recurs susținând, în esență, că la data plecării

definitive din țară a

reclamantului era în vigoare Decretul nr. 223/1974,

acesta achiesând

la

prevederile decretului și acceptând despăgubirile aferente

imobilului preluat în proprietatea statului prin

decizia de preluare nr.

2288 din 24 noiembrie 1987 a fostului C.P.M.B.

Criticile astfel formulate de

recurentul-pârât nu arată, în

concret, în

ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel,

pentru a putea

fi, eventual, încadrate în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs.

Din dezvoltarea

acestora, însă, Înalta Curte constată că se află

în legătură cu hotărârea atacată,

constituindu-se într-o critică totală a

acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de

unde rezultă că

permit

încadrarea lor în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 Cod proc.

civ.

În acest context, instanța supremă

constată că s-a făcut o

corectă aplicare a

legii materiale incidente la situația de fapt stabilită,

urmând a

confirma motivarea instanței de apel, cu consecința respingerii recursului.

Astfel,

susținerea recurentului-pârât că, întrucât la momentul exproprierii s-au primit

despăgubiri, înseamnă că preluarea s-a făcut

cu titlu, astfel încât, imobilul nu

face obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, nu poate fi primită, câtă vreme

Legea nr. 10/2001

constituie o lege specială de reparație în cazul

imobilelor preluate în

mod abuziv de stat, în perioada de referință a legii,

precum și de

imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică.

Imobilul în

litigiu face parte din categoria imobilelor, care cad

sub incidența Legii nr. 10/2001,

determinat de faptul că a fost

preluat în

mod abuziv de către stat, în condițiile Decretului nr.

223/1974, în baza deciziei de preluare nr. 2288

din 24 noiembrie 1987, urmare

plecării definitive din țară a

reclamantului.

În aplicarea art. 1 din această lege,

prin Hotărârea nr.

250 din 7 martie 2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001,

s-a stabilit că în ceea ce privește

Decretul

nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri,

urmează a se considera că preluarea în baza

acestuia a fost abuzivă,

astfel de

imobile făcând obiectul Legii nr. 10/2001, republicată.

Sub acest aspect, instanțele

anterioare au făcut o corectă aplicare a legii speciale de reparație, la speță,

nefiind întrunite astfel, cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

consecința respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.

B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 26/ A din 14

ianuarie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 octombrie 2010.