ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2004/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul B.M. a solicitat în contradictoriu cu P.M. Alexandria, P.J. Teleorman și S.R. prin M.F.P., desființarea dispoziției nr. 2398 din 30 octombrie 2007 emisă de primar și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție prin care să fie stabilite măsuri reparatorii prin echivalent pentru Fabrica de mezeluri A. În motivarea contestației, reclamantul a arătat că a cumpărat Fabrica de Mezeluri din A. de la fostul proprietar P.E., preluând toate obligațiile fiscale ale acestuia. La 21 mai 1949 fabrica a fost confiscată, la acel moment contestatorul fiind adevăratul proprietar.

Prin sentința civilă nr. 89 din 21 iulie 2008, Tribunalul Teleorman a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de S.R. și, din oficiu, a pârâtei P.J. Teleorman; s-a respins, ca nefondată, contestația formulată de B.M.N. împotriva dispoziției nr. 2398 din 30 octombrie 2007 emisă de P.M. Alexandria; s-a respins contestația formulată împotriva pârâților S.R. și P.J. Teleorman, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 28 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că unitatea deținătoare nu ar fi fost identificată, astfel încât, S.R. prin M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă.

Unitatea administrativ-teritorială este P. Alexandria care a emis dispoziția în urma notificării, iar P.J. Teleorman, prin instituția prefectului, nu are calitate procesuală pasivă. Pe fond, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul Fabrica de Mezeluri A. și a utilajelor acesteia, cu proprietarul P.E., astfel încât, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 și art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței civile nr. 89 din 21 iulie 2008, a declarat apel contestatorul B.M.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel: - În mod eronat, instanța de fond a reținut că el nu a făcut dovada că a cumpărat Fabrica de Mezeluri A. și utilajele acesteia de la P.E., atâta timp cât Fabrica de Mezeluri A. în cont propriu en gros a existat și a fost de la bun început înmatriculată în Registrul Comerțului pe numele său; - Nu au fost analizate în totalitate înscrisurile depuse la dosar; - A făcut dovada calității sale de proprietar și, în același timp, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001; - În cauză, nu se putea reține existența unei alte firme cu denumire aproape identică pe numele I.V.

sau P.E., pentru că aceștia au înstrăinat fabrica și utilajele, cu același obiect de activitate și cu sediul la aceeași adresă cu firma contestatorului; - La 21 mai 1949, Societatea C. a preluat de la contestator utilajele, mașinile, obiectele de inventar și toate bunurile firmei, inclusiv pe cele personale, iar pentru această confiscare, i se cuvin măsuri reparatorii; - Instanța nu a dat dovadă de rol activ pentru obținerea relațiilor, în scopul completării probelor de la dosar, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. Apelul a fost respins, ca nefundat, prin decizia 330 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că apelantul-reclamant nu a făcut dovada că la momentul preluării bunului, era proprietarul imobilului în care își avea sediul societatea comercială Fabrica de Mezeluri A. în cont propriu en gros și nici faptul că această societate ar fi fost proprietara aceluiași imobil, situat în Alexandria și a altor active, la data preluării acestora în mod abuziv. De asemenea, nu a rezultat din probele administrate, că apelantul ar fi cumpărat imobilul în discuție de la foștii proprietari, I.V. sau P.E. și nici utilajele și celelalte obiecte de inventar. Pentru utilaje și obiecte de inventar există numai un contract de închiriere încheiat în anul 1944, acesta neconstituind un drept de proprietate în favoarea contestatorului.

S-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice, odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”, precum și ale art. 6.2 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007, privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care statuează că art. 6 alin. (2) din aceeași lege, vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Or, consecințele trase din aceste norme au fost acelea că: - se referă la acele bunuri ce se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar;- pentru aceste bunuri se pot acorda nu numai măsuri reparatorii, ci și măsura restituirii în natură;- bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic (aceasta fiind semnificația sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite .. sau distruse”), sau să nu fi fost casate;- incidența beneficiului legii se apreciază în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv, data intrării în vigoare a legii (deci, este necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii și, totodată, este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeași dată, respectiv, să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001). S-a concluzionat totodată, că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 are în vedere categoria imobilelor prin destinație așa cum este definită de art. 468 alin. (1) C. civ., text care presupune îndeplinirea a cel puțin două condiții cumulative,

și anume: să existe raport de accesorialitate (de afectare) între asemenea bunuri și imobilul prin natura lui, la care ele servesc; iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă același proprietar. Odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului prin natura lui, se prezumă că instalațiile și utilajele, adică imobile prin destinație prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au aparținut aceluiași proprietar. În cauză însă, apelantul-contestator nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului prin natura lui și, deci, nici dreptul de proprietate asupra instalațiilor și utilajelor (imobile prin destinație) ci, dimpotrivă, s-a dovedit numai faptul că apelantul-contestator a folosit aceste instalații și utilaje în baza unui contract de închiriere, pe o perioadă limitată de un an de zile.

Or, îndeplinirea condiției pozitive ca bunurile mobile să existe la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie dovedită de către contestator, conform regulii generale prevăzute de art. 1169 C. civ., iar o astfel de dovadă nu s-a administrat de către apelant. Cu înscrisurile depuse la dosar, apelantul-contestator nu face dovada calității de proprietar a imobilului prin natura lui și a utilajelor și instalațiilor preluate de stat, astfel încât, nu are nici calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Pe de altă parte, simpla mențiune de „proprietar” din procesul-verbal de preluare din anul 1949 nu suplinește inexistența actelor doveditoare de proprietate pentru imobilul prin natura lui și pentru utilajele și instalațiile aferente.

Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-contestator, care a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a apreciat greșit că nu s-a făcut dovada calității de proprietar asupra instalațiilor și utilajelor (imobile prin destinație) și că, dimpotrivă, s-a dovedit doar faptul că apelantul-contestator ar fi deținut utilajele și instalațiile în baza unui contract de închiriere. În acest sens s-a făcut referire la înscrisurile din care rezultă că la 24 noiembrie 1994, la Camera de Comerț și Industrie Turnu - Măgurele a fost înmatriculată Fabrica de Mezeluri A. pe numele lui B.N. și că ulterior, la 31 noiembrie 1944 s-a realizat între acesta și numitul E.P.

un contract de închiriere cu toate accesoriile specificate în inventarul anexat. La sfârșitul anului 1945 toate utilajele care aparținuseră lui P.E. au trecut în proprietatea recurentului, de la care au fost preluate apoi de SC C., astfel încât, fiind vorba de o confiscare, se cuvin măsuri reparatorii în favoarea contestatorului. - Instanța de apel greșește atunci când condiționează calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului de demonstrarea dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului. Aceasta, întrucât obiectul notificării nu l-a reprezentat imobilul, ci fabrica înțeleasă ca totalitatea utilajelor folosite pentru producerea de bunuri, nefiind obligatoriu ca imobilul în care a funcționat aceasta să fie proprietatea fabricii.

Pentru a se face dovada că utilajele există, ar fi trebuit ca recurentul „să fi avut drept de urmărire asupra acestora”, având în vedere refuzul autorităților în a-l sprijini pentru obținerea actelor necesare. - Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare (iar în speță nu există notificări formulate de alți prezumtivi deținători), persoana menționată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, este presupusă că deține bunurile revendicate sub nume de proprietar. Criticile recurentului, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în măsura în care se invocă nesocotirea unor dispoziții de drept material (ale Legii nr. 10/2001). Examinând, cu această precizare, recursul dedus judecății, se constată caracterul nefondat al acestuia, potrivit următoarelor considerente: - Aprecierile recurentului vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanță, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului (în competența instanțelor fondului), și deci, nu control de legalitate (singurul care poate fi realizat de către instanța de recurs). - Susținerea că instanța a impus în mod greșit condiția existenței calității de proprietar asupra imobilului pentru a se recunoaște aceea de persoană îndreptățită asupra utilajelor care funcționau în acel imobil, este corectă, dar nu este suficientă prin ea însăși, să atragă consecința caracterului întemeiat al pretențiilor reclamantului și deci, al nelegalității deciziei recurate.

Astfel, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”. Din textul de lege rezultă că funcționează o prezumție în sensul că instalațiile și utilajele „preluate odată cu imobilul” aparțin proprietarului acestuia. Față de caracterul prezumției însă, care este unul relativ câtă vreme nu rezultă contrariul [(respectiv, caracterul absolut, în sensul art. 1202 alin. (2) C. civ.)], înseamnă că aceasta poate fi răsturnată și se poate demonstra că proprietatea instalațiilor și utilajelor a aparținut altei persoane decât proprietarul imobilului.

În sensul aceleiași interpretări a dispoziției art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 vin și Normele metodologice, conform cărora „odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar” (art. 6.2 din H.G. nr. 205/2007). Dar, chiar în condițiile dovedirii, astfel cum pretinde recurentul, a dreptului de proprietate asupra utilajelor și instalațiilor, acesta încă mai trebuia să dovedească îndeplinirea unei condiții impuse de norma legală, aceea a existenței, în materialitatea lor, a respectivelor bunuri. Or, sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condiției pozitive, a existenței bunurilor mobile la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Susținerea recurentului conform căreia ar fi trebuit să aibă prerogativa „urmăririi bunurilor” pentru a face dovada existenței lor nu are fundament juridic și nu poate conduce la răsturnarea sarcinii probațiunii care incumbă celui care formulează o pretenție în justiție. (onus probandi incumbit actori). Rezultă că instanța de apel a făcut, din acest punct de vedere o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ., criticile recurentului fiind nefondate. În consecință, față de elementele de fapt reieșite, concluzia instanțelor de fond în legătură cu nedovedirea calității de persoană îndreptățită a reclamantului la măsuri reparatorii s-a bazat pe o corectă aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.M.N. și continuat de moștenitorii B.I., B.M., B.G. împotriva deciziei nr. 330 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.