ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2004/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2004/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul B.M. a solicitat în

contradictoriu cu P.M. Alexandria, P.J. Teleorman și S.R. prin M.F.P.,

desființarea dispoziției nr. 2398 din 30 octombrie 2007 emisă de primar și

obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție prin care să fie stabilite măsuri

reparatorii prin echivalent pentru Fabrica de mezeluri A.

În motivarea

contestației, reclamantul a arătat că a cumpărat Fabrica de Mezeluri din A. de

la fostul proprietar P.E., preluând toate obligațiile fiscale ale acestuia. La

21 mai 1949 fabrica a fost confiscată, la acel moment contestatorul fiind

adevăratul proprietar.

Prin sentința civilă nr.

89 din 21 iulie 2008, Tribunalul Teleorman a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de S.R. și, din oficiu, a pârâtei P.J. Teleorman;

s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de B.M.N. împotriva dispoziției

nr. 2398 din 30 octombrie 2007 emisă de P.M. Alexandria; s-a respins contestația

formulată împotriva pârâților S.R. și P.J. Teleorman, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 28 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că

unitatea deținătoare nu ar fi fost identificată, astfel încât, S.R. prin M.F.P.

nu are calitate procesuală pasivă.

Unitatea

administrativ-teritorială este P. Alexandria care a emis dispoziția în urma

notificării, iar P.J. Teleorman, prin instituția prefectului, nu are calitate

procesuală pasivă.

Pe fond, tribunalul a

reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că a încheiat un contract

de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul Fabrica de Mezeluri A. și a

utilajelor acesteia, cu proprietarul P.E., astfel încât, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 3 și art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

civile nr. 89 din 21 iulie 2008, a declarat apel contestatorul B.M.N.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:

- În mod eronat,

instanța de fond a reținut că el nu a făcut dovada că a cumpărat Fabrica de

Mezeluri A. și utilajele acesteia de la P.E., atâta timp cât Fabrica de

Mezeluri A. în cont propriu en gros a existat și a fost de la bun început

înmatriculată în Registrul Comerțului pe numele său;

- Nu au fost

analizate în totalitate înscrisurile depuse la dosar;

- A făcut dovada

calității sale de proprietar și, în același timp, de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001;

- În cauză, nu se

putea reține existența unei alte firme cu denumire aproape identică pe numele I.V.

sau P.E., pentru că aceștia au înstrăinat fabrica și utilajele, cu același

obiect de activitate și cu sediul la aceeași adresă cu firma contestatorului;

- La 21 mai 1949,

Societatea C. a preluat de la contestator utilajele, mașinile, obiectele de

inventar și toate bunurile firmei, inclusiv pe cele personale, iar pentru

această confiscare, i se cuvin măsuri reparatorii;

- Instanța nu a dat

dovadă de rol activ pentru obținerea relațiilor, în scopul completării probelor

de la dosar, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

Apelul a fost respins,

ca nefundat, prin decizia 330 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că apelantul-reclamant nu a făcut dovada că la

momentul preluării bunului, era proprietarul imobilului în care își avea sediul

societatea comercială Fabrica de Mezeluri A. în cont propriu en gros și nici

faptul că această societate ar fi fost proprietara aceluiași imobil, situat în

Alexandria și a altor active, la data preluării acestora în mod abuziv.

De asemenea, nu a

rezultat din probele administrate, că apelantul ar fi cumpărat imobilul în

discuție de la foștii proprietari, I.V. sau P.E. și nici utilajele și celelalte

obiecte de inventar.

Pentru utilaje și

obiecte de inventar există numai un contract de închiriere încheiat în anul

1944, acesta neconstituind un drept de proprietate în favoarea contestatorului.

S-a reținut incidența

în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora

„măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau

de alte persoane juridice, odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost

înlocuite, casate sau distruse”, precum și ale art. 6.2 din Hotărârea nr. 250

din 7 martie 2007, privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, care statuează că art. 6 alin. (2) din aceeași lege,

vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile

preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse.

Or, consecințele

trase din aceste norme au fost acelea că: - se referă la acele bunuri ce se

aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia; odată dovedit

dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și

utilajele au aparținut aceluiași proprietar;- pentru aceste bunuri se pot

acorda nu numai măsuri reparatorii, ci și măsura restituirii în natură;- bunurile

respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic

(aceasta fiind semnificația sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite

.. sau distruse”), sau să nu fi fost casate;- incidența beneficiului legii se

apreciază în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii,

respectiv, data intrării în vigoare a legii (deci, este necesar ca bunul

respectiv să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării

în vigoare a legii și, totodată, este necesar ca acesta să nu fi fost casat la

aceeași dată, respectiv, să nu existe un proces-verbal de constatare a casării

încheiat până la data de 14 februarie 2001).

S-a concluzionat

totodată, că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 are în vedere categoria

imobilelor prin destinație așa cum este definită de art. 468 alin. (1) C. civ.,

text care presupune îndeplinirea a cel puțin două condiții cumulative, și

anume: să existe raport de accesorialitate (de afectare) între asemenea bunuri

și imobilul prin natura lui, la care ele servesc; iar, pe de altă parte, ambele

bunuri să aibă același proprietar.

Odată dovedit dreptul

de proprietate asupra imobilului prin natura lui, se prezumă că instalațiile și

utilajele, adică imobile prin destinație prevăzute de art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, au aparținut aceluiași proprietar.

În cauză însă,

apelantul-contestator nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului

prin natura lui și, deci, nici dreptul de proprietate asupra instalațiilor și

utilajelor (imobile prin destinație) ci, dimpotrivă, s-a dovedit numai faptul

că apelantul-contestator a folosit aceste instalații și utilaje în baza unui

contract de închiriere, pe o perioadă limitată de un an de zile.

Or, îndeplinirea

condiției pozitive ca bunurile mobile să existe la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, trebuie dovedită de către contestator, conform regulii

generale prevăzute de art. 1169 C. civ., iar o astfel de dovadă nu s-a

administrat de către apelant.

Cu înscrisurile depuse

la dosar, apelantul-contestator nu face dovada calității de proprietar a

imobilului prin natura lui și a utilajelor și instalațiilor preluate de stat,

astfel încât, nu are nici calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii.

Pe de altă parte, simpla

mențiune de „proprietar” din procesul-verbal de preluare din anul 1949 nu

suplinește inexistența actelor doveditoare de proprietate pentru imobilul prin

natura lui și pentru utilajele și instalațiile aferente.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către apelantul-contestator, care a susținut nelegalitatea

soluției sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a

apreciat greșit că nu s-a făcut dovada calității de proprietar asupra

instalațiilor și utilajelor (imobile prin destinație) și că, dimpotrivă, s-a

dovedit doar faptul că apelantul-contestator ar fi deținut utilajele și

instalațiile în baza unui contract de închiriere.

În acest sens s-a

făcut referire la înscrisurile din care rezultă că la 24 noiembrie 1994, la

Camera de Comerț și Industrie Turnu - Măgurele a fost înmatriculată Fabrica de

Mezeluri A. pe numele lui B.N. și că ulterior, la 31 noiembrie 1944 s-a

realizat între acesta și numitul E.P. un contract de închiriere cu toate

accesoriile specificate în inventarul anexat.

La sfârșitul anului

1945 toate utilajele care aparținuseră lui P.E. au trecut în proprietatea

recurentului, de la care au fost preluate apoi de SC C., astfel încât, fiind

vorba de o confiscare, se cuvin măsuri reparatorii în favoarea contestatorului.

- Instanța de apel

greșește atunci când condiționează calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantului de demonstrarea dreptului de proprietate al acestuia asupra

imobilului.

Aceasta, întrucât

obiectul notificării nu l-a reprezentat imobilul, ci fabrica înțeleasă ca

totalitatea utilajelor folosite pentru producerea de bunuri, nefiind

obligatoriu ca imobilul în care a funcționat aceasta să fie proprietatea

fabricii.

Pentru a se face

dovada că utilajele există, ar fi trebuit ca recurentul „să fi avut drept de

urmărire asupra acestora”, având în vedere refuzul autorităților în a-l

sprijini pentru obținerea actelor necesare.

- Potrivit art. 24

din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare (iar în speță nu există

notificări formulate de alți prezumtivi deținători), persoana menționată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive,

este presupusă că deține bunurile revendicate sub nume de proprietar.

Criticile

recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de instanță, în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de

recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în măsura în care se

invocă nesocotirea unor dispoziții de drept material (ale Legii nr. 10/2001).

Examinând, cu această

precizare, recursul dedus judecății, se constată caracterul nefondat al

acestuia, potrivit următoarelor considerente:

- Aprecierile

recurentului vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate

fi cenzurată de către instanță, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare

a probatoriului (în competența instanțelor fondului), și deci, nu control de

legalitate (singurul care poate fi realizat de către instanța de recurs).

- Susținerea că

instanța a impus în mod greșit condiția existenței calității de proprietar

asupra imobilului pentru a se recunoaște aceea de persoană îndreptățită asupra

utilajelor care funcționau în acel imobil, este corectă, dar nu este suficientă

prin ea însăși, să atragă consecința caracterului întemeiat al pretențiilor

reclamantului și deci, al nelegalității deciziei recurate.

Astfel, dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „măsurile reparatorii privesc și

utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată

cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.

Din textul de lege

rezultă că funcționează o prezumție în sensul că instalațiile și utilajele

„preluate odată cu imobilul” aparțin proprietarului acestuia.

Față de caracterul

prezumției însă, care este unul relativ câtă vreme nu rezultă contrariul [(respectiv,

caracterul absolut, în sensul art. 1202 alin. (2) C. civ.)], înseamnă că

aceasta poate fi răsturnată și se poate demonstra că proprietatea instalațiilor

și utilajelor a aparținut altei persoane decât proprietarul imobilului.

În sensul aceleiași

interpretări a dispoziției art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vin și

Normele metodologice, conform cărora „odată dovedit dreptul de proprietate

asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut

aceluiași proprietar” (art. 6.2 din H.G. nr. 205/2007).

Dar, chiar în

condițiile dovedirii, astfel cum pretinde recurentul, a dreptului de

proprietate asupra utilajelor și instalațiilor, acesta încă mai trebuia să

dovedească îndeplinirea unei condiții impuse de norma legală, aceea a

existenței, în materialitatea lor, a respectivelor bunuri.

Or, sub acest aspect,

instanța de apel a reținut în mod corect că reclamantul nu a dovedit

îndeplinirea condiției pozitive, a existenței bunurilor mobile la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Susținerea

recurentului conform căreia ar fi trebuit să aibă prerogativa „urmăririi

bunurilor” pentru a face dovada existenței lor nu are fundament juridic și nu

poate conduce la răsturnarea sarcinii probațiunii care incumbă celui care

formulează o pretenție în justiție. (onus probandi incumbit actori).

Rezultă că instanța

de apel a făcut, din acest punct de vedere o corectă aplicare a dispozițiilor art.

1169 C. civ., criticile recurentului fiind nefondate.

În consecință, față

de elementele de fapt reieșite, concluzia instanțelor de fond în legătură cu

nedovedirea calității de persoană îndreptățită a reclamantului la măsuri

reparatorii s-a bazat pe o corectă aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Față de

considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.M.N. și continuat de moștenitorii B.I., B.M., B.G. împotriva

deciziei nr. 330 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2010.