ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4081/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4081/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială reclamanta SC W.R. SRL în

contradictoriu cu pârâtul B.G., a solicitat obligarea acestuia din urmă la

plata sumei de 149.499 Euro (echivalentul în RON a sumei de 629.390,79 RON calculată

la cursul BNR din data de 10 iulie 2009) reprezentând contravaloarea aparatului

medical „Laser Holmium Power Suite 100W", precum și a cheltuielilor de

judecată.

Prin Sentința

comercială nr. 13056 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, instanța a admis în parte cererea formulată de

reclamanta SC W.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B.G. A fost obligat

pârâtul la plata sumei de 549.217,05 RON și la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 8.683,69 RON.

În pronunțarea

acestei hotărâri instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză s-a făcut

proba, potrivit art. 46 C. com., că pârâtul s-a obligat să plătească

reclamantei suma de 549.217,05 RON reprezentând contravaloarea facturii seria

BWIL nr. X din 24 iunie 2008 și că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar

fi obligat să plătească contravaloarea în euro a aparatului laser, ci o sumă

fixă, exprimată în RON, respectiv suma de 549.217,05 RON menționată pe factura

seria BWIL nr. X din 24 iunie 2008, această concluzie având ca suport

prevederile art. 984 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, pârâtul B.G. apreciind soluția instanței de fond ca

nelegală și netemeinică întrucât instanța a făcut o greșită interpretare a

probelor și o eronată aplicare a dispozițiilor legale privitoare la probațiune

specifice atât dreptului civil cât și celui comercial, apelantul invocând

totodată excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin Decizia nr. 539

din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a admis

apelul formulat de apelantul-pârât B.G., împotriva Sentinței comerciale nr.

13056 din 13 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială în Dosarul nr. 30948/3/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă

SC W.R. SRL. A fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive. A fost respinsă acțiunea ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În pronunțarea acestei

decizii instanța a reținut că pârâtul nu este titularul obligației din raportul

juridic, astfel că nu are calitate procesuală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, recurenta-reclamantă, recurs ce a fost admis conform

Deciziei nr. 1547 din 12 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, decizia recurată fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

În fundamentarea

acestei decizii s-a reținut că instanța de apel a ignorat obligația legală de a

pune în dezbaterea părților împrejurările de fapt și de drept care să conducă

la aflarea adevărului juridic în cauză în scopul pronunțării unei hotărâri

legale și temeinice, în conformitate cu art. 129 C. proc. civ.

A mai apreciat

instanța de recurs că această modalitate de rezolvare a litigiului dedus

judecății echivalează cu o necercetare a fondului în condițiile în care din

probele existente, coroborate cu declarațiile personale ale pârâtului din

ședința din 3 noiembrie 2010 exista un început de dovadă asupra raportului

juridic afirmat în acțiune și față de care, probele solicitate de reclamantă și

teza probatorie apăreau ca pertinente, utile și concludente cauzei, admisibile

în raport de normele care reglementează regimul probat în materie comercială,

respectiv art. 46 alin. (7) C. com.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă prin Decizia nr. 490 din 14 decembrie 2011 a

admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, instanța de control

judiciar reținând din examinarea probatoriului, în esență, că pârâtul nu este

parte în raportul juridic invocat de reclamantă în susținerea acțiunii.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, din

examinarea probatoriului administrat și prin raportare la dispozițiile legale

incidente, că în cauză nu s-a făcut dovada că apelantul-pârât este titularul

obligației din raportul juridic dedus judecății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC W.R. SRL, solicitând admiterea

recursului și în principal, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3), teza a

III-a C. proc. civ., casarea deciziei atacate cu trimiterea dosarului spre

rejudecare, iar în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 312 coroborat cu

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea în tot a deciziei

atacate, în sensul respingerii apelului formulat de intimatul-pârât și

menținerea dispozițiilor Sentinței comerciale nr. 13056 din 13 noiembrie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul

obligării intimatului-pârât la plata sumei de 549.217,05 RON reprezentând

contravaloarea aparatului medical „Laser Holmium Power Suite 100W" și

cheltuieli de judecată aferente.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., arătând că prin soluția pronunțată instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre lipsită de

temei legal, neținând cont de întregul ansamblu probator administrat în cauză.

Precizează recurenta

că solicitarea intimatului-pârât de admitere a excepției invocate are ca temei

factura fiscală scria BWIL nr. X din 24 iunie 2008 emisă de recurentă, ce ar fi

fost adresată Fundației Creștine și nu intimatului-pârât B.G., că în fața

instanței de apel, intimatul a susținut, fără temei, faptul că la rubrica

cumpărător, a fost completat inițial „Fundația creștină", pentru ca,

ulterior, această mențiune să fie înlocuită.

Arată recurenta că

deși a învederat instanței de apel că susținerile intimatului-pârât sunt

netemeinice având în vedere că factura fiscală despre care se face vorbire este

completată la rubrica „cumpărător B.G.", iar la rubrica „C.I.F." cu

CNP-ul d-lui. B.G., date cu caracter personal ale domnului B.G. în posesia

cărora nu ar fi putut intra decât prin punerea acestora la dispoziția sa de

chiar posesorul lor, instanța de control judiciar, în mod: greșit, nu a reținut

acest aspect.

Recurenta menționează

că, în opinia sa calitatea procesual pasivă a fost dovedită cu recunoașterea de

către dl. B.G. în fața instanței a faptului că a vrut să facă această donație,

cu declarația acestuia potrivit căreia a achitat contravaloarea aparatului

(urmând să depună la dosarul cauzei dovezile plăților efectuate), cu

declarațiile martorului recurentei și cu declarațiile martorului intimatului

care a susținut în primul ciclu procesual că a plătit întreaga sumă spitalului

M.S.C.

Arată în continuare

recurenta că semnarea facturii reprezintă un act de voință bilateral, în mod

liber exprimat de ambele părți și care, potrivit dispozițiilor Codului

Comercial și Codului Civil reprezintă un veritabil contract încheiat între

părți, chiar dacă acesta nu a îmbrăcat forma unui contract standard, fiind

suficient ca oferta de a contracta să fie urmată de acceptarea ofertei, și în

continuare recurenta își prezintă punctul de vedere cu privire la declarațiile

de martor făcute în fața instanțelor.

Printr-o a doua

critică, recurenta-reclamantă reproșează instanței de control judiciar că nu a

stăruit în aflarea adevărului în cauză, având în vedere afirmațiile pe care

le-a făcut intimatul-pârât în fața instanței de apel la termenul de judecată

din data de 13 noiembrie 2010 în primul ciclu procesual.

În argumentarea

acestei critici recurenta prezintă susținerile intimatului de la acea dată,

referindu-se și la propunerea instanței, de soluționare pe cale amiabilă a

litigiului.

În cadrul unei a

treia critici recurenta arată că, în opinia sa, hotărârea pronunțată de

instanța de apel este motivată numai pe inexistența semnăturii intimatului pe

factura fiscală și pe nevalabilitatea acesteia, instanța considerând fără temei

legal că celelalte aspecte ale cauzei nu mai trebuie analizate.

Argumentația adusă în

sprijinul acestei critici se raportează din nou la probatorii și situații de

fapt prin care recurenta tinde să dovedească neîndeplinirea de către intimatul

B.G. a obligației de plată.

Următoarea critică adusă

de recurentă se referă la faptul că instanța de apel în mod greșit, nu a

acordat importanța cuvenită facturii pro-formă emisă sub nr. 520/FS din 17

martie 2008, emisă de societatea W.R.

În opinia recurentei

instanța de control judiciar în mod greșit a apreciat că oferta nu concordă cu

acceptarea acesteia, dat fiind faptul că pentru ca oferta să dea naștere la

obligații în sarcina părților, este nevoie ca aceasta să fie însoțită de o

acceptare expresă, premisă ce a fost îndeplinită în cauza dedusă judecății,

prin semnarea facturii pro-forme de către intimatul-pârât.

Se arată în

continuare că, în cauză, este vorba de un acord de voință încheiat între

prezenți, intimatul-pârât semnând factura emisă de recurentă în fața

reprezentanților legali ai acesteia, ceea ce echivalează indubitabil cu un

veritabil acord comercial, nefiind necesară producerea unui alt înscris, în

materie comercială, potrivit art. 46 C. com., obligațiunile comerciale

probându-se cu „facturi acceptate la plată", (art. 46 alin. (3) C. com.),

prin „corespondență" (art. 46 alin. (4) C. com.), precum și orice alte

mijloace de probă admise de dreptul comun.

Raportându-se la

procesul-verbal de predare-primire și punerea în funcțiune, precum și

procesul-verbal de acceptare, ambele încheiate în data de 24 iunie 2008,

recurenta conchide în sensul că aceste înscrisuri coroborate cu faptul ca

intimatul a semnat factura proformă arătată reprezintă, în fapt, o acceptare și

o recunoaștere la plată a aparatului comandat de acesta.

În ceea ce privește

fondul cauzei, recurenta-reclamantă solicită menținerea dispozițiilor Sentinței

comerciale nr. 13056 din 13 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, punctând asupra legalității acestei hotărâri, asupra

faptului că societatea recurentă și-a îndeplinit toate obligațiile asumate, în

mod complet, corect și la timp și asupra prejudiciului creat de intimat

societății recurente.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Deși invocă motivele

de nelegalitate în reglementarea art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

recurenta-reclamantă aduce în susținere, în proporție covârșitoare, argumente

ce repun în discuție interpretarea probatoriilor administrate și restabilirea

unor situații de fapt.

Ceea ce poate fi însă

desprins cu titlu de critică de nelegalitate se referă la aplicarea și

interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor cuprinse în art. 46 C.

com.

Raționamentul

instanței de control judiciar este corect fundamentat, examenul de legalitate

și de temeinicie al instanței purtând asupra regimului juridic al facturii

proformă nr. 520/FS din 17 martie 2008 din perspectiva obligațiilor care se

nasc în sarcina părților semnatare precum și asupra existenței, respectiv

inexistenței unui raport de determinare între factura proformă și factura

fiscală finală, având seria BWIL nr. 36 din 24 ianuarie 2008 din perspectiva

aceluiași raport juridic obligațional.

Factura proformă

reprezintă un document ce conține specificațiile produsului ce formează

obiectul vânzării și prețul acestuia, prin care vânzătorul își face cunoscută

oferta.

Așadar acest tip de

factură nu este un document de plată și nu poate fi asimilat prin marcajele pe

care le conține unor facturi comerciale finale care reprezintă prin însuși

conținutul lor o solicitare de plată pentru marfa livrată, potrivit mențiunilor

de expediere specifice.

Așadar factura

proformă nu este de natură să dea naștere unui raport juridic obligațional, astfel

cum susține recurenta-reclamantă, relevanță sub acest aspect având factura

fiscală seria BWIL nr. 36 din 24 iunie 2008 care la rubrica „cumpărător"

are înscrisă o semnătură care nu aparține intimatului-pârât - concluzia la care

instanța de apel a ajuns procedând la verificarea de scripte.

Se reține, așadar că

instanța de control judiciar a examinat corect raportul juridic obligațional,

stabilind judicios regimul juridic al înscrisurilor cu relevanță în

identificarea elementelor de configurare a cadrului procesual al cauzei.

Criticile de

nelegalitate ale recurentei-reclamante vizând valabilitatea facturii fiscale

finale și cele referitoare la fondul cauzei nu pot fi analizate întrucât exced

cadrul litigiului, în raport de soluția hotărârii a cărei reformare se solicită

în prezentul recurs.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de

a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC W.R. SRL București împotriva Deciziei nr.

490 din 14 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 23 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM