ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4081/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială reclamanta SC W.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul B.G., a solicitat obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 149.499 Euro (echivalentul în RON a sumei de 629.390,79 RON calculată la cursul BNR din data de 10 iulie 2009) reprezentând contravaloarea aparatului medical „Laser Holmium Power Suite 100W", precum și a cheltuielilor de judecată. Prin Sentința comercială nr. 13056 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC W.R.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul B.G. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 549.217,05 RON și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.683,69 RON. În pronunțarea acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză s-a făcut proba, potrivit art. 46 C. com., că pârâtul s-a obligat să plătească reclamantei suma de 549.217,05 RON reprezentând contravaloarea facturii seria BWIL nr. X din 24 iunie 2008 și că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar fi obligat să plătească contravaloarea în euro a aparatului laser, ci o sumă fixă, exprimată în RON, respectiv suma de 549.217,05 RON menționată pe factura seria BWIL nr. X din 24 iunie 2008, această concluzie având ca suport prevederile art. 984 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâtul B.G. apreciind soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică întrucât instanța a făcut o greșită interpretare a probelor și o eronată aplicare a dispozițiilor legale privitoare la probațiune specifice atât dreptului civil cât și celui comercial, apelantul invocând totodată excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin Decizia nr. 539 din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a admis apelul formulat de apelantul-pârât B.G., împotriva Sentinței comerciale nr. 13056 din 13 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. 30948/3/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC W.R.

SRL. A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. A fost respinsă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În pronunțarea acestei decizii instanța a reținut că pârâtul nu este titularul obligației din raportul juridic, astfel că nu are calitate procesuală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, recurenta-reclamantă, recurs ce a fost admis conform Deciziei nr. 1547 din 12 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia recurată fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare. În fundamentarea acestei decizii s-a reținut că instanța de apel a ignorat obligația legală de a pune în dezbaterea părților împrejurările de fapt și de drept care să conducă la aflarea adevărului juridic în cauză în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, în conformitate cu art. 129 C. proc.

civ. A mai apreciat instanța de recurs că această modalitate de rezolvare a litigiului dedus judecății echivalează cu o necercetare a fondului în condițiile în care din probele existente, coroborate cu declarațiile personale ale pârâtului din ședința din 3 noiembrie 2010 exista un început de dovadă asupra raportului juridic afirmat în acțiune și față de care, probele solicitate de reclamantă și teza probatorie apăreau ca pertinente, utile și concludente cauzei, admisibile în raport de normele care reglementează regimul probat în materie comercială, respectiv art. 46 alin. (7) C. com.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin Decizia nr. 490 din 14 decembrie 2011 a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, instanța de control judiciar reținând din examinarea probatoriului, în esență, că pârâtul nu este parte în raportul juridic invocat de reclamantă în susținerea acțiunii. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, din examinarea probatoriului administrat și prin raportare la dispozițiile legale incidente, că în cauză nu s-a făcut dovada că apelantul-pârât este titularul obligației din raportul juridic dedus judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC W.R. SRL, solicitând admiterea recursului și în principal, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3), teza a III-a C. proc. civ., casarea deciziei atacate cu trimiterea dosarului spre rejudecare, iar în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 312 coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de intimatul-pârât și menținerea dispozițiilor Sentinței comerciale nr. 13056 din 13 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul obligării intimatului-pârât la plata sumei de 549.217,05 RON reprezentând contravaloarea aparatului medical „Laser Holmium Power Suite 100W" și cheltuieli de judecată aferente.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că prin soluția pronunțată instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, neținând cont de întregul ansamblu probator administrat în cauză. Precizează recurenta că solicitarea intimatului-pârât de admitere a excepției invocate are ca temei factura fiscală scria BWIL nr. X din 24 iunie 2008 emisă de recurentă, ce ar fi fost adresată Fundației Creștine și nu intimatului-pârât B.G., că în fața instanței de apel, intimatul a susținut, fără temei, faptul că la rubrica cumpărător, a fost completat inițial „Fundația creștină", pentru ca, ulterior, această mențiune să fie înlocuită.

Arată recurenta că deși a învederat instanței de apel că susținerile intimatului-pârât sunt netemeinice având în vedere că factura fiscală despre care se face vorbire este completată la rubrica „cumpărător B.G.", iar la rubrica „C.I.F." cu CNP-ul d-lui. B.G., date cu caracter personal ale domnului B.G. în posesia cărora nu ar fi putut intra decât prin punerea acestora la dispoziția sa de chiar posesorul lor, instanța de control judiciar, în mod: greșit, nu a reținut acest aspect. Recurenta menționează că, în opinia sa calitatea procesual pasivă a fost dovedită cu recunoașterea de către dl. B.G. în fața instanței a faptului că a vrut să facă această donație, cu declarația acestuia potrivit căreia a achitat contravaloarea aparatului (urmând să depună la dosarul cauzei dovezile plăților efectuate), cu declarațiile martorului recurentei și cu declarațiile martorului intimatului care a susținut în primul ciclu procesual că a plătit întreaga sumă spitalului M.S.C.

Arată în continuare recurenta că semnarea facturii reprezintă un act de voință bilateral, în mod liber exprimat de ambele părți și care, potrivit dispozițiilor Codului Comercial și Codului Civil reprezintă un veritabil contract încheiat între părți, chiar dacă acesta nu a îmbrăcat forma unui contract standard, fiind suficient ca oferta de a contracta să fie urmată de acceptarea ofertei, și în continuare recurenta își prezintă punctul de vedere cu privire la declarațiile de martor făcute în fața instanțelor. Printr-o a doua critică, recurenta-reclamantă reproșează instanței de control judiciar că nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, având în vedere afirmațiile pe care le-a făcut intimatul-pârât în fața instanței de apel la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2010 în primul ciclu procesual.

În argumentarea acestei critici recurenta prezintă susținerile intimatului de la acea dată, referindu-se și la propunerea instanței, de soluționare pe cale amiabilă a litigiului. În cadrul unei a treia critici recurenta arată că, în opinia sa, hotărârea pronunțată de instanța de apel este motivată numai pe inexistența semnăturii intimatului pe factura fiscală și pe nevalabilitatea acesteia, instanța considerând fără temei legal că celelalte aspecte ale cauzei nu mai trebuie analizate. Argumentația adusă în sprijinul acestei critici se raportează din nou la probatorii și situații de fapt prin care recurenta tinde să dovedească neîndeplinirea de către intimatul B.G. a obligației de plată. Următoarea critică adusă de recurentă se referă la faptul că instanța de apel în mod greșit, nu a acordat importanța cuvenită facturii pro-formă emisă sub nr. 520/FS din 17 martie 2008, emisă de societatea W.R.

În opinia recurentei instanța de control judiciar în mod greșit a apreciat că oferta nu concordă cu acceptarea acesteia, dat fiind faptul că pentru ca oferta să dea naștere la obligații în sarcina părților, este nevoie ca aceasta să fie însoțită de o acceptare expresă, premisă ce a fost îndeplinită în cauza dedusă judecății, prin semnarea facturii pro-forme de către intimatul-pârât. Se arată în continuare că, în cauză, este vorba de un acord de voință încheiat între prezenți, intimatul-pârât semnând factura emisă de recurentă în fața reprezentanților legali ai acesteia, ceea ce echivalează indubitabil cu un veritabil acord comercial, nefiind necesară producerea unui alt înscris, în materie comercială, potrivit art. 46 C. com., obligațiunile comerciale probându-se cu „facturi acceptate la plată", (art. 46 alin. (3) C. com.), prin „corespondență" (art. 46 alin. (4) C. com.), precum și orice alte mijloace de probă admise de dreptul comun.

Raportându-se la procesul-verbal de predare-primire și punerea în funcțiune, precum și procesul-verbal de acceptare, ambele încheiate în data de 24 iunie 2008, recurenta conchide în sensul că aceste înscrisuri coroborate cu faptul ca intimatul a semnat factura proformă arătată reprezintă, în fapt, o acceptare și o recunoaștere la plată a aparatului comandat de acesta. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-reclamantă solicită menținerea dispozițiilor Sentinței comerciale nr. 13056 din 13 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, punctând asupra legalității acestei hotărâri, asupra faptului că societatea recurentă și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, în mod complet, corect și la timp și asupra prejudiciului creat de intimat societății recurente.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Deși invocă motivele de nelegalitate în reglementarea art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. recurenta-reclamantă aduce în susținere, în proporție covârșitoare, argumente ce repun în discuție interpretarea probatoriilor administrate și restabilirea unor situații de fapt. Ceea ce poate fi însă desprins cu titlu de critică de nelegalitate se referă la aplicarea și interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor cuprinse în art. 46 C. com.

Raționamentul instanței de control judiciar este corect fundamentat, examenul de legalitate și de temeinicie al instanței purtând asupra regimului juridic al facturii proformă nr. 520/FS din 17 martie 2008 din perspectiva obligațiilor care se nasc în sarcina părților semnatare precum și asupra existenței, respectiv inexistenței unui raport de determinare între factura proformă și factura fiscală finală, având seria BWIL nr. 36 din 24 ianuarie 2008 din perspectiva aceluiași raport juridic obligațional. Factura proformă reprezintă un document ce conține specificațiile produsului ce formează obiectul vânzării și prețul acestuia, prin care vânzătorul își face cunoscută oferta. Așadar acest tip de factură nu este un document de plată și nu poate fi asimilat prin marcajele pe care le conține unor facturi comerciale finale care reprezintă prin însuși conținutul lor o solicitare de plată pentru marfa livrată, potrivit mențiunilor de expediere specifice.

Așadar factura proformă nu este de natură să dea naștere unui raport juridic obligațional, astfel cum susține recurenta-reclamantă, relevanță sub acest aspect având factura fiscală seria BWIL nr. 36 din 24 iunie 2008 care la rubrica „cumpărător" are înscrisă o semnătură care nu aparține intimatului-pârât - concluzia la care instanța de apel a ajuns procedând la verificarea de scripte. Se reține, așadar că instanța de control judiciar a examinat corect raportul juridic obligațional, stabilind judicios regimul juridic al înscrisurilor cu relevanță în identificarea elementelor de configurare a cadrului procesual al cauzei. Criticile de nelegalitate ale recurentei-reclamante vizând valabilitatea facturii fiscale finale și cele referitoare la fondul cauzei nu pot fi analizate întrucât exced cadrul litigiului, în raport de soluția hotărârii a cărei reformare se solicită în prezentul recurs.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC W.R. SRL București împotriva Deciziei nr. 490 din 14 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM