CASE OF POPESCU AND DIMECA v. ROMANIA

Reclamanții sunt frați, care s-au născut în 1931 și, respectiv, în 1925 și locuiesc în București și, respectiv, Aachen (Germania). În 1932 părinții reclamanților au cumpărat o parcelă de teren de 596 m mp cu o clădire de un etaj pe el. În 1936 au construit o clădire de trei etaje, legată de cea existentă. Proprietatea este situată în Constanța, la strada de două străzi, Dacia nr. 1 și Răscoala din 1907 nr. 38. În 1967 proprietatea părinților reclamanților a fost confiscată de către stat în temeiul decreturilor nos. 218/1960 și 712/1966. În 1974 doi dintre chiriașii de atunci au cumpărat două dintre apartamentele. La 30 septembrie și, respectiv, 18 octombrie 1976, Tribunalul de Primă Instanță a declarat cele două vânzări nule și nule din cauza faptului că au ignorat dispozițiile legale. Cu toate acestea, la 9 februarie 1978 și, respectiv, 24 noiembrie 1992, cele două vânzări au fost considerate valabile prin hotărâri judecătorești. La 10 aprilie 1996, primul reclamant a introdus o acțiune de recuperare a proprietății imobile, solicitând instanței să declare naționalizarea proprietății sale ilegale și să ordone returnarea ei la ea. Al doilea reclamant și fostii chiriași au intervenit în cadrul procedurii. Foștii chiriași au susținut că au fost proprietarii celor două apartamente cumpărate în 1974 și au căutat o declarație că au achiziționat un drept de proprietate prin intermediul rețetei acquisitive, fiind în bună credință. 10. La 23 iulie 2001, reclamanții au depus o cerere la autoritățile administrative de restituire în felul de bunuri în temeiul Legii nr. 10/2001 care reglementează bunurile imobile confiscate în mod incorect de stat. Până în prezent, nu au primit niciun răspuns. 11. La 15 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, în partea operativă a unei decizii finale, a permis în parte acțiunea reclamanților de recuperare a posesiunii, cu excepția celor două apartamente achiziționate de foștii chiriași, care au fost considerați proprietarii lor. Prin motivul hotărârii, instanța a declarat că confiscarea a fost ilegală, că statul nu are niciun titlu de proprietate, deoarece cele două decrete au fost împotriva Constituțiilor din 1952 și, respectiv, din 1965, și că întreaga proprietate aparține părinților reclamanților, reclamanților fiind unicul lor moștenitori. Cu toate acestea, a considerat că foștii chiriași, deși cumpără de la un neproprietar, statul, au avut o bună credință și au achiziționat un drept de proprietate prin intermediul unei prescripții acquisitive. Ar fi fost exagerat și în mod evident nedrept să solicite fostilor chiriași să pună la îndoială validitatea titlului statului în acel moment. 12. Dispozițiile juridice relevante și jurisprudența sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, ECHR 1999VII); Străin și alții c. România (n. 57001/00, § 19-26, ECHR 2005VII); Păduraru c. România (n. 63252/00, § 38-53, ECHR 2005-XII (extras)); și Tudor c. România (n. 29035/05, § 15-20, 17 ianuarie 2008).