ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8636/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin notificarea formulată la 23

iulie 2001, V.P.A. a solicitat Primăriei comunei Lisa, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, pentru

imobilul „conac” situat în Lunca Dunării, perimetrul satului Vânători, comuna

Lisa, județul Teleorman.

Întrucât unitatea deținătoare nu s-a

conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea

anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleași solicitări au

fost reiterate și prin acțiunea formulată la 31 iulie 2003, în contradictoriu

cu Primăria comunei Lisa și Prefectura județului Teleorman, în motivarea căreia

reclamantul a arătat că imobilul (teren + 2 corpuri de clădire), ce a aparținut

autoarei sale M.D.V., a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 83/1949, ulterior construcția denumită „conac” fiind demolată.

În prezent, în cel de al doilea corp

de casă, susține reclamantul, funcționează Poliția locală Lisa.

Prin aceeași acțiune se solicită și

obligarea pârâtelor la plata daunelor cominatorii pe zi de întârziere, motivat

de tergiversarea soluționării cererilor formulate pe calea notificării.

Investit inițial cu soluționarea

acestui litigiu, Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința nr. 660 din 19

noiembrie 2003 și-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului Teleorman, în raport cu dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea

10/2001.

Tribunalul Teleorman, secția civilă,

prin sentința nr. 176 din 12 martie 2004, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtelor Prefectura județului Teleorman și D.G.F.P. Teleorman.

A admis în parte acțiunea și a

obligat pârâta Pimăria comunei Lisa, să emită o dispoziție motivată

cu privire la notificarea adresată de către reclamant la 23

iulie 2001.

A respins acțiunea, față de pârâtele

Prefectura județului Teleorman și D.G.F.P. Teleorman, pentru lipsa calității

procesuale pasive.

A luat act de renunțarea

reclamantului la capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii.

A respins ca nefondat capătul de

cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) și art. 33 din

Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor la care se referă art. 10 și art. 11

din lege, măsurile reparatorii se stabilesc prin dispoziția motivată a

primarului.

În raport de aceste prevederi nu se

poate reține calitatea procesuală pasivă a pârâtelor Prefectura județului

Teleorman și D.G.F.P. Teleorman.

Prin decizia nr. 1401 din 29 iunie

2004, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat

apelul reclamantului, reținând în esență că datorită procedurii

administrativ-jurisdicționale stabilită imperativ în materia Legii nr. 10/2001,

instanța nu se putea substitui unității deținătoare și să dispună ea însăși

restituirea prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, iar o hotărâre

dată în acest sens ar excede competențelor acordate de legiuitor instanțelor

judecătorești, în cadrul procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv

în perioada 1945-1989.

În cauză, a declarat recurs, în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul V.P.A.

În motivarea recursului, se susține

în esență că lipsa răspunsului trebuia interpretată ca un refuz al soluționării

notificării, instanța trebuind să dispună

ea însăși acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în

condițiile în care, prin probele administrate, a reușit să facă dovada

îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru a putea solicita aceste

reparații, în acord cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, se mai arată,

toate pârâtele au calitate procesuală pasivă, fiind ținute să răspundă de

soluționarea favorabilă a cererii sale.

Recursul se privește ca fondat,

pentru considerentele ce succed.

Cazul dedus recursului de față, pune

de fapt în discuție conduita culpabilă a unității deținătoare care, în

condițiile existenței unei cereri privind stabilirea măsurilor reparatorii, în

echivalent, pentru un imobil preluat în mod abuziv, ce nu poate fi restituit în

natură, nu și-a îndeplinit obligația ce derivă din lege de a face o ofertă

concretă, corespunzătoare valorii imobilului, în urma căreia persoana

îndreptățită să-și poată manifesta opțiunea.

Deși au reținut corect dreptul

persoanei care a formulat notificarea, de a se adresa instanței, în condițiile

în care finalizarea procedurii administrative a întârziat nepermis de mult,

față de termenele stipulate de legiuitor, instanțele au stabilit greșit cadrul

procesual, plasând cererea celei în cauză, în domeniul dreptului comun

(„obligație de a face”) și nu în procedura jurisdicțională, stabilită imperativ

prin dispozițiile legii speciale.

Or, în condițiile în care,

notificării formulată de persoana îndreptățită la 23 iulie 2001, nu i s-a

răspuns, conform legii, prin dispoziție motivată, (la dosar, fiind depuse mai

multe adrese fără relevanță juridică, sub aspectul finalizării procedurii

administrative, f.10, 11 și 17, dos. 6339/2003 al Tribunalului Olt), iar la

data de 10 septembrie 2003, când s-a formulat acțiunea, acest act administrativ

nu fusese încă emis, se impune concluzia că lipsa

răspunsului, în speță, într-un interval mai mare de doi ani, de la data

formulării notificării, echivalează cu un refuz al persoanei deținătoare de a

stabili măsurile reparatorii prevăzute de lege.

În acest context, cadrul procesual

nu putea fi decât cel stabilit prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001,

iar demersul judiciar al persoanei îndreptățite trebuia să aibă ca finalitate

soluționarea cererilor formulate pe calea notificării și respectiv acțiunii în

justiție, în raport cu dovezile prezentate de acesta și probele administrate.

De asemenea, în mod greșit

instanțele și-au fundamentat soluția pe caracterul, pretins exclusiv, al

pretențiilor reclamantului care, se reține, ar fi solicitat doar obligarea

unității deținătoare de a emite dispoziție motivată.

Astfel, prin precizările formulate

ulterior introducerii acțiunii, cel în cauză a solicitat, încă de la prima

instanță, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma unor

despăgubiri bănești, motivat de împrejurarea că imobilul nu mai poate fi

restituit în natură (f.22 dos. 6339/2003 al Tribunalului Olt și f.13 dos.1671/2004

al Curții de Apel București, secția a IV a civilă).

În condițiile unui refuz al finalizării

procedurii administrative care, în speță, așa cum s-a arătat, se întinde pe

parcursul a mai multor ani, instanța judecătorească poate soluționa ea însăși

cererile formulate pe calea notificării, în sensul obligării persoanei

deținătoare fie la restituirea în natură fie la plata măsurilor reparatorii în

echivalent într-un anumit cuantum, în funcție de probele administrate, întrucât

nu există nici un text în lege care să interzică aceasta, o atare soluție

neputând fi interpretată, în aceste condiții, ca o „substituire” în atribuțiile

persoanei juridice deținătoare, așa cum greșit s-a reținut

de către instanța de control judiciar.

Așa fiind, recursul urmează a se

admite, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul V.P.A. împotriva deciziei nr. 1401 din 29 iunie 2004 a Curții de

Apel București, secția a IV a civilă.

Modifică decizia în sensul că admite

apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 170 din 12 martie 2004 a

Tribunalului Teleorman pe care o desființează și trimite cauza aceluiași

tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2005.