ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1230/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: M.M.D. și M.O. au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Primăria Drăgănești Vlașca, Prefectura județului Teleorman, Stațiunea de Cercetări Agricole Drăgănești Vlașca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea despăgubirilor aferente imobilului preluat de stat, de la autoarea acestora M.P. în temeiul Decretelor nr. 83/1949 și 111/1949. În motivarea acțiunii petiționarele au precizat că la data de 2 iulie 2001, M.A. unicul succesor al defunctei M.P. a notificat Prefectura județului Teleorman și Stațiunea de Cercetări Agricole în vederea acordării despăgubirilor în echivalent bănesc pentru aceste imobile iar Prefectura Teleorman a transmis notificarea spre analiză și soluționare Primăriei Drăgănești Vlașca fără ca aceasta să dea vreo rezolvare notificării.

Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă 832 din 15 noiembrie 2004 a respins ca prematură cererea petiționarelor M.M.D. și M.O. reținând că persoana juridică deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie motivată asupra notificării și că în măsura în care aceasta refuză să emită decizia sau dispoziția motivată, petiționarele au calea plângerii în temeiul Legii 29/1990. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia 513 din 25 martie 2005 a respins ca nefondat apelul petiționarelor, reținând că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nefiind finalizată printr-o decizie sau dispoziție motivată, în temeiul art. 109 C. proc. civ. instanța nu poate fi sesizată în mod direct și că persoana îndreptățită dispune de calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiunile dreptului civil care reglementează obligația de „a face”, pentru a constrânge unitatea deținătoare să soluționeze notificarea.

În recursul declarat împotriva deciziei civile 513 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, M.M.D. și M.O. susțin că posibilitatea contestării dispoziției unității deținătoare de soluționare a notificării nu poate obstrucționa accesul la justiție atunci când nu s-a respins notificării, intenția legiuitorului de simplificare a procedurii de restituire sau de acordare a despăgubirilor de rezolvare pe cale amiabilă a diferendelor nu trebuie să se transforme în reversul acesteia, deoarece un alt proces pentru obligarea unității deținătoare la soluționarea notificării încalcă regula soluționării cauzei într-un timp rezonabil. Recursul este întemeiat.

Corect instanțele au reținut că în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001, procedura administrativă prealabilă are un caracter obligatoriu și ca instanță nu poate fi sesizată prin ignorarea acestei proceduri, deoarece sesizarea instanței vizează contestarea deciziei sau dispoziției unității deținătoare, respectiv actele finale ale procedurii prealabile administrative. Faptul că art. 25 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 prevede în prealabil sesizării instanței îndeplinirea procedurii prealabile, nu echivalează cu obstrucționarea accesului la justiție și nici cu tergiversarea aplicării măsurilor reparatorii instituite de lege, cu atât mai mult cu cât procedura judiciară în materie nu are caracter obligatoriu, ci subsidiar, atunci când rezolvarea pe cale amiabilă, în cadrul procedurii administrative nu a dat rezultate.

Respingând ca prematură acțiunea petiționarelor, instanțele au greșit, deoarece la data sesizării instanței, termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 era expirat, luând astfel naștere dreptul de a se obține pe calea constrângerii judiciare soluționarea notificării de către unitatea deținătoare. Nesoluționarea notificării în termenul de 60 zile nu echivalează nici cu respingerea acesteia și nici cu refuzul de a-i da curs pentru a se recurge la procedura instituită de Legea 29/1990 la care greșit face trimitere instanța de fond.

Îndeplinirea obligației de „a face” ce îi revine unității deținătoare, de a se pronunța asupra notificării, nu trebuie disociată de competența generală a tribunalului în materia Legii 10/2001, în cadrul căreia să se dispună ca unitatea deținătoare să se conformeze exigențelor legale ce îi revin, de a îndeplini procedura administrativă prealabilă, emițând decizia sau dispoziția motivată, care potrivit art. 26 din lege poate fi constată în instanță. Din acest punct de vedere, instanța de apel a greșit atunci când constatând că Primăria Drăgănești Vlașca a înfrânt art. 25 din lege, a trimis petiționarele la procedura de drept comun, prevăzută de art. 1073-1075 C. civ., respectiv la judecătorie, pentru a obține obligarea Primăriei la soluționarea notificării.

Așadar, în raport de cele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul declarat de cele două petiționare fiind întemeiat, hotărârile pronunțate în cauză vor fi casate. Pe cale de consecință, Primăria Drăgănești Vlașca prin Primarul său, (căreia i-a făcut înaintată notificarea de către Prefectura Teleorman) este ținută de obligația soluționării notificării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele M.M.D. și M.O. împotriva deciziei civile nr. 513 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și sentința civilă nr. 832 din 15 noiembrie 2004 a Tribunalului Teleorman și obligă Primăria Drăgănești Vlașca să soluționeze notificarea. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2006.